OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Stimaţi Domni Decani,

Stimaţi membri ai Senatului şi ai corpului didactic,

Dragi prieteni,

Onorată asistenţă,

Mulţumesc celor care au iniţiat, de departe, din tumultuosul New York, cu îndrăzneală şi perseverenţă, şi celor care au consimţit, apoi, cu entuziasm, la Bucureşti, la înalta cinstire pe care mi-o acordaţi astăzi, un moment deosebit în dialogul care nu a contenit să tulbure întreaga şi deja lunga mea existenţă, dialogul între mine şi ţara în care m-am născut, între mine şi limba în care continui să gîndesc şi să scriu.

Sînt onorat de prezenţa, azi, alături de mine, a unor importante personalităţi ale vieţii publice, precum şi a unor dragi prieteni vechi şi noi. Drumul spre podiumul acestei amieze de primăvară bucureşteană a fost lung şi nu lipsit de convulsii. I-am parcurs vîrstele, cum au fost să fie, mă aflu aici, gata să exprim gratitudinea pentru preţuirea pe care, cu atîtea măgulitoare cuvinte, mi-o arătaţi. Între celebrările de care am avut parte, de cînd mă aflu în exil, cele româneşti, chiar dacă mai puţine şi mai puţin spectaculoase, şi-au păstrat o semnificaţie aparte şi le-am primit cu emoţie.

Evoc adesea un moment de neuitat al copilăriei, care m-a pus în contact cu scrisul şi cu mine însumi. Era iulie 1945, cîteva luni după întoarcerea din lagărul Transnistria. Descopeream fascinat fantasticul vrăjit al banalităţii cotidiene, normalitatea din care fusesem absent. Mîncăruri şi jocuri şi cărţi, haine şi minunate mătuşi şi mirifice amurguri. Descopeream, după anii de oroare, firescul existenţei domestice, imposibilul devenit realitate şi, deopotrivă, irealitate imediată.

Adevărata ucenicie s-a produs, însă, în perioada studenţiei mele bucureştene. Venirea în Bucureşti a fost izbînda unei obsesii de care familia, speriată de capcanele Capitalei, nu era deloc încîntată. Am părăsit victorios şi exaltat urbea mea bucovineană, în toamna anului 1954. Adică ieri, adică acum un mileniu… Un an după moartea lui Stalin, a cărui umbră de strigoi atotputernic avea să domine, tenace, atîtea cugete şi simţiri ale deceniilor următoare. Pentru mine, însă, 1954 a însemnat imersia, în sfîrşit deplină, în jocul cu mărgelele de sticlă ale lecturii, debutul convieţuirii cu necunoscutul unui oraş ispititor şi cu necunoscutul prolific al unei pasiuni cu care mă identificasem.

Biblioteca nu este un turn de fildeş, ci o catedrală laică şi un mare laborator al minţii şi al sufletului, arhiva inestimabilă a rebeliunii spiritului contra morţii şi a neantului, dar, nu o dată, şi anticamera rebeliunii contra barbariei cotidiene, a maleficelor ei campanii de siluire a conştiinţei, de manipulare a Utopiei într-un vast aparat al suspiciunii şi al crimei. Biblioteca Babel a lui Borges este lumea însăşi, al cărei centru misterios şi efervescent este chiar nodul de esenţe al traiectoriilor existenţiale pe care scrisul le scrutează şi reinventează, abolind îngrădirile şi conferind durată, aureolînd, astfel, mărunta noastră trecere printre stele. Sub hipnoza marilor magicieni ai scrisului, gîndul şi-a descoperit, în bibliotecile bucureştene, altă cadenţă şi altă frazare, şi şi-a găsit, treptat, expresia. Literatura a sporit înţelegerea miracolelor şi a zădărniciilor lumii, dar a şi potenţat calea de acces spre nedezlegatele perplexităţi, pierderi şi promisiuni ale eului.

Datorez bibliotecii tot ceea ce am devenit şi nu încetez să mă minunez că şi-a ţinut fie şi o parte dintre fantezistele promisiuni cu care mă ispitea.

Anii studenţiei au întreţinut o continuă tensiune între învăţătura tehnică, mohorîtă datorie scolastică, şi juvenila încîntare cu care rătăceam prin necunoscutul cărţilor care îmi revelau necunoscuţii din mine însumi. Una dintre şaradele nedezlegate ale biografiei mele rămîne şi azi cea care mă interoghează cum de nu am renunţat la chin, cum de am absolvit, totuşi, o facultate atît de dificilă, unde, dintre cei 125 admişi în primul an, au absolvit doar 27 în ultimul, şi cum de am urcat, ulterior, treptele unei profesii care îmi era străină şi adesea insuportabilă şi din care mărturisesc, stupefiat şi fericit, nu-mi amintesc nimic, absolut şi definitiv nimic.

Pare greu de crezut azi că, şi într-o societate totalitară, „Eul“ poate, totuşi, supravieţui, fie şi fracturat. Interioritatea era o ultimă, dar esenţială formă de rezistenţă, oricît de imperfectă, inevitabil imperfectă. Centrul fiinţei morale devenea punctul torid de separare a solitarului de agresivitatea corupătoare a mediului, miezul speranţelor sale, oricît de incerte, focarul integrităţii conştiinţei. „Eul“ rămîne, chiar sub teribila presiune totalitară, adevăratul loc al disputei pentru supravieţuire, supravieţuirea autentică a individualităţii. Nu este întîmplător că statul totalitar a onorat artiştii cu excesive privilegii şi pedepse, că a considerat arta, creativitatea, expresia genuină şi libertatea individualităţii drept primejdia de moarte a sistemului, cum nu este întîmplător că lectura şi-a găsit sub dictatură numeroşi entuziaşti de ocazie, repede convertiţi apoi, în condiţiile democraţiei, la forme mai lejere de evaziune şi consum cultural.

În 1986, cînd am părăsit, fără să părăsesc, România, aveam deja propriul meu buletin de identitate literară, ca scriitor, dar aveam şi inaccesibilul „buletin de Bucureşti“ care, pentru cine îşi aminteşte tragicomedia acelei perioade, valida dreptul cetăţeanului turmentat al Republicii Socialiste de a locui în unul dintre oraşele închise ale unei ţări, ferecată ea însăşi în teroare. Le rîvnisem pe ambele, le obţinusem, după nu puţine ocoluri şi obstacole. Bucureştiul devenise oraşul meu, literatura română mă găzduia, fie şi într-un colţ al ei, Cella se născuse în Bucureşti, prietenii scriitori se aflau pe străzi şi în cartiere apropiate.

La Berlin, în 1987, în primul meu an de exil, tocmai în Berlinul de unde pornisem, cîndva, atacul feroce împotriva existenţei mele şi a semenilor mei şi de unde aveau să pornească acum cărţile exilului meu, am meditat îndelung asupra alienării şi a înstrăinării la care fusesem, din nou, forţat, dar şi la conceptul însuşi de exil, la Atena şi Ierusalimul exilului vechi şi nou. În biografia mea postbelică încercasem, prin lecturi şi prin demersul creator al scrisului, să rezist presiunilor malefice ale mediului opresiv. Tocmai pentru că se întîmpla la Berlin, locul de unde pornise furtuna urii şi a morţii, îmi regîndeam şi etnicitatea. Situaţia redundantă potenţa şi adîncea timpuria mea iniţiere în exil şi înstrăinare, deci şi şocul noii dezrădăcinări. Nevoia unei Patrii este mai acută pentru cei cărora li se pune mereu la îndoială apartenenţa la vreuna. Din acest motiv, pierderea ei tulbură, probabil, mai dureros.

În pragul unei noi deposedări şi dislocări extreme eram obligat să mă întreb, din nou, cine sînt. Singura avuţie care mă însoţise de pe un ţărm pe altul era limba, limba română, chiar dacă, la plecare, pe aeroportul Otopeni, avusesem senzaţia că paznicii coloniei penitenciare din care ieşeam îmi tăiaseră limba, în schimbul paşaportului, încît, tocmai cînd aveam mai multe de spus şi de scris, să fiu handicapatul de care nimeni să nu mai aibă nevoie. Eram, totuşi, al limbii române, atîta ştiam că am – nu cea mai bună pavăză contra intemperiilor necunoscutului.

Perplexitatea a persistat destulă vreme. Veştile din România confirmau că făcusem, împotriva voinţei mele, o alegere bună prin plecare, codul pustiului colorat al Americii nu-mi devenise familiar, scrisul se lupta, mai mult ca oricînd, nu doar cu zădărnicia, ci şi cu mult sporitele piedici triviale ale cotidianului.

Am consimţit, tot mai implicat, la elogiul pe care exilul îl reiterează, diurn şi nocturn, străinului, necunoscutului, neprevăzutului – premise ale contemporaneităţii noastre primejduite de noi fanatisme şi măceluri, de contradicţia tot mai intensă şi mai agresivă dintre modernitatea centrifugă, cosmopolită şi nevoia centripetă a apartenenţei.

Exilul nu este doar teribila traumă, una dintre cele mai dureroase pe care le încearcă trestia gînditoare numită om, ci şi o pedagogie a schimbării, a regenerării şi a înfăptuirii. Trăim într-o lume în care noţiunea de „cetăţean“ şi de cetăţenie migrează dincolo de ţara natală, într-o realitate tot mai globală, instantaneu globală, prin sateliţii comunicării conectaţi la micile noastre ecrane şi la inima computerelor care ne consumă şi cronometrează efemerul; migraţii rapide şi extinse, revoluţii genetice care ar putea schimba radical însuşi proiectul şi conceptul uman.

Datorită vizibilităţii pe care le-au dobîndit, despărţindu-se de autor, i-au adus acestuia oportunităţi la care nu ar fi sperat. Printre ele, şi această distincţie. Reîntoarcerea festivă printre dumneavoastră se datorează, şi ea, „limbii nomade“, cărţilor mele nomade, exilului care mi-a fost dat şi care m-a propus atenţiei şi preţuirii cu care mă onoraţi. Altminteri, nu aş fi fost aici, nu v-aş fi putut mulţumi cu emoţia şi gratitudinea cu care o fac acum.