OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Vara e vreme de citit, recitit şi aprofundat pe îndelete tot ce-n restul anului am scăpat, ratat, uitat sau pur şi simplu am stivuit pe raftul cu „restanţe“ al bibliotecii. Dar şi vremea cărţilor nu neapărat mai „uşoare“, cît mai antrenante, mai vii, pline de un umor mai puţin negru decît de obicei şi de o gravitate mai estompată. Cu siguranţă nu vă recomandăm Greaţa lui Sartre ori romanele lui Céline. Se găsesc, în schimb, pe piaţa de carte românească, titluri care vor asigura nevoia de adrenalină a unora, ostoind dorul după locuri exotice al altora sau oferindu-le celor care pe parcursul anului şi-au mai pierdut din simţul umorului o porţie bună de rîs. Vara e şi prilej, pretutindeni pe la revistele culturale din lume, de tras linie – ierarhizări şi topuri, sinteze, dar mai ales recomandări... de vară pentru cititorii lor. Vă propunem şi noi, în cele ce urmează, cîteva titluri de care sperăm să vă bucuraţi în vacanţă.

Despre nimic şi alţi demoni

Daniel Kehlmann

Eu şi Kaminski

Traducere de Corina Bernic

Editura Humanitas Fiction, Colecţia „Raftul Denisei“, Bucureşti, 2009, 186 p.

Kaminski e un pictor ratat, fost discipol al lui Matisse. „Eu“ (Sebastian Zollner) e un jurnalist cultural care vrea să-i scrie biografia „prinzînd“ exact clipa morţii lui, pentru impact. Daniel Kehlmann e un autor tînăr, care împrumută personajelor sale o autoironie irezistibilă şi un spleen (o lehamite-n toată regula) deconcertant. Personajul său, jurnalistul-biograf, e un tip ţîfnos, etern-nemulţumitul care, în vreme ce pe fereastra trenului defilează peisaje luminoase, se concentrează cu toată fiinţa asupra cheliei incipiente, a roşcatei din acelaşi compartiment, care pare să-l ignore, şi-a unui conflict cu însoţitorul de tren ce-i subminează încrederea în sine. Iar unicul leac (veritabil pharmakon – la o doză cu doar o picătură mai mare, efectul se anunţă dezastruos) e pictorul Manuel Kaminski. Un „iluminat“ atipic, savuros, incorigibil îndrăgostit de viaţă, autor al unei teorii proprii despre artă: cum că, dacă nu eşti suficient de bun, mai bine te laşi. Adică îţi afli întîi măsura propriului talent, apoi ţi-o dai pe toată, pictînd de plăcere. „Nu sînt un pictor mare. Nici vreun Vélasquez, nici vreun Goya, nici vreun Rembrandt. Dar uneori am fost destul de bun. Nu-i puţin lucru“ – e crezul lui Kaminski, care mai are pentru tînărul biograf şi o istorie: „Bodhidharma era un înţelept indian din China. Unul a vrut să-i fie ucenic şi a fost refuzat. Dar l-a urmat, totuşi. Mut şi supus, ani în şir. În zadar. Într-o zi, disperarea l-a cuprins atît de tare, încît i-a tăiat drumul lui Bodhidharma şi i-a strigat: «Maestre, nu am nimic!» Bodhidharma i-a răspuns: «Atunci aruncă nimicul pe care-l ai!»“. Călătoria celor doi (în căutarea unei foste mari iubiri a lui Kaminski) e o lecţie în sine, una despre dezbărarea de balastul cotidian, de lestul gîndurilor autodistructive ce inhibă capacitatea creatoare, indiferent de măsura acesteia, ce se află în orice om.

Maimuţa-ngîndurată şi cocaina

Ucide Arbitrul!

Fraţii Presniakov

Traduşi de Fraţii Vakulovski

Editura Art, Colecţia „Desenul din covor“ Bucureşti, 2009, 164 p.

Recomandare pentru toţi cei cărora mersul cu avionul li se pare o nebunie nejustificată, pentru cei care se întreabă ce reacţie va avea o maimuţă care a mîncat o banană bine-mbibată în cocaină, pentru amatorii de icre negre şi, mai ales, pentru microbişti.

Nataşa, Pepsi şi Hot-Dog sînt cei trei prieteni ai naratorului, care hotărăsc să ucidă arbitrul ce a nedreptăţit echipa Rusiei la Campionatul Mondial de Fotbal. Pepsi e interesat de comics-uri, pe care le creează chiar el. Hot-Dog e pasionat de Antichitate, de cînd i s-a făcut cadou de ziua lui un arbore genealogic şi şi-a aflat rădăcinile. Nataşa e cea mai „terestră“, are un site de frumuseţi autohtone pe care le ajută să-şi găsească fericirea în Occident. Despre narator ştim că are o aură albastră (ce trădează un spirit revoluţionar) şi că e lunetist, unul foarte speriat de mersul cu avionul. Cu toţii pleacă în Turcia, pe urmele arbitrului ce-a avut proasta inspiraţie de-a „fura“ finala Rusiei. Despre cum înţeleg cei patru prieteni filozofia bufetului suedez, despre cum ajung să danseze într-o trupă de striptease ai cărei membri s-au înecat din cauza „consumului excesiv de alcool“ sau despre artistica aterizare a unuia dintre ei pe o podea umedă, fapt ce-l face vedeta incontestabilă (cu un picior în ghips) a trupei de dans erotic – se poate citi în primul roman al fraţilor Presniakov (pînă acum dramaturgi, cei mai jucaţi în lume... după Cehov). Şi povestea cu banana şi cocaina: „Maimuţa a lins banana şi a mîncat-o. Un timp s-a prefăcut că nu s-a întîmplat nimic. Sărea împreună cu celelalte maimuţe şi se scărpina. Dar dintr-odată a înlemnit, s-a îngîndurat, s-a uitat în jur, a dat din cap şi s-a căţărat în vîrful copacului artificial. Acolo, într-un mod foarte maimuţăresc, s-a prins cu picioarele de-o creangă şi s-a spînzurat cu capu-n jos. A stat aşa spînzurată un timp oarecare, apoi şi-a desprins degetele ei de maimuţă şi a zburat în jos. A avut sute de ocazii să se întoarcă (...), dar nu a arătat nici un interes pentru viaţa sa şi cu toată viteza s-a prăbuşit în cap pe teracotă. Aşa a murit maimuţa. Nu şi-a luat pur şi simplu viaţa, ci i-a luat liniştea lui Hot-Dog. El a început să aibă frică de droguri“.

Pentru călători şi iubitori de Spania

Manuel Vasquez Montalban

Roza din Alexandria, un caz Carvallho

Traducere de Ileana Scipione

Editura Art, Bucureşti, 2009, 323 p.

Apariţia seriei de autor „Manuel Vasquez Montalban“, la Editura Art, inaugurată cu romanul Roza din Alexandria (apărut, în Spania, în 1984), constituie, fără îndoială, un eveniment pentru amatorii de policier. Pepe Carvallho, gurmand înveterat şi posesor al unor metode detectivistice inedite, e protagonistul unei serii de romane care au avut parte de multiple ecranizări, stîrnind o vîlvă fără precedent în Spania, care a molipsit în curînd întreaga lume. În timp ce Carvallho i-a adus lui Montalban numeroase premii importante, spaniolii au speculat notorietatea detectivului şi au iniţiat un „Itinerar Carvallho“, prin Barcelona. Pentru împătimiţii de Barcelona (un alt roman formidabil despre capitala Cataluniei este Oraşul minunilor de Eduardo Mendoza, apărut în 1997 la Editura Univers): acesta începe în Plaça Catalunya, continuă pe Rambla, principalul bulevard (vizitaţi şi Boqueria, dacă aveţi ocazia, piaţa care exprimă cel mai bine spiritul catalan), şi ajunge în rău-famatul Raval (astăzi, cartierul are o cu totul altă înfăţişare). Pe strada San Rafael, la numărul 23, se află restaurantul unde pasionaţii de Montalban nădăjduiesc să-l întîlnească pe detectiv în carne şi oase – Casa Leopoldo, popasul gastronomic preferat al acestuia, unde ia sfîrşit şi itinerarul Carvallho.

Manuscrisul enigmatic

Geraldine Brooks

Oamenii cărţii

Traducere de Sorana Munteanu

Editura Leda, Bucureşti, 2009, 494 p.

Roman scris de o jurnalistă (a primit Premiul Pulitzer pentru un alt roman, March), prototipul de bestseller New York Times; thriller istoric, gen foarte prizat în lume, cu mai slab impact la noi, ideal de vacanţă. A nu se asocia, din reflex, cu Codul lui Da Vinci şi cu literatura de consum. Este povestea unei experte în restaurarea manuscriselor, care, deşi mai degrabă retrasă şi acidă, empatizează cu străvechile documente pe care le cercetează. Astfel, analizînd Hagada din Sarajevo, manuscris miniat de secol XV, ea descoperă altfel de indicii preţioase decît cele căutate în mod obişnuit de cercetători – un fir de păr, o aripă de fluture etc. Cititorul dispune de o hartă pe care poate urmări traiectoria manuscrisului călător, iar naraţiunea este alertă, cu multă acţiune dublată de informaţie, cu alte cuvinte pe toate gusturile. Mie mi-a amintit întru cîtva de Tabloul flamand al lui Arturo Reverte-Perez, doar că în Oamenii cărţii, Geraldine Brooks învie, pentru cititorii ei, veacuri străvechi prin care îi plimbă, iar poveştile din viaţa Vienei de la sfîrşitul secolului al XIX-lea, precum şi din cea a Veneţiei anilor 1600, de pildă, alternează cu firul principal al acţiunii, ce se petrece în anul 1996.

Richard Milward

Mere

Traducere de Ciprian Şiulea

Editura Pandora-M, Colecţia „Funky

Fiction“, Bucureşti, 2009, 250 p.

Recomandare: pentru adolescenţi cu întrebări sau cei care se recunosc încă în această descriere.

Cîteva întîmplări inexplicabile şi protagoniştii lor

Julio CortÁzar

Bestiar

Traducere de Tudora Şandru-Mehedinţi

Editura Polirom, Colecţia „Biblioteca Polirom“, Iaşi, 204 p.

Cultura pe Internet: controversă Updike

De citit un articol al lui Martin Amis din Guardian, o analiză dură la ultima carte de proză scurtă a lui Updike, apărută în iunie 2009, care se pare că stîrneşte dispute în rîndurile criticii (www.guardian.co.uk/ books/ 2009/jul/04/my-fathers-tears-john-updike). Amis face portretul artistului la... bătrîneţe, iar Updike din My Father’s Tears pare să-şi fi pierdut energia, creativitatea şi forţa narativă, proza lui cîştigînd însă sub aspect tehnic.

Pentru sceptici, există şi cronica lui Peter Kemp, în TLS (http://entertainment.timesonline.co.uk/tol/arts_and_entertainment/books/fiction/article6624307.ece); după părerea cronicarului britanic, Updike îşi dă întreaga măsură în acest volum, atingîndu-şi potenţialul creator maxim. Kemp crede că, ironică şi nostalgică, uneori semiautobiografică, proza lui Updike se ridică la nivelul scrierilor lui Henry James, oferind cititorilor o spumoasă comedie a ciocnirii dintre civilizaţii.

Pentru cei interesaţi de povestirea-cheie a volumului, care-i dă şi titlul, ea se poate citi într-un număr mai vechi al revistei The New Yorker (http://www.newyorker.com/ archive/2006/02/27/060227fi_fiction?currentPage=all). Aşteptăm cu nerăbdare traducerea în limba română, pentru confirmări sau infirmări, pentru a vedea dacă într-adevăr maestrul romanului american îşi încununează opera de-o viaţă cu acest volum sau, dimpotrivă, ratează ultimul mesaj către cititorii săi.

O calitate inefabilă a cărţii de literatură

Destin şi predestinare în viaţa cărţilor

Cît despre categoria romanelor premiate şi traduse (de obicei imediat) la noi, este şi aici loc de o întreagă discuţie. Sînt autori pe care editurile mizează, căutînd ca romanele lor să întrunească deopotrivă criteriul comercial, dar şi pe cel calitativ, dar, mai ales, să aibă acel ceva care să-i garanteze succesul. La fel, unii au succesul scontat, alţii nu. Multipremiata Jhumpa Lahiri (apărută în colecţia de mass-market de la Cotidianul) e autoarea a două cărţi, Unaccustomed Earth (roman) şi Interpreter of Maladies (colecţie de proză scurtă) care nu au avut mare ecou la noi, cu siguranţă şi din cauza ediţiilor în care au apărut; la fel, despre Arundhati Roy, autoarea romanului Dumnezeul lucrurilor mărunte (tradus de Editura Humanitas, în 2004), nu se ştiu multe lucruri şi nici cartea nu a avut succes de public, deşi proza exotică, enigmatică, de un erotism rafinat a autoarei indiene o califica, de asemenea, pentru un loc privilegiat în topurile de vînzări.

Evident, exemplele precum cele de mai sus, de cărţi nedescoperite, pot continua la nesfîrşit, iar concluziile sînt multiple: există o mare doză de subiectivitate şi neprevăzut în alegerea cărţilor, ca şi în receptarea lor, un destin personal al acestora, care este şi al autorilor lor, iar drumul cărţii de la autor la cititor (prin editor) suferă repetate modificări şi derogări, rămînînd la latitudinea cititorului dacă are răbdarea şi atenţia să descopere şi ceea ce se află dincolo de coperţile strălucitoare sau, dimpotrivă, anodine ale unei cărţi.