OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Cine este Sascha Anderson?
Unul dintre cei care au trait si au suferit si „s-au revoltat“ in RDG; ...unul din „gasca“ celor botezati IM (Inoffizieller Mitarbeiter) – mai exact, unul dintre „colaboratorii neoficiali“, dar, si mai exact, un turnator-avangardist care a oferit Stasi-ului informatii privind „procentul“ nemultumirilor celor din lumea culturala in legatura cu statul-partid condus de Walter Ulbricht, apoi, de Erich Honecker; ...un „brav“ textier al orchestrelor de muzica rock, unul dintre animatorii vietii tinerilor artisti din Dresda, apoi Berlinul de est, un rebel „sadea“ in fata caruia nimeni nu-si punea lacat la gura, cunoscut fiind continutul poeziilor sale tiparite in volume cu tiraje mici, adevarate surse de iritare pentru birocratii care nu stiau de tratamentul special si privilegiile de care se bucura tanarul; ...unul dintre cei ’nspe mii de turnatori din Europa Centrala si de Est in „opera“ caruia – scrisa pentru Stasi – un loc central ocupa poetul si sansonetistul Wolf Biermann (celebru pentru poemul Balada securistilor), un simbol al rezistentei rasaritene, expulzat din RDG; ...unul dintre turnatorii central-est europeni care a demonstrat negru pe alb poate cel mai misto absurdul regimurilor vegheate de politia politica: intr-un document datat in 1980, agentul David Menzer (numele conspirativ purtat de Sascha Anderson) raporteaza ca un anume cetatean Sascha Anderson se pregateste sa mearga in Berlinul de est, ca sa-i ajute pe citiva tineri rebeli care s-au „jucat de-a opozitia“... (Anamaria POP)

1.
Pe cind urmam cursurile Facultatii de Jurnalistica, ni s-a vorbit despre informatii si corespondente din domeniul judiciar, iar Aladár Ritter ne-a trimis sa asistam la un proces. Era vorba despre un caz singeros, care a tulburat profund opinia publica. La galerie, oamenii atirnau pur si simplu in ciorchini. Erau curiosi sa vada cum arata fiara ce cazuse in capcana. Vociferau, erau galagiosi, interveneau, presedintele tribunalului abia reusea sa stapineasca situatia. Cit despre acuzat, era oarecum simplu de demonstrat ca se daduse drept diplomat, ca sedusese citeva tinere superbe, le violase, apoi le omorise. Uneori se intimplase chiar invers: mai intii le omorise, apoi le violase.

Toate acestea motivau, pe buna dreptate, revolta asistentei, pentru ca nici un om asa-zis normal nu face asa ceva. Probabil ca in sala era prezent si Endre Fejes, pentru ca, la putin timp dupa proces, el a si scris o povestire despre acest caz, dupa care s-a facut si un film, rolul principal fiind interpretat de un tinar actor chipes si inteligent. Dar acest vampir, asupra caruia onorata asistenta s-ar fi napustit cu bucurie pentru a-l sfisia cu unghiile si cu dintii, nu era nici chipes, nici inteligent, nici macar viclean. Lasa mai degraba impresia unui copil handicapat fizic si mintal, ramasese prea scund, era dizgratios de gras, avea fata plina de cosuri mari cit pumnul, iar pe deasupra se si bilbiia. Probabil ca publicul era iritat si de faptul ca, ori de cite ori se ajungea la detalii palpitante, presedintele solicita ca dezbaterea sa aiba loc cu usile inchise. Aceasta cerere era dictata de insasi natura problemei. in fata publicului se putea vorbi linistit despre ce si cum anume a casapit el cu briciul, dar nu si despre cum anume si-o scotea. Cind aveam din nou acces in sala, se discuta doar despre faptul ca, la disectie, in stomacul victimei s-au gasit resturi de snitel sau de taietei cu mac. Exista lucruri care pot fi stiute si lucruri care nu pot fi stiute. Despre lucrurile care nu pot fi stiute, fiecare dintre noi isi poate imagina in sinea sa orice; in asemenea momente, fiecare comite propriile lui porcarii. Dupa aceea, le poate condamna linistit.

Inclusiv presedintele tribunalului avea un comportament foarte ciudat. Era un individ extrem de apatic, dar, cu toate acestea, uneori, pierzindu-se complet cu firea, incepea sa urle, desi se vedea clar ca atunci cind auzea cite o minciuna mai stingace il cuprinde furia. De parca respectivele accese ar fi iesit la iveala din el nu din cauza gravelor ofense aduse moralitatii, ci pentru ca, dind dovada de un simt psihologic profund, el ar fi vrut sa satisfaca in felul acesta isteria multimii. Fara indoiala, vina morala a lui Sascha Anderson poate fi stabilita. in ciuda acestui fapt, pe mine ma interesa mai mult jocul enigmatic dintre multimea isterizata si administrarea justitiei, dintre acuzat si acuzator, dintre judecator si victima. Daca n-ar fi fost asa, as fi devenit, cu siguranta, fara intirziere, corespondentul salilor de tribunal. Iar in cazul acesta, m-as fi preocupat ca o asemenea fiinta nenorocita sa nu mai aiba posibilitatea sa mai comita astfel de crime, as fi aparat cu draga inima frumoasele tinere, pentru ca ele sa nu mai devina victimele unui asemenea blestemat de seducator. Dar, din moment ce n-am putut face nici una, nici alta, n-am vrut sa devin nici robul isteriei singeroase a multimii, nici al apatiei specifice administrarii justitiei si toate astea nu doar dintr-o motivatie morala, ci si, in primul rind, dintr-o consideratie pur estetica.

Cu siguranta ca Wolf Biermann are dreptate: Sascha Anderson este prost, gindeste cu curul. Mai mult ca sigur ca afirmatiile lui Jürgen Fuchs pot fi documentate: Sascha Anderson si-a turnat prietenii, i-a ponegrit, i-a abandonat. Totusi, eu voi fi ultimul care va vorbi despre declararea in unanimitate a vinovatiei sale. Iar cind afirm acest lucru, nu mila crestineasca vorbeste prin mine; judecata unanima n-as ocoli-o in baza relativismului moral, ci dimpotriva. Daca nu descopar nici o legatura intre isteria multimii si apatia administrarii justitiei, intre libidoul grav afectat al acelor tinere superbe si faptele, iata, deja irevocabile ale acestei fiinte urite, gingave, pline de cosuri, atunci se pare ca nu voi contribui cu nimic la fundamentarea moralei, pornind de la care se pot apoi emite judecati cu caracter general. Atunci sint si eu un om pierdut, existind o foarte mare probabilitate ca, prin ignoranta mea, prin isteria mea naiva, prin indiferenta mea intentionata, sa contribui la disparitia altor oameni.
2.
Cu o exprimare destul de pudibonda, Sascha Anderson se refera la faptul ca anchetatorii l-au batut cu legaturile de chei, facindu-i zob rinichii. El afirma ca la acea prima audiere avea douazeci de ani. Nu intelegea ce se intimpla. il dureau rinichii. Nu voia nimic, decit sa scape de acolo. Si lui Béla Szász i-au facut zob rinichii. Nici el nu putea sa inteleaga mare lucru din tot ce i se intimpla. Nici el nu dorea altceva decit sa scape. Un oarecare poate fi dispus sa plateasca pretul pentru asta, un altul – nu. Unul zice ca nu mai rezista, celalalt zice ca mai bine ar crapa. Daca imi imaginez o asemenea situatie, simtul moralitatii imi sugereaza ca trebuie sa alegi mai curind moartea. insa, cind omul nu se raporteaza la viata cu mintea unui adolescent, ci are deja o anumita experienta in privinta placerilor si a durerilor, el stie ca aceasta problema este atit de delicata, incit exigenta morala nu-l poate ajuta. De altfel, nu am dubii cu privire la faptul ca e de preferat sa dai ortul popii ca un erou decit sa supravietuiesti ca un cadavru moral, dar nu pot sa stiu dinainte daca intr-o asemenea situatie as fi in stare sau nu sa platesc pretul care mi se cere. Pina cind nu ajung intr-o situatie asemanatoare, nu pot sa spun cum sint de fapt.

De exemplu, István Eörsi ne-a povestit ca el a inceput sa rinjeasca. Dar, la inceput, nici el nu avea de unde sa stie ca va rinji, ci isi imagina tocmai contrariul; in acel rinjet – care nu figura pe ordinea de zi a acelui regulament cu totul imposibil, imprevizibil si lipsit de orice morala – a trebuit sa descopere acea metoda necunoscuta pina atunci, cu ajutorul careia isi putea pastra propria integritate umana chiar intr-o asemenea situatie extrema. Eu ma minunez pur si simplu ca exista oameni de felul asta, care fac uz de asemenea metode, dar n-am de unde sa stiu daca eu insumi as putea sa mi le asum. Fara indoiala, pot sa decid ca voi deveni un nemernic, dar pot sa ma straduiesc si sa nu devin un nemernic; in schimb, nu pot sa stiu in prealabil in ce fel voi suporta umilinta sufleteasca si durerile fizice, daca voi descoperi acele metode prin care sa-mi pot apara cel putin constiinta. in situatii extreme, tradatorul este impuscat de propriii sai prieteni, pentru ca ei insisi trebuie sa se conformeze situatiei. Dar prin asta nu-si certifica structura, ci, cel mult, intentiile.

in cartea sa intitulata Amintiri despre frumoasele timpuri trecute, István Eörsi povesteste ca, in timp ce oamenii erau spinzurati sau impuscati, in timp ce in inchisoare se aflau cam o mie de arestati, unii dintre ei scrisnind din dinti, altii rinjind sau asumindu-si noua calitate de proaspeti turnatori, mai multi scriitori si ginditori maghiari cunoscuti au semnat din proprie initiativa o petitie prin care pretindeau ca ONU sa elimine de pe ordinea de zi discutarea problemei din Ungaria, intrucit, „prin interventia guvernului revolutionar muncitoresc-taranesc si prin solicitarea ajutorului trupelor sovietice, s-a reusit inlaturarea pericolului tot mai accentuat pe care singeroasele elemente contrarevolutionare l-au reprezentat pentru tara noastra“. Lui Eörsi ii este permis sa nominalizeze cele o suta saptezeci si patru de persoane, dar mie nu-mi este permis sa fac o asemenea judecata. in cel mai bun caz, pot medita la ce anume a determinat, in situatia aceea ingrozitoare, respectivele persoane remarcabile sa semneze o asemenea petitie infioratoare. Iar daca ma gindesc la toate aceste aspecte, imi voi aminti, fara sa vreau, ca in 1957, in luna septembrie, poate chiar in acele clipe in care respectivele persoane remarcabile semnau acea petitie infioratoare, eu ma inscriam in Uniunea Tineretului Comunist.

Ce s-a intimplat? Am facut totul din proprie initiativa, nimeni nu m-a obligat sa fac acest gest. Daca n-as dori mai degraba sa-mi rastignesc memoria, as adauga rapid ca pe vremea aceea aveam cincisprezece ani. De asemenea, as putea adauga ca, dupa citeva luni, am anuntat extrem de combativ ca ma retrag. Oare sa nu fi stiut despre arestari si executii? Asemenea scuze ar fi ridicole. Si nici virsta nu poate reprezenta o circumstanta atenuanta. Cu citeva luni inainte, cind eram insufletit de ideile revolutiei, nu aveam nici macar cincisprezece ani. Mi-a fost teama? Nu. Sau, mai degraba, ar trebui sa spun ca m-am inscris in organizatie pentru ca m-au ingrozit tocmai proportiile acelei catastrofe care a fost, chiar si din punctul de vedere al ideilor socialismului si comunismului, reprimarea revolutiei? Daca as afirma asa ceva, as fi deja mult mai aproape de adevar. Caci, in zilele revolutiei, nu cu ideile socialismului sau comunismului a trebuit sa ma rafuiesc, pentru asta mai era timp, ci cu aspectele pragmatice, dictatoriale ale acelor idei. Am ramas membru al organizatiei pina in luna mai, adica pina ce mi-am dat seama ca, de fapt, ea avea menirea sa reorganizeze aceeasi putere dictatoriala. Cu mintea de astazi pot urmari, cel putin pina aici, logica interna a propriei mele istorii. Dezamagirea a aparut mai tirziu. Atunci cind bijbiiam neputincios de colo-colo, gindindu-ma uneori ca ar trebui sa apar aceasta revolutie antidictatoriala, alteori crezind ca ar trebui sa lupt pentru imaginea pe care mi-o formasem despre socialism sau comunism. Atunci cind, din 1959 si, cred, pina in ’61, am devenit din nou membru al organizatiei, n-am mai avut curajul sa-mi anunt cu voce tare retragerea si am parasit-o pe tacute, intr-o liniste deplina. Cele doua aspecte erau incompatibile. Dar, cu toate acestea, pina pe 21 august 1968 am crezut ca socialismul poate fi reformat pentru ca dictatura nu este o consecinta obligatorie a lui. Oho, cit de puternic mi-a fost crezul!

Daca pe baza experientelor de mai tirziu, conform unei comprehensiuni ulterioare, as cauta circumstantele atenuante, si nu logica interna a istoriei, ar trebui sa invalui in ceata evenimentele din propria mea viata. in acest caz, memoria comuna ar fi cu atit mai saraca. Nu pot dori asta. Nimic n-ar putea motiva faptul ca-mi maschez istoria propriilor greseli si rataciri cu exigenta morala a altora sau ca o scuz atragind atentia asupra greselilor altora. Daca intr-un discurs festiv Wolf Biermann spune despre Sascha Anderson ca e un turnator al Stasi, un prost care gindeste cu curul, inseamna ca a definit atit pozitia sa, cit si pe a celuilalt, dar, din pricina asta, in ochii mei, Wolf Biermann n-a devenit nici mai destept, nici mai cinstit; asta-i treaba lor, sa se dueleze daca simt nevoia. Dar consider ca nu e in ordine ca Jürgen Fuchs sa faca investigatii in arhivele Stasi, cautind acele documente ce ar putea certifica activitatea de informator a lui Sascha Anderson, pentru ca, cel putin in opinia mea, acest lucru n-ar trebui sa fie preocuparea persoanei vatamate, ci a politiei, a procuraturii si a judecatoriei. Iar daca n-au o imputernicire legala pentru asa ceva, atunci probabil ca este vorba de o problema morala. in schimb, in problemele morale, dispun de imputerniciri care se refera in exclusivitate la propria mea persoana. Nu sint imputernicit nici sa caut epitete mai tari, eventual mai blinde, nici sa fac investigatii pentru dovezi inca mai de nedezmintit sau eventual disculpatoare.
3.
Exista astfel de oameni si alt fel de oameni. Exista sentinte morale fundamentate si necesare. N-am dori sa fim astfel de oameni.
insa, cind asa ceva se intimpla, probabil ca e, pe de o parte, extrem de simplu, iar pe de alta parte, extrem de brutal. Gestul iti afecteaza integritatea personala si, dintr-un sentiment de autoaparare, individul reactioneaza violent. Se zbate sau se revolta.

Sefii serviciilor secrete sint cu siguranta niste oameni foarte duri, desi, mai mult ca sigur, duritatea lor nu este generata de lipsa de sensibilitate. Probabil ca ei sint obligati sa stie ceva ce noi, stind comod in fotoliile noastre, nu sintem dispusi sa luam la cunostinta. Daca au nevoie de insensibilitati, angajeaza un bataus nepasator. Alteori angajeaza o femeie fina, atragatoare, frumoasa sau un barbat seducator, alteori – un puscas de elita. Seful unui serviciu secret care functioneaza bine dispune, cel putin teoretic, de tot atitea cunostinte de psihologie si la fel de multa sensibilitate, precum Shakespeare sau Cehov. intrebarea referitoare la orientarea ideologica in numele careia trebuie sa actioneze o lasa pe seama politicienilor. O anume orientare ideologica i-ar putea afecta sensibilitatea. Este stiut faptul ca ideologiile doresc intotdeauna sa transforme intr-un fel sau altul societatile. in schimb, el are de-a face tocmai cu astfel de oameni. Si de aceea trebuie sa ramina sensibil – asta este treaba lui.
Astfel, seful unui serviciu secret care functioneaza bine este depozitarul profan al unor cunostinte extrem de sumbre si constante. Noi, oamenii, sintem cu totii niste monstri brutali.

Exista unii care se simt bine in aceasta piele, altii care nu, dar simpla senzatie nu e inca un argument pentru a nu mai fi cu totii niste monstri. Din acest punct de vedere, ei au dreptate. Istoria umanitatii poate fi reprezentata ca o istorie a innobilarii, dar intre razboaiele din Peloponez si cel de-al Doilea Razboi Mondial exista, totusi, o deosebire, in sensul ca ultimul a fost mai distrugator. De altfel, ei nici n-au nevoie de dovezi istorice. Pentru cunostintele lor sumbre si constante eu sint dovada cea mai sigura si cea mai la indemina. Pentru ca sint de parere, la fel ca Shakespeare sau Cehov, ca ar trebui sa-mi prezint intr-o forma cathartica sau ironica aceste cunostinte sumbre, deci sa nu consider constanta nici propria mea brutalitate si suferinta, nici brutalitatea si suferinta altora. Cu toate acestea, ei ma obliga sa platesc un tribut. Si poate ca nu-l denunt pe prietenul meu, dar eu sint cel care plateste pentru ca altcineva il denunta. Daca m-as incapatina sa nu platesc pentru asta, tributul mi-ar fi totusi luat, in istericul acompaniament aprobator al semenilor mei. Nu existenta micilor delatori si diletanti platiti cu bani marunti sau existenta carieristilor indusi usor in eroare sau a altor nulitati morale intretine cunostintele sumbre si constante ale serviciilor secrete, ci eu.
Pentru seful unui serviciu secret care functioneaza bine, ora adevarului soseste atunci cind are posibilitatea sa dovedeasca faptul ca noi, indivizi care ne consideram fiinte umane integre din punct de vedere moral, sintem, de fapt, niste viermi slabi, fricosi, egoisti, lacomi, devoratori de placeri si nelegiuiti, obligindu-ma pe mine insumi sa platesc procedura demonstratiei, executata in secret.

Pe mine, care ma consider o fiinta umana integra din punct de vedere moral. Cunostintele acestor oameni devin cu adevarat puternice atunci cind in urechile mele bate incet ora intunericului. Oamenii acestia se caca imprastiat pe toate implicatiile si explicatiile ideologice, intra in serviciile secrete ale unor state colorate cu cele mai diferite ideologii cucerind, prin intermediul organismelor statale, pina si absolutismul bisericilor institutionalizate. Din aceasta perspectiva, intre desfiintatul Biroul al Agentilor „3/3“ si inca functionalul Deuxiéme Bureau, intre desfiintatul Stasi si Bundesnachrichtendienst nu exista nici o deosebire morala, exact asa cum intre agentii deconspirati se poate face eventual o diferentiere doar din punct de vedere ideologic. intotdeauna se gaseste cite un Ignác Martinovics sau un Sascha Anderson, ei putind fi uneori chiar si deconspirati. Martinovics organizeaza o societate republicana secreta pentru abolirea institutiilor imperiale, pentru ca apoi sa-si dezvaluie, intr-un secret si mai mare, propriul complot. Sascha Andersen se opune statului socialist, in timp ce, in taina, isi da in vileag propria opozitie, precum si pe membrii acelui grup pe care il organizase si-l indrumase la modul legendar. Acum, tocmai el este cel deconspirat. Martinovics a trebuit sa astepte doua sute de ani pentru a fi deconspirat.

Nu vom avea asadar nici o strada, nici o piata care sa se numeasca Sascha Anderson. Dar deconspirarea lor, spulberarea legendelor lor nu ne ofera nici o speranta pentru vreun soi de innobilare morala. Putem, cel mult, sa cunoastem astfel principiile de functionare ale regimurilor pe care le sustin prin contributia noastra morala si financiara.
Nu cred ca, sub influenta acestor deconspirari, oricare dintre serviciile secrete si-ar cauta noi instrumente sau, eventual, si-ar innobila moral metodele. Nici metodele de deconspirare nu au nimic nou, iar acest lucru contribuie la intarirea cunostintelor lor sumbre si constante. Judecata morala explicita abia atunci ar avea o oarecare baza, daca nu numai Bärbel Bohley, ci si Katharina Blum si-ar putea studia propriul dosar. in cazul in care ar putea-o face, si ea ar gasi acolo multe lucruri surprinzatoare, cu siguranta pina si numele unui foarte bun prieten. Pe mine nu m-ar interesa in nici un caz numele acestui prieten, insa, daca Sascha Anderson n-ar trebui sa stea aici singur, nu numai ca ne-ar pieri cheful de aceasta isterie a aratatului cu degetu’, dar am putea investiga mai profund propriile noastre persoane, acea perioada a coexistentei pasnice care a reprezentat viata noastra. in schimb, daca acum uitam cu gentilete de exigenta cathartica a lui Heinrich Böll, daca, vazind dosarul lui Bärbel Bohley, nici macar nu ne amintim de dosarul nu mai putin interesant al Katharinei Blum, atunci concluzia subita a istoriei va fi ca intotdeauna fute ciinele cel mai puternic.

Ceea ce e perfect adevarat, doar ca niciodata nu s-a adeverit nici ca o concluzie morala, nici ca una istorica.
Acum, anumite dosare si anumite persoane sint oferite drept prada comuna, iar acest lucru face parte si el din socotelile patetice ale unora. Acum, fiecare se poate mira cit de josnic este celalalt. Sintem multumiti, putem sa chiuim, sa ne lamentam, sa strigam dupa reparatii morale si putem fi satisfacuti peste masura. Dar, desigur, intre timp, statul trebuie intretinut, serviciile secrete trebuie sa lucreze, pentru ca, de n-ar fi asa, popoarele si natiunile s-ar incaiera, iar in cazul acesta nu s-ar putea pastra nici macar aparenta ca individul n-ar fi o greseala a naturii, un monstru crud de cea mai joasa speta. Aceasta aparenta isi are, desigur, tributul ei. Iar sefii serviciilor secrete sint niste oameni intelepti. Dupa calculele lor, n-ar fi o mare greseala daca mie, de exemplu, mi-ar casuna ca ar trebui sa caut greselile in functionarea acestor mari regimuri. Ei stiu ca intotdeauna se gasesc oameni care vor fabrica, drept finalitate a banuielilor lor, noi si noi ideologii avind ca scop innobilarea morala a fiintei umane. Aceste noi ideologii, care, fireste, pot sa fie chiar vechi, vor fi considerate dusmanoase in asa fel si atita timp cit in zona lor de interes intra sprijinul ideologilor preocupati de intretinerea regimurilor. Daca eu, de pilda, m-as gindi ca, pe linga programele de dezarmare si supraveghere, ar trebui demarat, ca un invatamint tras pe seama groaznicei pustiiri morale din epoca trecuta, procesul de dezarmare si de supraveghere la nivel international a marilor servicii secrete. in cazul acesta, nu numai ca m-as autodeclara un nebun, dar eu insumi mi-as deschide un nou dosar.

Ei stiu si ca exista unele figuri pur si simplu distructive. Pe acestea fie trebuie sa le faca inofensive, fie n-au voie sa stie de existenta lor. Din nou sint nevoit sa ma gindesc la Béla Szász sau la István Eörsi. Dar as putea sa ma gindesc si la Heinrich Böll. Cind Béla Szász primeste prima palma necesara, pur si simplu instinctiv, fara sa puna in ecuatie, pe baza unei judecati rationale, raportul de forte, ii da si el o palma de toata frumusetea celui care il palmuise. in schimb, István Eörsi incepe sa rinjeasca. insa, potrivit cunostintelor sumbre si constante, asa ceva nu exista. Iar daca nu exista, nici nu este permis. Din informatiile lor, stim ca se poate intimpla; putem banui ca li s-a mai intimplat si altora sa aiba asemenea reflexe si ca au fost impiedicati sa vorbeasca despre aceste lucruri. Dar in socotelile lor este inclus si acest aspect. Pentru ca, desi mortii si informatiile lor tin treze simturile noastre morale, desi ei se opun teribilei afirmatii ca fiecare om ar fi un monstru crud, ei bine, cu toate acestea, nici informatiile, nici amintirile mortilor nu pot sa asigure moralitatea propriului nostru comportament.
4.
Sa ne imaginam o lume in care, pe baza anumitor criterii, s-ar putea desparti fortele binelui de cele ale raului. inteleg aceasta exigenta, pentru ca si eu imi imaginez o asemenea lume. Dar, din cauza a ceva anume, si probabil ca acest lucru se datoreaza unei boli profesionale incurabile, mi-ar placea mai degraba sa vad lucrurile in interdependenta lor, iar in acest caz e destul de greu sa despart griul de neghina.
Rudolf Ungváry are o formula discutabila, insa destul de hotarita, cu ajutorul careia se poate face cel putin diferentierea intre regimuri. El sustine ca regimul comunist e mai rau decit cel fascist, pentru ca ideologia comunista promite binele universal, in timp ce ideologia fascista promite binele pentru membrii unei singure natiuni, iar pentru toti ceilalti, raul. Auzind de ideologia comunista, intram in incurcatura, pentru ca nu putem comenta negativ daca cineva doreste binele pentru toata lumea. in timp ce, la auzul ideologiei fasciste, toata lumea stie ce are de facut.

Cind este invocata ideologia fascista, toate celelalte natiuni, inclusiv germanii, care au o gindire sanatoasa, trebuie sa afirme ca aceasta nu tine. Si nu tine nu numai pentru faptul ca, practic, este irealizabila, nu tine pentru ca nu ofera nici un fel de repere culturale sau morale, nici macar pentru alesii sai. Pina si despre propriii sai alesi sustine ca, de fapt, sint niste animale ceva mai puternice. Daca pornesc de la acele cunostinte sumbre si constante, conform carora fiecare om este un monstru crud, atunci o astfel de idee este deductibila in mod logic. Dar nici intr-un caz aceasta n-o sa corespunda, in nici una dintre articulatiile sale, acelei idei pe care, pe parcursul mai multor milenii, omul european a impus-o drept exigenta morala si estetica tocmai impotriva propriei sale brutalitati. Din aceasta cauza, in numele unei imagini si al unei moralitati omenesti care a aspirat la universalitatea culturala timp de mai multe milenii, se poate spune nu. Ar fi o nesabuinta sa se uite ca, in 1932, douazeci si doua de milioane de germani au rostit acest nu. Nu doar ceilalti, negermanii, ci chiar ei insisi au refuzat o astfel de fericire nemteasca.

Apoi, se poate afirma ca toti cei care accepta o asemenea ideologie sau colaboreaza cu ea sint agentii fortelor raului. Fata de asemenea oameni, fata de asemenea ideologii trebuie sa lupt, nu pentru ca nu sint german sau pentru ca sint german, ci pentru ca sint om. Iar daca-i asa, trebuie sa-i impusc pe reprezentantii agresivi ai unei asemenea ideologii, la fel ca pe ciinii turbati. Ideologia comunista este cu mult mai de nepatruns. E greu sa lupti impotriva a ceva care militeaza in numele binelui universal, spunind ca, probabil, acum nu este inca intru totul bine, dar, daca aderi la organizatia care aspira la acest bine, atunci va fi si nu numai tie iti va fi bine, ci tuturor. Ideologia comunista a tintit si a nimerit una dintre cele mai sensibile terminatii nervoase ale culturii europene.
Acum, comunismul poate este rau, dar noi am dori sa fie bun. in schimb, consideram ca acest lucru nu se poate realiza prin innobilarea personala fundamentata pe principiile si traditiile grecesti, iudaice sau crestine, pentru ca ele n-au dat roade. Nu, noi am vrea sa desfiintam acele structuri si institutii care ne obliga la rautate pe tine sau pe mine sau ne indeamna sa ne angajam in serviciile fortelor raului.

Fiind pusi in fata unei asemenea conceptii, putem sa spunem cel mult ca noi nu ne inrolam in nici un fel de organizatie, pentru ca decizia privind ce anume consider eu ca-i bine si ce e rau o las pe seama bisericii mele, n-o las pe seama nimanui ori mai degraba o las pe seama vitalitatii traditiilor culturale existente in mod real decit s-o las pe seama pustiirii ce decurge din distrugerea structurilor si a institutiilor. Conceptia democratica poate cel mult sa sustina ca nu trebuie sa o apucam pe o cale atit de periculoasa, dar, daca nu-mi periclitezi institutiile si structurile, fa ce vrei cu ele; fa ce vrei cu tine.
in ultima vreme, mascindu-ne confuzia feciorelnica, ne straduim sa uitam de aceste diferente, considerind ca ar fi chiar sic sa identificam, in contextul unei viziuni statistice, ideologia comunista cu ideologia fascista. Sa afirmam ca acolo au fost ucisi in mod bestial atitia oameni, iar aici atitia. Cei care se simt atrasi de ideologia egoismelor nationale pot sa afirme, pe baza acestei operatii statistice, ca cel mai rau e comunismul, in timp ce toti cei care se simt atrasi de ideea egalitatii intre oameni vor sustine ca fascismul e cel mai rau. De ambele parti, datele si documentele sint destul de ingrozitoare, aflindu-se la dispozitia tuturor. in schimb, pentru mine, a pune semnul egalitatii intre cele doua regimuri este nu numai intolerabil din punct de vedere logic sau istoric, ci si extrem de periculos din punct de vedere moral.

Periculos, pentru ca descrie invariabil istoria drept o lupta dintre fortele binelui si cele ale raului, insusindu-si astfel tot ce vrea sa nege. Pune in balanta binele si raul in functie de numarul mortilor si din aceasta cauza ma aserveste invariabil acelor ideologii care ar decide in locul meu sau prin mine, scutindu-ma astfel de greutatea propriei mele responsabilitati. Pentru mine, aceste incercari de identificare – cit se poate de inteligibile din punct de vedere sentimental, de exigibile emotional – arata mai degraba cit de consternati sintem vazind ca, intr-un fel sau altul, am invins ideologia fascista, pe cind ideologia comunista s-a prabusit din cauza propriului ei balast.
Din punct de vedere logic, este intolerabila aceasta incercare de a pune semnul egalitatii intre cele doua regimuri, pentru ca, desi doua lucruri pot avea atribute asemanatoare, eu le pot defini numai pe baza diferentelor dintre ele. Daca aceste doua regimuri ar fi identice in toate atributele lor, atunci n-ar fi justificat sa folosim doua notiuni diferite pentru denumirea lor. in schimb, cind vrem sa le denumim pe baza atributelor asemanatoare, ne lipseste o a treia notiune, astfel ca, in mod ciudat, despre regimul comunist, care functioneaza asemanator, spunem ca-i fascist, dar despre regimul fascist, care functioneaza asemanator, nu vom spune niciodata ca-i comunist.

in final, trebuie sa spun ca si din punct de vedere istoric aceasta incercare de a pune semnul egalitatii intre cele doua regimuri este intolerabila. Caci, daca analizez istoria celor doua ideologii, trebuie sa sustin ca, in timp ce coalitia antifascista a putut fi structurata intr-un interval foarte scurt, in mod evident si cu eficienta extrema, coalitia anticomunista n-a putut fi creata si nu i s-a putut conferi eficienta nici macar pe termen lung, desi au existat incercari in acest sens. Fascismul, construit pe ideologia egoismului national, a putut fi invins in razboiul cel mai singeros din istoria universala, in timp ce oamenii s-au tot straduit sa infringa comunismul, intemeiat pe ideea egalitatii, dar vazind esecul acestor stradanii a trebuit declarata coexistenta pasnica dintre democratie si socialism, coexistenta care, privita din curtea din spate a serviciilor secrete, nu e nicidecum atit de pasnica precum s-a sperat.

Daca pe una am invins-o, cealalta doar s-a prabusit, astfel ca atit consternarea, cit si confuzia sint motivate. Iar din moment ce am o asemenea motivatie emotionala, ar fi bine sa fie scoasa din nou la lumina zilei, ca masura a responsabilitatii personale, notiunea, deja probata, a colaborationismului. De altfel, multi fac acest lucru, ingroziti fiind de privelistea curtilor din dos. insa intrebarea care se pune este urmatoarea: din moment ce ultimele trei decenii ale vietii noastre comune ni le-am petrecut tocmai in conditiile coexistentei pasnice, apelind mai curind la o mentalitate pragmatica decit la una razboinica, acum cine ar trebui sa fie tuns chilug? Pentru ca nu numai bietul, bietul nostru Sascha Anderson a lucrat in doua parti, pina si Papa si-a suspendat considerentele morale atunci cind l-a primit pe János Kádár, pina si regina Angliei i-a oferit un dineu prea putin manieratului Ceausescu, iar, in fata semineului vilei din Güstrow, Helmut Schmidt, desi cu o infatisare intunecata, a dialogat intr-o atmosfera mult mai amicala cu Honecker decit ofiterii Stasi cu Sascha Anderson. Iar daca in epoca pasnicei coexistente s-ar fi spus ca au existat persoane care au colaborat in mod josnic cu fortele raului, in timp ce altii, dispretuind moartea, au intrat cu un curaj nebun in birlogul fortelor raului pentru a potoli accesele de furie ale bestiei, cu siguranta ca dupa aceea ne-ar fi fost mai usor. Dar nu despre asta a fost vorba. Atit cel bun, cit si cel rau si-au comandat costumele la acelasi croitor din Londra si, avind acelasi scop, conform caruia trebuie evitat raul cel mai mare, si-au facut vizite amicale, fiecare in birlogul celuilalt. Fireste, nimeni n-a intrat in contact cu oricine, dar toti i-au contactat pe toti si, conform obiceiurilor locului, in timp ce priveau planurile birlogurilor, fiecare il asigura pe celalalt despre bunele sale intentii. N-as putea sa sustin ca aceste contacte multilaterale si manierate n-ar fi fost logice, dar cit de morale au fost – iata, cu acest aspect ar trebui sa ne confruntam acum.
5.
Sascha Anderson si-a tradat prietenii. Nici prin cap nu-mi trece sa-l dezvinovatesc. La acest lucru nu m-as putea gindi si din pricina ca, aproximativ in acelasi an, mi-au oferit si mie o pozitie similara, dar nici prin cap nu mi-a trecut ca as putea-o accepta. Omul nu-si tradeaza prietenii, iar, intr-o astfel de situatie nici macar adversarii. Omul nu tradeaza, nu demasca pe nimeni, iar cel care face asa ceva este cit se poate de necinstit. Numai ca cele afirmate mai sus nu cred ca reprezinta altceva decit o sentinta morala. Daca ma opresc aici inseamna ca am inteles mult prea putin din logica acelei epoci care a vrut sa ma determine sa fiu necinstit in schimbul unor avantaje marunte.

Si despre mine au stiut – cu cine fac amor, fata de cine, datorita cui si in ce fel sint infidel –, deci o serie de lucruri despre care, in mod teoretic, s-ar fi cuvenit sa nu stie nimeni in afara de mine. intr-un dosar gros de pe birou stateau insirate filele cu informatii secrete din viata mea intima. Eram inchis intr-o camera cu doua persoane straine. Fireste, voiau sa ma santajeze cu aceste informatii. Mi-au aruncat si o nada. Dar faptul ca nu puteam sa accept acel rol, pur si simplu din motive estetice, nu ma indreptateste sa incalec calul alb al moralitatii. Banuiesc persoana sau persoanele cu ajutorul careia sau al carora au intrat ei in posesia acestor informatii, insa nici fata de ea sau de ele nu doresc sa mi se acorde nici un fel de satisfactie, mai exact, tocmai fata de ea sau de ele, nu. N-as indrazni sa ma complac in rolul judecatorului, si asta nu numai pentru ca pe mine nu m-au batut, astfel ca n-a trebuit sa trec pragul magic al umilintei, in timp ce altii probabil ca au facut-o, ci pentru ca, desi n-am acceptat rolul oferit, a trebuit sa accept si eu – sau am acceptat – legile vietii general valabile, cu tot pragmatismul lor, structurate intru eternitatea coexistentei pasnice.

Am acceptat sa raspund citatiei prin care m-au chemat la ei pe motivul completarii datelor, cu toate ca nu era legal. N-am protestat cind au inchis usa in urma mea, desi chestia asta n-a fost deloc pe gustul meu si nu exista nici o motivatie sa fiu inchis cu doi indivizi straini intr-o camera a unei institutii, iar ei ar fi avut nevoie de date in plus despre mine. N-am devenit necinstit, insa n-am devenit nici erou, nici opozant. N-am dat inapoi palma primita, dar nici rinjetul nu mi-a aparut pe chip. Stiam ce vor. Nu-mi era teama de ei, pentru ca nu-mi era teama de mine. Stiam ca, daca vor pune conditii, daca asta va fi tributul, calatoriile nu ma vor mai interesa. Dar mi-am facut socotelile si cum se poate rosti un „nu“ lipsit de orice provocare, care sa nu insemne implicit ca nu voi mai putea calatori nicaieri. Prin asta eram deja virit pina peste cap in logica epocii coexistentei pasnice. Pentru ca poate fi extrem de folositor daca cineva se preface ca-i mai prost decit e in realitate, insa metoda nu devine etica din cauza oportunitatii.

Daca sint inchis intr-o camera, indiferent cu cita diplomatie as argumenta ideea ca raul cel mai mare trebuie evitat astfel incit sa obtin, eventual, si putin bine, pina una-alta, nu inseamna altceva decit ca stau, totusi, de vorba cu persoanele care m-au inchis in camera respectiva. Astfel, victoria mea pragmatica devine, in acelasi timp, infringerea mea morala. Am fost foarte multumit cind am parasit camera in care fusesem inchis si-mi aduc aminte pina azi cit de frumos stralucea afara soarele primaverii. Dar n-am uitat nici faptul ca, in respectiva zi cu soare, am incercat sa ma bucur de desteptaciunea mea tocmai pentru a nu-mi constientiza esecul moral. Asta a fost, ma rog frumos, timp de treizeci de ani exercitiul coexistentei pasnice a regimurilor. Asta a fost viata mea de om matur, structurata intru eternitate. Aceasta experienta a fost consfintita de catre Conferinta de la Helsinki, atunci cind s-a pus stampila cea mare pe intilnirea de la Yalta, oferindu-se in schimb cosul care continea ispititoarele drepturi ale omului. Aceasta logica a fost urmata deopotriva de Papa, de regina Angliei, de Helmut Schmidt. De altfel, in micile focare ale opozitiei, logica acestei situatii putea fi comentata, spunind ca in locul micilor avantaje pragmatice ar trebui sa alegem minima moralia irationala, dar atit opozitia democratica din Ungaria sau Charta ’77, cit si Solidarno´s´c trebuie sa ia la cunostinta cadrul exact in care se poate face acest lucru.

Sint inchis intr-o camera. Nu pot sa merg prea departe, pentru ca atunci nu voi iesi niciodata de acolo. Sa tratezi pina unde se poate trata; daca nu tratezi, ai renuntat la propria ta speranta. Mai degraba sa astepti, decit sa actionezi ilogic. Daca o sa ramii fara aparare din cauza ta, eu nu pot sa te apar. Nu perora in numele adevarului, nu predica despre fortele binelui si ale raului, ci cauta sa descoperi ce anume este rational in prezent.
Iar dupa toate astea, cel care doreste un proces asemanator celui de la Nürnberg, cel care readuce pe tapet notiunea colaborationismului, sperind ca, datorita tributului obtinut in urma punerii semnului egal intre fascism si comunism, isi va putea eluda propriile exigente morale si estetice, ei bine, acel cineva nu numai ca va trebui sa uite repede intreaga epoca, intreaga sa viata matura, dar trebuie sa uite si acea mizerie fundamentala a culturii europene care ar trebui indepartata bazindu-ne tocmai pe responsabilitatea personala. Pentru ca exista citeva aspecte de care oamenii care gindesc si simt nu se cuvine sa uite.

in primul rind, de faptul ca omul este, mai presus de toate, o fiinta fragila fizic si sufleteste, existential si moral. Iar aceste fiinte fragile au trait intr-un sistem structurat pentru eternitate. Si, chiar daca nu l-au agreat, marile democratii occidentale au acceptat oricum timp de trei decenii greutatea politicii mondiale a acestui sistem structurat pentru eternitate, iar, prin aceste gesturi deloc reclamante, ele au adus disperarea in viata acelor putine persoane care n-au vrut sa accepte nici iluziile despre eternitatea unei astfel de societati, nici realitatea acesteia, fiind nevoiti s-o considere, din punctul de vedere al vietii omenesti, ireala. Iar daca si dintre acestia au ramas putini, pentru ca o asemenea atitudine era nu numai persecutata de Stasi, ci era catalogata drept nebunie si de catre politica democratiilor occidentale fundamentata pe realitate, atunci ce puteau sa faca cei multi? Pentru toate fiintele fragile fizic si sufleteste, existential si moral, care au trait fara nici o speranta reala in aceste sisteme inflexibile, structurate pentru eternitate, au ramas doar doua posibilitati: sa-l accepte, si prin asta sa intareasca sistemul, sau sa-l reformeze, dar prin asta sa-l declare intr-adevar etern.

Multi ani eu insumi am oscilat intre cele doua posibilitati. Acceptarea nu putea fi motivata moral, iar daca omul isi lua in serios propriul reformism, la al doilea pas el ar fi trebuit deja sa distruga acel cadru si, in concluzie, ar fi trebuit sa fie revolutionar, nu reformist. O astfel de revolutie era dorita de multa lume, deci teoretic exista posibilitatea participarii la pregatirea acesteia, dar practic era imposibil, pentru ca, intr-adevar, o confruntare militara intre cele doua regimuri n-ar fi fost logica, iar Europa, uimita de reprimarea revolutiei unguresti, nici n-a riscat asa ceva. Dar daca inainte nu s-a putut, atunci macar in ziua de 24 august 1968 ar fi trebuit sa fie clar pentru noi toti faptul ca marile democratii occidentale, conform propriei lor mentalitati pragmatice, sprijineau chiar si reformismul numai pina la limita la care acesta se pastra frumos si cuminte in cadru dat. Astfel se intimpla ca, pe baza unei cumpaniri foarte rationale, sa se voteze, chiar daca cu inima indoita, pentru acceptare, nu pentru reforma. Din aceasta cauza, nu cea dintii perioada a acestor sisteme e cea mai intunecata din punct de vedere moral, ci, multumita marilor democratii occidentale, cea de-a doua, care reprezinta viata noastra comuna si matura.

Daca cineva nu voia sa intre in fundatura acceptarii, nici in cea a reformismului, trebuia sa fie o fiinta suverana, dar, in acelasi timp, nici sa nu innebuneasca, nici sa nu se sinucida, nici sa nu bea pina la moarte. Personal, cunosc foarte putini oameni de acest calibru. Astfel, la inceputul anilor ’80, s-a creat acea situatie deosebita in care marile democratii occidentale au devenit mult mai interesate de mentinerea cadrului dat decit cei care traiau efectiv in interiorul sau. Pentru Occident, coexistenta pasnica n-a reprezentat altceva decit consecinta pragmatica a urmatorului calcul: sistemele politice nu sint eterne, dar, daca noi am vrea sa spunem ce fel de finalitate ne imaginam ca va avea un asemenea sistem inuman, n-am intruni aprobarea electoratului nostru, pentru ca, pe de o parte, nu il intereseaza foarte tare aceste aspecte, iar, pe de alta parte, oamenii sint extrem de interesati de relatiile comerciale pasnice; pentru ca, pe de o parte, acest sistem nici nu este chiar atit de inuman, iar pe de alta parte, si noi sintem adeptii ideii de egalitate sociala sau cel putin de echilibru social; dar mai intii de toate, pentru ca in interesul nu stiu caror idealuri morale nu dorim sa intram intr-o aventura fara nici o perspectiva. Mai degraba sa se astepte, sa se discute, sa se duca tratative.

Pentru noi, cei care am trait aici, singura dificultate pe care o descopeream in acest foarte simplu calcul rational era aceea ca am fi putut astepta cu demnitate sfirsitul acestei eternitati sau am fi putut apela la tratative, insa numai daca am fi fost convinsi ca, de fapt, totul este doar o aparenta a eternitatii sau daca ni s-ar fi asigurat conditiile necesare pentru tratative de orice natura. Pentru prima varianta nu aveam nici un fel de asigurari, iar a doua era oferita doar acelor domni care se vizitau in birlogurile lor. Erich Honecker a trebuit sa dea ordin sa se traga in toti cei care ar fi incercat sa escaladeze Zidul, pentru ca altfel, pina a doua zi, se golea tara. Asistind la aceasta slabiciune disperata, Helmut Schmidt si-a spus in sinea sa: ei bine, acum voi merge dincolo si voi obtine citeva inlesniri macar pentru cei care n-au incercat inca sa escaladeze Zidul. in fata semineului, cei doi au discutat despre cit de uman ar fi daca macar pensionarii ar putea sa treaca dincolo, daca familiile despartite ar fi reunificate. Erich Honecker a fost nevoit sa accepte aceasta propunere nu pentru a-si putea decreta uman propriul regim, ci mai ales pentru ca, cheltuind atit de multi bani pe gloante, nu-i mai raminea si pentru altceva.

Activitatea ilegala a lui Sascha Anderson a afectat, de altfel, tratativele lui Erich Honecker, pentru ca o asemenea activitate demonstra inca o data cit de insuportabil este un asemenea regim, cit e de intolerabil, insa acesta nu l-a ras pe Sascha Anderson de pe fata pamintului, dovedind ca, de fapt, regimul sau nici nu era chiar atit de intolerabil, deci Helmut Schmidt putea sa-l viziteze linistit, sa dialogheze, el avind astfel ocazia ca, in numele facilitatilor acordate, sa-si tapeze oaspetele exact de atitia bani de citi avea nevoie pentru a asigura eternitatea regimului sau, macar pina a doua zi. Pentru o astfel de rezolvare pragmatica, Sascha Anderson nu putea fi o piedica, nu din pricina ca si el ar fi trebuit sa recunoasca faptul ca, in cazul in care ar fi fost ras de pe fata pamintului, Helmut Schmidt n-ar fi facut altceva decit cel mult sa protesteze – daca cineva ar fi observat pur si simplu aceasta disparitie –, ci pentru ca nici Helmut Schmidt n-ar fi putut forta intr-atit situatia incit sa-l sprijine, fie in public, fie in secret, din cauza faptului ca, pe de o parte, electoratul sau n-ar fi agreat acest gest, iar pe de alta parte, in acest caz, n-ar fi putut avea tratative cu Erich Honecker si n-ar fi putut exploata vizibila slabiciune a acestuia, pentru ca, in schimbul unei anumite sume de bani, sa obtina, totusi, macar citeva facilitati. Iar Sascha Anderson se putea consola cu faptul ca, desi isi denunta prietenii – nu exista pas pe care sa nu-l dicteze Erich Honecker –, in felul acesta nu numai ca submina, impreuna cu Erich Honecker, regimul pe care acesta n-ar fi putut sa-l mai intretina fara sprijinul lui Helmut Schmidt, ci hranea sperantele opozitiei privitoare la eternitatea sistemului, cel putin ale acelor prieteni pe care ii trada.
Fortele raului n-au fost rapuse pentru ca fortele binelui au invins. Acelasi lucru nu poate fi cintarit, dupa bunul plac, o data cu propria-i simplitate, iar alta data cu propria-i moralitate. in cel mai bun caz se poate spune ca, in scurta noastra coexistenta pasnica, desi aceasta n-a fost prea exigenta din punct de vedere moral, problemele cotidiene erau rezolvate cu cele mai mici jertfe de singe posibile. Si acum sa vedem daca faptele mele de ieri pot sa mai corespunda exigentelor mele morale de azi.

Una dintre trasaturile caracteristice ale societatilor care au functionat sub semnul acelei coexistente pasnice a fost tocmai faptul ca propria noastra viziune despre lume nu s-a structurat in functie de categorii precum „bine“ si „rau“. Acesta este cadrul dat, asta-i spatiul meu de miscare, am parte de astfel de influente, de astfel de presiuni, fata de acest sistem trebuie sa decid ce anume sa fac si ce anume sa nu fac, ce apartine domeniului actiunilor care inca se mai pot intreprinde si ce apartine domeniului actiunilor care nu se mai pot intreprinde. Asa a crescut o intreaga generatie, iar cealalta s-a nascut in acest sistem. in conditiile coexistentei pasnice, ne-am insusit acele reguli de baza ale gindirii pragmatice in conformitate cu care, acum, ar trebui sa traim intr-un mod etic. Iar daca a existat ceva care a contribuit la caderea acestor regimuri structurate intru eternitate – in afara de propria lor lipsa de viabilitate –, este tocmai faptul ca un regim bazat pe ideologie nu poate fi mentinut printr-o gindire pragmatica. Acum stam aici, pe ruinele acestea, si intrebarea care se isca intr-adevar de la sine este in ce masura gindirea noastra pragmatica a fost exigenta din punct de vedere moral. Dar la aceasta intrebare nu poate sa raspunda decit fiecare individ in parte. Sa ne asezam frumos si sa ne punem cenusa in cap, nu s-o aruncam unul in capul celuilalt.

Cel care nu procedeaza astfel, cel care ar dori sa raspunda la aceasta intrebare intorcindu-se spre instante laice, acela fie se agata de una dintre ideologiile sucombate deja, fie proclama sentinte morale, fie ar dori sa-si structureze, pe baza vechilor modele, o micuta si draguta ideologie noua, care sa poata schimba lumea asta nenorocita fara ca el sa fie nevoit sa se schimbe.
Sarcina democratiei moderne ar fi sa instituie relatii de egalitate intre persoane independente si intre natiuni independente, iar aceste sisteme de relatii sa nu prevaleze nici in privinta partenerilor, dar nici in privinta naturii. Fara indoiala, in acest secol democratia moderna s-a achitat prost de respectiva sarcina.
Dar, in comparatie cu ideologiile care-si propun convertirea si mintuirea lumii, democratia moderna se straduieste macar sa-si atinga telul. Ceea ce inseamna ca treaba asta o fac eu sau n-o fac eu. Astazi o fac, iar miine n-o fac. Nu prea exista o democratie care sa falimenteze din vina exclusiva a celuilalt si nu si dintr-a mea.
6.
Una dintre trasaturile definitorii ale coexistentei pasnice a fost aceea ca noi toti, accentuez, noi toti ne-am insusit elementele de baza ale gindirii pragmatice care relativizeaza morala personala, invatind astfel cum puteam sa salvam sau sa explicam, prin intermediul unei situatii negative sau considerate a fi inevitabila, lipsa responsabilitatii personale. Acum insa, in mod ostentativ, as dori sa ma rezum la propria mea persoana.
Cind in cladirea de pe bulevardul Andrássy, la Serviciul de Pasapoarte din cadrul Ministerului de Interne, au inchis usa in urma mea, rugindu-ma ca la revenirea din strainatate sa le spun cu cine anume m-am intilnit si ce anume am vorbit, atunci, in acea camera inchisa, aceasta rugaminte adresata intr-o forma foarte politicoasa a fost motivata prin faptul ca „patria noastra a ajuns intr-o situatie foarte ingrijoratoare din cauza agravarii situatiei politicii externe“; asadar, din acest motiv, ei aveau nevoie de absolut toate informatiile, cit de marunte, poate aparent nesemnificative, deci nu-mi cereau nici pe departe sa fiu necinstit, ci aveau pur si simplu nevoie de ajutorul meu. Ceea ce nu insemna nimic altceva decit sa-mi servesc patria.

Dar, in acei ani, un om care-si respecta propria sanatatea spirituala nu se mai putea amagi ca aceea i-ar fi fost patria. Nu. La inceputul anilor ’70 s-a risipit si ultima speranta minuscula ca unica noastra patrie ar fi putut fi reformata. Pentru toata lumea, ea a ramas o patrie imaginara, desi toata lumea avea in continuare o patrie reala. intre cele doua – tara nimanui, minata cum scrie la carte. Seara, toata lumea se putea retrage in patria sa imaginara, dar dimineata trebuia sa paseasca pe terenul minat, pentru ca numai asa putea sa ajunga in patria reala. Daca nu exploda din cauza unei grenade, daca nu se sinucidea, daca nu innebunea, daca nu devenea alcoolic, atunci, seara, fiecare se putea intoarce pasnic acasa, putea sa-si ingrijeasca dorintele, amintirile, ideile fixe si nebuniile. Asa a fost, nu eram deloc naiv. Stiam ce mi se ofera. Daca as fi hotarit ca pentru mine calatoria era mai importanta, mi se oferea de-ndata explicatia la indemina: trebuie sa fac servicii patriei mele. Fata de aceasta explicatie, o indignare prea mare nu era nicidecum motivata. Pe de o parte, pentru ca in calitatea mea de cetatean acceptam oricum ca servicii secrete sa existe, iar, din moment ce existau, trebuia ca ele sa-si indeplineasca atributiile intr-un fel sau altul. Si eu mi le indeplineam pe ale mele. Daca, eventual, cele doua atributii erau incompatibile, atunci in locul meu urmau sa gaseasca pe altcineva, care sa faca fata situatiei. Pe de alta parte – si acest aspect e mai grav –, daca as fi inceput sa discut cu ei despre patrie, nu numai ca as fi fost ridicol, dar as fi legitimat intr-o forma extrem de dura acea situatie ilegala la care am consimtit prin tacerea mea.

Nu m-am ridicat, n-am lovit, n-am rinjit, nici macar n-am spus nu. Dimpotriva. Am spus ca experienta acumulata pe parcursul calatoriei o voi impartasi cu mare placere oricind si oricui, in schimb, consider ca acest lucru n-ar avea nici un rost, pentru ca oricum viata mea este o carte deschisa, iar eu obisnuiesc sa vorbesc in fata publicului despre revelatiile mele. Am intrat intr-o usoara controversa. Mi-au spus ca ei stiu, evident, ca scrierile mele nu pot fi publicate. Auzind asta, am continuat sa stau jos, nu i-am scuipat in fata, ci i-am mintit cu nerusinare cum ca eu nu aveam asemenea informatii. Dar atunci cum imi explic, m-au intrebat, ca nu-mi apar cartile, in timp ce ei sint informati ca eu scriu cu regularitate. Simplu: scriu, dar nu public. M-au intrebat daca n-ar fi mult mai simplu altfel, adica eu sa-i ajut facind ce-mi cer, iar ei sa ma ajute prin ridicarea acestei interdictii neplacute privind dreptul de publicare. La auzul acestor cuvinte, chiar ca a urlat in mine glasul minimei moralia: nu le raspunde, de parca nici nu i-ai fi auzit! Desigur, ei inteleg ca mi-e rusine din cauza asta, de altfel si ei se intreaba din ce traiesc din moment ce nu pot sa public. De unde am bani pentru o calatorie atit de costisitoare? Poate ma intretine concubina sau iubita sau, ma rog, o femeie oarecare, pentru ca nici nu stiu cum s-o numeasca. Pe care, pe deasupra o si insel. Ce neplacut ar fi pentru ea daca ar afla cu cine. Daca din intimplare i-ar cadea in mina una dintre scrisorile mele? Si, la urma urmei, de ce doresc sa calatoresc tocmai in Italia si in Germania? Cu cine vreau sa ma intilnesc acolo?

La aceasta intrebare puteam sa raspund cu cea mai mare exactitate. As fi fost curios sa vad locurile unde a trait Thomas Mann, sa ajung la Roma, la München si la Lübec, iar daca se vor arata curiosi cu privire la cele vizitate, le voi povesti cu placere, insa cred ca nu asta-i intereseaza. Ei isi jucau rolul lor, eu pe al meu, nici unul nu era transparent, ambele fiind la fel de mincinoase. Unul dintre indivizi, cel tinar, mi se adresa cu un vocabular ales, cultivat, celalalt tuna si fulgera in permanenta, iar citeodata urla de-a dreptul. Si asta facea parte din joc. Totusi, dupa aproape o ora si jumatate, tinarul a fost cel care a trintit scaunul de podea, a inchis coperta dosarului meu burduhanos care se afla in fata lui si a strigat: „Ei bine, ajunge!“. Eu m-am gindit ca, ei bine, abia acum incepe. Dar n-a inceput acel cosmar la care, cunoscind cele intimplate cu Béla Szász si cu István Eörsi, m-as fi asteptat; cu asta s-a incheiat totul.
A fost o propozitie extrem de pragmatica. insemna ca vor cauta o alta persoana. Afara, pe strada, n-am putut totusi sa gust betia victoriei. Si asta nu pentru ca minciuna mi-ar fi provocat mustrari de constiinta. Problema a fost rezolvata, era ceva. N-am fost neajutorat si din nou era ceva. Dar in secunda in care, in perspectiva unei rezolvari iscusite si ingenioase a situatiei date, am rostit propozitia: „... experienta acumulata pe parcursul calatoriei o voi impartasi cu mare placere oricind si oricui“, in zadar a existat precizarea ca: „in schimb, consider ca acest lucru n-ar avea nici un rost “, pentru ca ma anihilasem deja din punct de vedere moral. Sau poate ca nu propozitia aceea ma chinuia.

Caci conotatia ei ironica era cit se poate de clara. Ma tortura, mai degraba, o singura sintagma: „cu mare placere“.
Din punctul de vedere al gindirii pragmatice e de-a dreptul necesar sa se afirme: de acord, dar, in schimb, insa, daca, in cazul in care, intr-un alt context. insa moralitatea personala a omului nu accepta nici suprematia Wenn-ului, nici pe cea a Aber-ului. Accepta doar „da“-ul sau „nu“-ul. Nu pot afirma ca n-are importanta, nici ca ar fi vorba de un simplu delict stilistic, iar responsabilitatea mea morala n-o pot transfera pe umerii nimanui. Am vrut sa rezolv o anumita situatie si a trebuit sa ies din acea patrie imaginara in care m-am retras in ziua de 22 august 1968, tocmai in speranta ca ma pot apara din punct de vedere moral. Dar am pasit pe o grenada. Iar grenada a explodat.
Prin aceasta simpla sintagma am legitimat in mine acea structura sociala care imi jignea sensibilul simt moral. Fireste, circumstante atenuante se pot cauta. in cazul in care, la un anumit nivel, n-as fi depus marturie ca legitimez sistemul, nici macar nu mi s-ar fi creat posibilitatea sa rezolv orice situatie. Aceasta era logica epocii coexistentei pasnice. Dar, oricum, aceasta simpla sintagma: „cu mare placere“ era pentru mine semnul ca, in scopul rezolvarii situatiei mele, am legitimat ceva a carui legitimare n-o consideram acceptabila. Accept ideea ca fac dintr-un tintar armasar, dar, cu toate acestea, trebuie sa afirm ca, in cadrul acelei logici, intre cum anume si-a rezolvat Sascha Anderson situatia si cum am rezolvat-o eu pe a mea nu exista nici o diferenta. O eventuala diferenta apare doar in ceea ce priveste nivelul la care ne-am constientizat situatia in cadrul aceleiasi logici.

Desigur, Sascha Anderson s-a raportat cu cea mai mare seriozitate la valabilitatea acelei eternitati pe care Erich Honecker dorea s-o asigure macar pina a doua zi, in timp ce eu mi-am spus, cel tirziu la sfirsitul lunii august 1968, ca nu mai doresc acceptarea, nu mai doresc nici reforma, pentru ca nu mai doresc aceasta eternitate; dar asta n-a insemnat ca n-am mai beneficiat de ea, cu virf si indesat. Helmut Schmidt a intuit mai bine lucrurile decit Erich Honecker, papa sau regina Angliei, decit Elena Ceausescu sau chiar Mihail Gorbaciov, sprijinindu-se pe niste traditii care s-au dovedit a fi mai trainice. intre aceste aspecte exista cu siguranta diferente, iar sa uitam de ele ar fi cel putin la fel de incorect ca a uita de acea experienta amara sau de-a dreptul insufletitoare, potrivit careia omul doreste in zadar sa-si intemeieze propria moralitate pe necesitatea, rationalitatea sau eficienta faptelor sale. Iar daca am vorbit astfel despre aceste aspecte, daca mi-am definit propria pozitie, care in nici un caz nu se poate numi eroica, atunci probabil ca pot sa analizez cu mai mare exigenta raporturile generale ale acestei problematici. Dar nici macar in aceste conditii n-as dori sa vorbesc despre moralitatea sau imoralitatea altora, ci doar despre logica imposibil de evitat a situatiilor istorice.