Dragul meu
prieten, oare cine trebuie azi să fugă, sub oblăduirea Domnului, cine oare a
întins mîna, și în lume s-a făcut beznă ca-n Egipt? Care dintre noi sînt aceia
hărăziți unui pămînt al luminii? Citesc pe amicul nostru, Mihail Afanasievici,
și nicicînd nu am avut mai acut sentimentul că am în față muncile unui erou
condamnat la beznă veșnică. Nu, nu vreau să încep cu Maestrul și Margareta,
pentru că acolo tovarășul nostru găsise deja amnarul care să taie fîșii de
lumină prin catran. Chiar dacă siluetele întrezărite nu erau decît avataruri
ale Diavolului. Să ne amintim însă cuvintele aceluiași Mișa, scrise în anul
fatidic al interzicerii: la Faust a venit Diavolul, la el nu va veni nimeni. Ce
e Diavolul lui Bulgakov, atunci?
Mă ating
însă acele proze autobiografice, numite generic Însemnări ale unui tînăr medic,
care fac trecerea dinspre lumina tinereții, prin mizeria fiziologicului, în
bezna unei maturități a lumii. Sînt aici două constante ale peisajului: frigul
și noaptea. Sosirea tînărului absolvent de medicină în curtea spitalului din
Muriino, unde avîntul tineresc și dorința de a „se arunca în apă“ pentru a
învăța să înoate îl aduc în pragul serii, pe un frig care trăsnește pietrele și
îngheață sîngele în vine, îmi pare o deschidere asumată a parantezei ce se va
încheia cu ultima variantă găsită a Maestrului...
„Dacă un om
n-a mers într-o căruță trasă de cai pe drumurile părăginite de țară, nu are
rost să-i povestesc: oricum n-ar înțelege. Iar celui care a mers, nici nu vreau
să-i aduc aminte.“ Așa se naște opera prietenului nostru, printr-o descriere a
aporiei în care se zbate scriitorul. Dacă acceptăm ideea literaturii ca formă
de comunicare, doar în aceste condiții vom putea înțelege chinul celui care
încă de la început îi satiriza pe Meyerhold și pe Maiakovski pentru pactul
entuziast cu Woland... Pact și entuziasm despre care poți mărturisi și tu.
Departe de mine vreo condamnare, dragă Osip. Vorba lui Mișa: cine n-a mers
într-o căruță trasă de cai pe drumurile părăginite de țară nu poate înțelege.
Drumurile noastre, azi, nu sînt nici de țară, nici părăginite, însă nu pornim nici
din lumină, nu cunoaștem bezna egipteană printr-o paidee, ci sîntem aruncați în
ea de pe băncile liceului. Și încă un lucru: Mișa al nostru este, cred, ultimul
creator de poeme gogoliene din literatura universală. Oricît de multă tăcere
(nu, tăcerea nu e bezna auzului) îi tricotează celălalt amic, Nobokov, în jurul
numelui, poate din dorința de a se instala acolo. Asta și pentru că Nabokov, pe
lîngă știința de a crea tragedia comică (satira apocaliptică), joacă prea mult
șah. Am putea accepta în clasa poemului gogolian Lolita și Ada sau ardoarea? De
ce nu...? Mai curînd, însă, aș lupta pentru Focul palid. Dar, să revenim...
Îmi scrii
așa: „Acum europenii sînt eliminați din propriile biografii precum mingiile de
biliard din lăcașurile lor, în timp ce legile acțiunii lor, ca ciocniri pe
cîmpul biliardului, sînt dirijate de un singur principiu: unghiul de cădere
este egal cu unghiul de reflexie. Omul fără o biografie nu poate fi axul
tematic al unui roman, pe de altă parte, romanul este de neimaginat fără interesul
acordat unui destin uman individual, adică fără interesul pentru fabulă și
pentru tot ce este legat de aceasta. În afară de aceasta, interesul pentru
motivația psihologică – în care și-a găsit refugiul romanul decadent,
presimțindu-și sfîrșitul – este anulat din rădăcină și discreditat de neputința
motivelor psihologice care se manifestă în fața forțelor realului a căror luptă
cu motivația psihologică se acutizează pe zi ce trece“.
Dragul meu, iarăși mă
văd nevoit să apelez la fapte și situații pe care nu le cunoști și, din păcate,
nici nu ai să le cunoști vreodată. Totul pleacă de la un alt personaj al
prietenului nostru, Mișa. Ți-l amintești, oare, pe Rudolf Rafailovici, editorul
care sosește îmbrăcat într-o șubă de diacon, la ușa noului Faust? Ei, amintește-ți
iarăși celebrele cercuri trasate scriitorului de redactor: „Noi doi sîntem
legați doar din punct de vedere artistic: o lectură a vreunui manuscris, o
discuție despre Gogol... Cît privește calculele bănești, astea nu le vom face
și nici nu le putem face noi doi. Eu unul, de pildă, pot vorbi și cu
dumneavoastră despre Anatol France, pe cînd cu Rvațki..., nu, nu pot.“ Ei, cît
de naiv putea fi dragul nostru de Bulgakov! Atîta vreme cît editorul încă se
putea ocupa de scriitorii săi, ei bine, încă eram în purgatoriu. Erau vremurile
în care Faulkner putea să doarmă la sediul editurii, în New York, după vreo
aventură, fără a șoca pe nimeni faptul că era găsit dimineața, pe canapeaua
editorului, cu o sticlă goală lîngă mînă. Erau vremurile cînd o editură
independentă își propunea marje de profit de 1%, iar unul dintre scopurile
publicării unei cărți era acela de a schimba ceva. În lume. O lume unde
independența gîndirii era asigurată de independența presei și de cea a
editurilor. Au urmat nebunii ani ’60, cînd trusturi mamut au achiziționat
marile edituri independente și au crescut marja de profit la minimum 10%.
Bineînțeles că treaba n-a mers, așa că au început să-și paseze editurile ca pe
o minge de tenis, fiecare nou proprietar venind cu soluții comerciale care mai
de care mai demne de a eficientiza. De a eficientiza ce? De a eficientiza o
muncă pe care o consideram nobilă pe vremuri. Știi care a fost efectul pe
termen lung? Ei bine, ai să rîzi, însă cel mai grav, dar și mai vizibil efect a
fost schimbarea felului în care citim. Încă și mai grav îmi pare faptul că s-a
schimbat felul în care scriem. Bietul Rudolf Rafailovici, masca lui Woland,
pare un biet mielușel dacă-l pui în fața unui șef de trust mediatic.
E beznă ca-n
Egipt, dragul meu Osip! Pipăim cu degetele prin viscol, încă simțim
contururile, încă avem pretenția de a ajunge la miezul lucrurilor, dar
straturile de zăpadă se aștern cu furie și nicăieri nu pare să se zărească,
nici în depărtare, luminile cătunului Muriino...
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters