OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Publicam in acest numar un interviu cu Ion STOICA, directorul Bibliotecii Centrale Universitare (BCU) inainte de 1990 si pina de curind, actualmente consilier al succesorului sau, Mircea REGNEALA.
Asadar, Ion STOICA s-a aflat in fruntea celei mai importante biblioteci de invatamint din Romania in perioada ei cea mai grea si – pe de alta parte – cea mai spectaculoasa: cu sediul central complet distrus de incendiul din timpul revolutiei din decembrie 1989, BCU a traversat o perioada de refacere din toate punctele de vedere: cladirea a fost reconstruita, largita si recompartimentata, noua ei infrastructura beneficiaza de tehnologii de „ultima ora“, iar personalul, format in stagii in strainatate, e adaptat la operatiunile informatice dintr-o biblioteca (post)moderna. Ion STOICA este – de asemenea – seful Catedrei de Bibliologie a Facultatii de Litere din cadrul Universitatii Bucuresti si autor a numeroase volume de versuri.


Domnule profesor, ati condus Biblioteca Centrala Universitara din Bucuresti intr-o perioada in care institutia a traversat momente deosebit de grele. Care au fost reperele pe care le-ati avut in vedere in calitate de director general?

A fost cea mai dificila si cea mai frumoasa perioada din viata mea. Dificila pentru ca Biblioteca Centrala Universitara a suferit un traumatism grav. A fost cea mai mare tragedie culturala din istoria romanilor. O institutie de prim rang care a cazut, literalmente a cazut, intr-o noapte, cu pierderi inestimabile – de peste 500.000 de volume, valori reprezentative ale culturii romane si universale, si cu dezarticularea grava a intregului sau sistem. O pornire de la zero intr-o asemenea situatie si in situatia social-politica de dupa revolutie a insemnat pentru mine o mobilizare extrema, o mobilizare a tuturor capacitatilor mele de gindire manageriala, de relatie cu lumea momentului, de formare a unei imagini internationale care sa favorizeze refacerea bibliotecii, de refacere a unei stari de optimism, de recuperare a sperantei, pentru ca, stim bine, dezastrele totale distrug energii si fac din oameni, in cele mai multe cazuri, participanti fara vointa la procesele de refacere. Or, eu am dorit tocmai sa cistig aceste forte latente, dar formidabile ale oamenilor bibliotecii – care, din fericire, au trait etapa de reconstructie ca pe una de participare totala. Si, spuneam, cea mai fericita, intrucit perioada aceasta a fost una de succese evidente de la un moment la altul, de rezultate palpabile, de constatare fericita a faptului ca bibliotecile nu sint institutii marginale. Imaginea bibliotecii era, pentru multi, aceea a unui asezamint de izolare, o institutie in care oamenii au pur si simplu acces la cunoastere.

Bucuriile si durerile bibliotecilor pareau straine organismelor politice, chiar oamenilor de cultura. Am constatat insa, atunci, ca o biblioteca poate concentra atentia publicului, ca oamenii unei societati traumatizate, cum era societatea romaneasca de dupa ’90, vedeau in reconstructia bibliotecii expresia increderii in reconstructia intregii tari. Am primit mii de carti din patrimoniul personal atit al unor copii, cit si al unor persoane ajunse la virsta senectutii. Sperind ca darul lor va aduce acea piatra necesara la refacerea intregului edificiu, ei asteptau ore la rind pentru a-si prezenta ofranda. Toate acestea m-au intarit, mi-au dat, pe de o parte, credinta ca se poate ajunge la un sfirsit favorabil si, pe de alta parte, mi-au sporit energiile care, mai ales in conditiile lipsei de resurse, mai ales in conditiile unei vieti politice care avea cu totul alte tinte, pareau sa se piarda. Ei bine, oameni nestiuti, oamenii invatamantului, oamenii culturii, in general, au fost cei care mi-au intarit ideea ca o biblioteca nu este o institutie izolata si singuratica, mi-au intarit convingrea ca, pina la urma, romanii traiesc profund fenomenul cultural.

In cartea dvs Criza in structurile infodocumentare. Sensuri si semnificatii contemporane, aparuta in anul 2001, tratati pe larg chestiunea managementului structurilor infodocumentare. Acest tip de management, spuneti acolo, s-a constituit ca o disciplina distincta care, desi a preluat modele din economie, a adincit o multitudine de relatii si de procese care tin de natura ambivalenta a informatiei. Cu toate acestea, baza teoretica a acestui tip de management lipseste. Considerati ca este o disciplina ramasa in urma. Cum ar putea fi depasita aceasta situatie? Daca ne gindim si la faptul ca in management nu exista formule…

Managementul structurilor infodocumentare este, intr-adevar, o zona noua a managementului, una care are nevoie de propriii piloni. Imprumuturile anterioare prea mari din sfera managementului economic si din sfera managementului cultural risca sa nu raspunda nevoilor de management performant in domeniu. Conditionarile sint mult mai largi decit par. O prima nevoie este aceea de a mobiliza energiile domeniului. Domeniul acesta, cum spuneam, aparent retras, aparent mai putin motivant, aparent mai putin recunoscut, este domeniul cu cele mai directe relatii cu dezvoltarea marilor resurse intelectuale ale omenirii si cu marile energii morale. Ei bine, avem forte pentru a ne regindi principiile, structurile organizatorice si resursele. Pentru ca oamenii au obiceiul sa porneasca de la resurse pentru a se co-motiva si nu au obiceiul sa porneasca de la capacitatea lor creativa pentru a-si regindi problemele de ansamblu. Si-atunci, ce vreau eu sa fac, sigur, cu puterile mele putine, dar mai ales cu ceea ce poate veni din efortul acesta general, este sa contribui la regindirea componentei resurselor umane in managementul de virf al domeniului, in asa fel incit de acolo, de la nivelul la care se coc minunile, sa putem produce reconsiderarea spatiului infodocumentar pentru a-l integra pe deplin in asteptarile societatii informatiei.

Intr-adevar, se vorbeste mult despre societatea informatiei si, mai nou, despre trecerea catre o societate a cunoasterii. Un fenomen grav cu care se confrunta societatea numita informationala si care a condus la nenumarate situatii de criza este explozia fara precedent a informatiei. Caracteristicile acestei explozii sint, conform unor exegeti, „zgomotul“ si „tacerea“. „Zgomot“ – data fiind cantitatea imensa de informatie si redundanta ei, iar „tacere“ – pentru ca se resimte un deficit de informatie pertinenta. Ce se intimpla, in aceste conditii, cu comunicarea? Comunicam oare, asa cum s-a mai spus, din ce in ce mai mult despre din ce in ce mai putin?

Structurile infodocumentare se pot afla in ambele ipostaze. Ele pot fi oferte de zgomot, daca pot sa spun asa, atunci cind modul de a-si organiza informatia nu este selectiv, nu urmeaza principii valorice si cind utilizatorul este mai degraba asaltat, coplesit de cantitate – si pot fi si oferte de tacere, daca in jurul acestor resurse infodocumentare nu se mobilizeaza forte analitice care sa puna in evidenta tocmai detaliile lor de continut. Lumea, omul de astazi, specialistul de astazi, nu mai vrea si nu mai poate sa stie totul despre ceva, dar nu mai vrea nici sa primeasca informatia nesemnificativa privind un anumit domeniu, o anumita tema. Ca atare, tocmai parteneriatul dintre utilizator si intermediar este zona managementului care, dupa parerea mea, ar trebui sa gaseasca solutii de punere in relatie a acestor doua forte care par sa aiba instrumentar diferit, dar care numai impreuna pot sa-si gaseasca motivarea. Un intermediar in fata unui utilizator care nu are educatie informationala nu poate obtine, in ultima instanta, rezultate spectaculoase. Un utilizator care incearca sa-si rezolve singur toate problemele de informatie va constata repede ca nu are suficiente capacitati de orientare. Jocul este intre aceste limite. El nu are formule. Dar are solutii.

Si solutiile se afla tocmai la nivelul potentialului si al abilitatilor pentru dialog al profesiilor infodocumentare, la nivelul intelegerii nevoilor utilizatorului si a motivatiilor acestuia.

Tot in cartea pe care ati publicat-o in 2001, atunci cind discutati despre criza de crestere, aduceti in atentie necesitatea filtrarii si a eliminarii informatiilor. Aceasta este o tema intens dezbatuta, poate si datorita faptului ca termenii „filtrare“, „selectie“, „eliminare“ ne trimit cu gindul la un alt concept, acela de „cenzura“. Stim ca spatiul de joc intre permis si interzis este foarte alunecos. Punctul de vedere al lui Umberto Eco, de pilda, in aceasta privinta, referitor la filtrarea care poate fi considerata drept cenzura, este acela ca filtrarea aduce o judecata, pe cind cenzura consta in a impiedica circulatia unei informatii. Prin urmare, o autoritate care filtreaza si elimina nu cenzureaza. Sinteti de acord cu acest punct de vedere?

Participarea intermediarilor la esentializarea miscarii informatiei este o tema veche. In societatile democratice, cenzura este un nonsens. Selectia valorica, pe baza unor criterii unanim acceptate sau pe baza cerintelor utilizatorilor, este insa o necesitate. Selectia se practica dintotdeauna. A produce pachete valorice de informatii, lasind deschis accesul la toate categoriile de informatii, este tocmai expresia capacitatii intermediarilor de a produce valoare adaugata. Daca s-ar renunta la criteriile de selectie, intermediarii ar deveni inutili.

In legatura cu viitorul bibliotecilor se fac tot felul de previziuni. Una dintre ele este aceea ca biblioteca, in viitor, va fi digitala, virtuala, fara ziduri/ sau nu va fi deloc. Ce credeti despre o astfel de afirmatie?

Biblioteca digitala este deja o realitate. Bibliotecile au devenit de mult structuri hibride in care se intilnesc toate categoriile de colectii, toate categoriile de documente, toate tipurile de relatie cu informatia, asa incit aceasta nu mai este o realitate care, zic eu, ar trebui sa socheze in vreun fel. Ceea ce este de aflat, in continuare, este in ce masura traditia ritmurilor mai lente ale bibliotecilor, de pilda, poate fi pusa in relatie cu aceasta formidabila flexibilitate a gindirii contemporane despre structuri si colectii. Este adevarat ca nu putem sa traim intr-un tip de structuri ale totalei relativitati, dar nu ne mai putem nici intoarce sau mentine in tipul de structuri ale rigiditati neproductive. Si aici este o balanta de pastrat, este un mod de a pune in relatie cistigul cu pierderea si de a nu lasa la o parte idealul cunoasterii tuturor tipurilor de informatii care traverseaza lumea contemporana. Societatea nu are structuri care sa poata tine locul bibliotecilor. Bibliotecile au caracteristici unice. Ele trebuie pastrate si adaptate la aceasta miscare noua, la aceste intense schimburi tehnologice pe care le propune lumea contemporana si care nu sint deloc departe, in fond, de natura tehnologica a bibliotecilor. Pentru ca bibliotecile sint structuri tehnologice. Asa au fost de la inceput.

Asadar, nu exista nici o cale de intoarcere.

Nu, si nici nu a fost vreodata.