Bienala Internaţională de Teatru Reflex, Sfîntu Gheorghe - Ediţia I, 17-29 martie 2009 - Numarul 467 - Martie - 2009 - Arhiva

Bienala Internaţională de Teatru Reflex, Sfîntu Gheorghe - Ediţia I, 17-29 martie 2009

Un oraş mic şi marele lui festival

Autor: Iulia POPOVICI | Categoria: | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Bienala Internaţională de Teatru Reflex, Sfîntu Gheorghe - Ediţia I, 17-29 martie 2009

Teatrul „Tamási Áron“ din Sfîntu Gheorghe împlineşte, în 2009, 60 de ani de existenţă. De la înfiinţarea sa, în 1948, teatrul maghiar din Sf. Gheorghe – finanţat de comunitatea locală, într-o zonă nu dintre cele mai prospere ale României – a fost ţinut în viaţă de spectatorii săi. O generozitate la care teatrul a răspuns cu „reflexele unui organism viu“: a devenit, în timp, unul dintre cele mai urmărite şi premiate din ţară (şi în Ungaria), una dintre din ce în ce mai rarele instituţii dedicate spectacolului de artă.

Începînd din 2009, Teatrul „Tamási Áron“ oferă publicului o oglindă a dialogului intercultural în care se întîlnesc montări ale teatrelor din Estul şi Centrul Europei, a căror valoare a fost confirmată de premiile primite. Astfel, tradiţia întîlnirilor teatrale pe care Teatrul „Tamási Áron“ le-a organizat începînd din anii ’70, e continuată printr-un proiect a cărui substanţă coincide cu ceva din identitatea distinctă a spaţiului multicultural românesc. Şi acest ceva este chiar efortul comunităţii locale de a se elibera de efectul nociv al prejudecăţilor şi al clişeelor de tot felul, dintre care naţionalismul e doar cel mai la îndemînă.

Sfîntu Gheorghe e, indiscutabil, un oraş mic, după standardele României, avînd în vedere că în 2002 avea puţin peste 60.000 de locuitori. Prejudecata – care, mai ales cînd e vorba de zona Har-Cov (judeţele Harghita şi Covasna, nucleul aşa-numitei Secuimi), face legea – spune că astfel de comunităţi mici nu generează evenimente de amploare. Sînt, în cel mai bun caz (şi cînd peisajul natural ajută), locul ideal pentru iniţiative din categoria artei alternative, după cum a fost în anii ’90, tot la Sfîntu Gheorghe (de fapt, lîngă, la Lacul Sfînta Ana), un faimos festival de performance organizat de artişti vizuali din regiune.

Întotdeauna, însă, la Sfîntu Gheorghe lipsa de resurse şi de vizibilitate a fost un impuls de creativitate – artistică şi managerială. Timp de cîţiva ani buni, teatrul de limbă română (numit „Andrei Mureşanu“ şi singurul de acest fel din întreaga regiune) cu care „Tamási Áron“ îşi împarte sala a organizat cel mai important festival experimental din ţară – Festivalul Atelier, iniţiat de dramaturgul Radu Macrinici şi mutat acum, împreună cu el, la Baia Mare. I-a succedat TransForm@ (la ideea scenografului/regizorului Horaţiu Mihaiu), apoi TAMper2, o serie de întîlniri teatrale anuale aducînd faţă-n faţă tineri artişti maghiari şi români, aflaţi în plină afirmare (Árpad Schiling şi Radu Afrim, Bódo Victor şi Gianina Cărbunariu).

Venit la Sfîntu Gheorghe după ani petrecuţi la Gheorghieni (o localitate cu 20.000 de oameni, unde existenţa unui teatru – Fígura – i se datorează), László Bocsárdi a găsit o trupă demoralizată şi decimată, primari prea puţin cooperanţi şi un public crescut la şcoala cabaretului şi a divertismentului uşor. A trebuit un deceniu şi jumătate pentru ca teatrul pe care-l face László Bocsárdi să-şi întîlnească, la jumătatea drumului, spectatorii. Iar ceea ce funcţionează cathartic local păstrează aceeaşi forţă la nivelul extins, al teatrului românesc în general. Pînă să devină o revelaţie naţională, Romeo şi Julieta a lui Bocsárdi a fost un spectacol al oamenilor din Sfîntu Gheorghe, povestea lor, momentul lor de bucurie scenică. Iar dacă această capitală de judeţ are mai multe trupe independente şi experimentale de teatru decît metropolele ţării, lucrul nu e deloc întîmplător – locul lor de naştere e scena de la „Tamási Áron“/„Andrei Mureşanu“.

Bienala Reflex e prima „acţiune“ de acest fel a Teatrului „Tamási Áron“. Aşa cum spune directorul ei artistic, e un gest nu neapărat altruist: publicul e mult mai dispus să recepteze inovaţii teatrale în spectacole invitate decît la o primă întîlnire cu ele în producţiile locale. Să pui un oraş pe harta turneelor internaţionale e, înainte de toate, o investiţie pe termen lung în dezvoltarea teatrală a propriilor spectatori şi în libertatea proprie de creaţie. Creează pofte şi dependenţe teatrale, socializează şi deschide orizonturi de gîndire.

Iar dacă acest supliment al Observatorului cultural e unul bilingv (o premieră pentru o publicaţie naţională tipărită la Bucureşti), faptul se datorează unui reflex de normalitate, nevoii de a ne deschide întru afirmarea şi susţinerea multiculturalismului ce ne defineşte ca spaţiu… geostrategic, în care se vorbeşte, se iubeşte şi se face teatru în mai multe limbi. Cu regiuni autonome sau fără.