OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

7.
Pe la inceputul anilor ’60 a avut loc o foarte mare dezbatere despre relatia dintre putere si morala. Cel care stia sa citeasca bine printre rinduri a putut sa-si dea seama despre ce era vorba de fapt. Sa recunosc ca nimic nu se putea intimpla altfel decit s-a intimplat, iar in acest caz sa fiu kádárist sau, mai degraba, sa recunosc ca altfel nu se putea intimpla, dar atunci, tocmai din aceasta cauza, n-ar fi fost prea potrivit sa fiu kádárist. Daca deservesc sau doar accept realitatea inabusita in singe a opiniei majoritatii, propria mea moralitate personala ramine descoperita. Daca, pentru a-mi salva moralitatea personala, n-as dori sa accept realitatea, cu atit mai putin sa devin un aservit, atunci cum sa vorbesc despre asta? insa chiar tacerea mea nu devine oare o recunoastere a realitatii? Cei care au participat la aceasta dezbatere au fost nevoiti sa-si treaca dilemele peste granita dintre imaginile politice si realitatile politice, astfel incit acestea sa nu explodeze cu zgomot din cauza primei grenade.
Una dintre parti ar fi dorit sa afirme ca aceasta putere, asa cum se prezenta ea, era imorala, dar, in loc de asta, s-a spus ca orice putere este imorala. Nu, asta nu-i asa, asa ceva nu poate sa sustina nici un om cu gindirea sanatoasa, a spus cealalta parte, pentru ca, mai intii de toate, trebuie sa se faca diferentiere intre mecanismele puterii, apoi trebuie sa se recunoasca faptul ca puterea comunista este morala, pentru ca reprezinta interesele marilor mase populare, in timp ce puterea capitalista este imorala, pentru ca functioneaza in interesul unui grup restrins.

S-a creat astfel un paradox intelectual si o situatie inacceptabila din punct de vedere moral. Acei publicisti de buna-credinta care voiau totusi, intr-un fel oarecare, sa aduca la cunostinta publicului faptul ca actuala putere nu avea legitimitate si ca, drept consecinta, era imorala, au pus sub aceeasi palarie toate regimurile de stat, de la fascism pina la comunism, indepartindu-se peste masura nu numai de realitate, ci si de adevar, afirmatiile lor putind fi percepute cel mult ca niste exagerari sau metafore poetice, in timp ce a-ceia care au ramas in interiorul realitatii, desi au marcat deosebirile intre diferitele formele de putere, au ajuns cel mult la concluzia ca pina si cel mai rau socialism ar putea fi mai bun decit cel mai bun capitalism, demonstrindu-si astfel clar conceptia morala lipsita de valoare.
Desigur, ca replica a unei conceptii intr-adevar lipsite de valoare din punct de vedere moral, era necesar si eficient sa fie propusa o conceptie bine intentionata, de pilda aceea potrivit careia toate puterile politice sint imorale, dar, din moment ce mi-am fundamentat opinia pe o mica inselaciune necesara si eficienta, conceptia mea morala n-a fost mai valoroasa decit conceptia pe care o contabilizez ca fiind lipsita de valoare. Iar in urmatoarele decenii aceste doua conceptii nu numai ca au prins radacina, dar s-au si interferat oarecum. De altfel, nu s-au putut gasi argumentele acceptabile in favoarea afirmatiei ca pina si cel mai bun capitalism ar fi mai rau decit cel mai rau socialism, pentru ca aceasta supozitie nu era reala; in schimb, in sprijinul opiniei conform careia toate puterile politice sint imorale nu numai ca s-au gasit argumente, dar s-a putut spune ca acest relativism moral necesar si eficient reprezinta exigentele mele morale.
Probabil s-ar putea sustine ca, in perioada coexistentei pasnice, aceste idei gresite au creat bazele conceptiei morale, iar relativismul moral a devenit un numitor comun. E adevarat, notiunile de morala politica si legitimitate a puterii s-au amestecat intr-un mod neplacut, fiind evident ca ar fi trebuit spus exact ceea ce nu se putea spune cu voce tare.

Puterea poate sa aiba orice pretentie privind moralitatea numai daca electoratul ii confera legitimitate, dar legitimitatea unei structuri a puterii nu inseamna ca eu ar trebui sa consider politica sa ca fiind morala in mod necesar. Din faptul ca majoritatea a decis sa opteze pentru o orientare politica de un fel sau altul, conferind prin aceasta legitimitate unei puteri guvernamentale, nu rezulta ca eu, indife rent ca apartin majoritatii sau minoritatii, trebuie sa renunt la propria mea conceptie morala, caci tocmai aceasta ar fi singura garantie pentru ca politica sa nu devina imorala si sa nu-si piarda legitimitatea. Legitimitatea puterii reprezinta doar o conditie preliminara pentru moralitatea politica, dar responsabilitatea mea personala este singura ei garantie. in schimb, responsabilitatea personala nu are nivele structurate conform eficientei sau necesitatii. Eu sint unicul exponent al acestei responsabilitati.
La sfirsitul anilor ’80, problema nu era ca asemenea idei nu puteau fi afirmate, ci ca, odata ce lumea intreaga a intrat intr-o zona a comoditatii din cauza relativismului propriei moralitati, nimeni nu se mai gindea la asa ceva. Helge Leiberg, careia agentii fostului Stasi i-au devastat atelierul si care a facut parte din grupul de prieteni, respectiv de victime, al lui Sascha Anderson, vorbeste frumos si resemnata despre aceasta situatie: „Elba curgea atit de frumos, iar noi ne pierduseram increderea fata de raporturile in care oamenii ar trebui sa se afle cu lumea inconjuratoare“.

Asa-numitul cetatean care se grabea la asa-numitele alegeri libere n-a ales intre programe de partid, ci intre acele iluzii pe care le-a nutrit timp de treizeci de ani, intr-o situatie lipsita de speranta, la el acasa, in sinea sa, pe baza propriilor sale interese bine structurate si pe baza calitatii propriei sale structuri morale de aparare. Astazi avem iluzii socialiste, crestine, fasciste, democratice, nationale, liberale, dar aceste incluziuni spirituale n-au nici acum un continut mai substantial sau mai multa realitate decit au avut ieri. Fie ca ne imaginam toate acestea in calitate de alegatori, fie in calitate de reprezentanti, in spatele lor sta pragmatismul micilor si respingatoarelor conventii pe care le putem incheia zilnic, precum si experienta trista si fara perspectiva a relativismului nostru moral apatic. Nu incepem o viata noua, ci continuam aceeasi viata. Am dori sa tragem o frumoasa linie rosie si sa spunem: pina aici a fost raul, de aici incepe binele. Si pentru concretizarea acestei false operatii nu numai ca ne trebuie, dar e de-a dreptul eficient sa avem cel putin un Sascha Anderson.
8.
Cu siguranta ca toti ar dori sa traga o mare linie rosie si sa spuna: aici sa stea cei rai, iar dincolo, cei buni. in acest sens, germanii fac acum o incercare disperata, dar cu siguranta ca nu intimplator nici cehii, nici slovacii, nici ungurii, nici polonezii nu au indraznit sa scoata la lumina rufele murdare apartinind propriilor servicii secrete si sa le ofere cu atita nerusinare ca prada publica. Sincer, sper ca nu vor face niciodata acest lucru.
Pina si statul care functioneaza in modul cel mai democratic cu putinta trebuie sa taca pudic in privinta activitatii propriilor sale servicii secrete. in parlamentele democratice exista comisii de supraveghere, dar si acestea au obligatia sa pastreze tacerea. Exista suficiente lucruri despre care nu e bine sa se vorbeasca. Pentru ca serviciul secret al unui stat de drept democratic nu poate sa faca, desigur, totul, si nici orice, dar ceea ce trebuie sa faca este, probabil, aproape incompatibil cu acele exigente morale pe baza carora cetateanul de rind e nevoit sa-si duca traiul. Seful si agentii unui serviciu secret aflati in timpul serviciului nu-si raporteaza actiunile la notiunile de frumos, urit, bun si rau, ci la notiunile de necesar si eficient, la tot ce e in interesul statului, dar nu poate fi facut public. Aici, seful si agentul sint niste persoane carora statul, in propriul sau interes bine definit, le-a acordat scutire nu pentru orele de gimnastica, ci pentru cele de morala. Iar daca miine, conform propriului sau interes bine definit, statul trebuie sa scuteasca pe cineva de orele de morala, astazi el nu-si poate permite sa deconspire pe nimeni.

Probabil ca germanii si-au asumat o astfel de reprezentatie de iluzionism, pentru ca ei au avut mereu cite doua exemplare din ceea ce altii au avut intotdeauna doar cite unul. Si ei ar fi vrut, poate, sa spuna ca trebuie sa renunte la ce e mai rau in favoarea binelui necesar. Asta puteau s-o faca si pe tacute. Dar, probabil vazind cum se distruge viata conationalilor, au inceput sa aiba dureri de inima. Probabil ca, in anii coexistentei pasnice, simtul lor moral a intrat intr-o zona a comoditatii mult prea mare. Probabil ca poarta pe umeri de mai multa vreme uriase poveri morale. Acum, in orice caz, ei au afirmat cu glas tare in fata lumii intregi ca opteaza pentru serviciul secret cel bun. Deci, trebuia ca ei sa ne arate cum a fost serviciul lor secret cel rau, iar, din moment ce ni l-au aratat, puteau sa-i si nominalizeze pe agentii raului. Ca si cum ar fi spus: activitatea serviciului secret al statului cel bun trebuie ascunsa, dar nu-i permis ca, fiind in slujba statului rau, sa-mi deconspir prietenii. Ceea ce imi pare destul de subtire pentru o invatatura morala.
Pentru ca, totusi, ei n-ar putea sa ajunga pina acolo incit sa-i cheme pe toti agentii raului in fata tribunalului – doar exista legi care precizeaza ca nimeni n-are dreptul sa activeze ca agent secret in slujba unui stat strain, dar, in acelasi timp, nici in statul cel bun, nici in statul cel rau nu exista o lege care sa interzica vreunei persoane sa fie agentul propriului sau stat si, drept sarcina de serviciu, sa-si deconspire prietenii.

Nici un individ cu simtul moral nealterat nu poate sa sustina ca acest lucru ar fi bun, pentru ca o astfel de tradare, savirsita ca obligatie de serviciu, nu poate fi considerata un delict cavaleresc, intrucit distruge, poate chiar definitiv, viata altora. in schimb, o lege care sa interzica deconspirarea prietenilor, chiar daca-i vorba de interesele propriului stat – nici macar in interesul propriului sau stat, nimeni n-are voie sa distruga viata nimanui –, va putea fi elaborata doar atunci cind natiunile vor hotari de comun acord sa-si desfiinteze serviciile secrete. Pina in acea zi indepartata, indiferent ca traiesc intr-un regim fascist, comunist sau intr-unul democratic, acest lucru cade in mod fatal in sarcina mea. Zbatindu-se intre nedumeririle lor juridice si morale, germanii au mers insa, din pacate, pina acolo incit sa creeze un cadru juridic legal pentru judecata morala publica. intr-un asemenea proces, nu politia este cea care face investigatii, ci persoana vatamata sau victima, care, conform aprecierii opiniei publice, a avut si are un comportament integru. intr-un asemenea proces referitor la moralitate, presa este cea care acuza, nu procurorul. intr-un asemenea proces nu exista avocat care l-ar putea apara pe inculpat. Dupa cum se obisnuieste in cazul sentintelor morale, opinia publica, despre care se spune ca are intotdeauna un comportament integru, rosteste si de data aceasta sentinta la televizor, la circiuma, in saloanele literare sau stind la coada la pedichiurista.

Daca ar fi sa ma exprim foarte elegant, vazind toate acestea, ar trebui sa spun ca este vorba de o stare de necesitate. in comparatie cu asta, colegii mei germani scriu, cu o pana extrem de fina, despre necesitatea autoanalizei. Dar atunci trebuie sa-mi ascut si eu putin pana si ca atare voi spune ca nu-mi pot imagina o autoanaliza care sa inceapa cu analizarea unei alte persoane.
Situatiile defavorizante au uneori avantaje. Polonezii, cehii, slovacii si ungurii nu sint intr-o situatie atit de avantajoasa incit sa poata spune care este serviciul secret cel bun si care cel rau. Ei dispun, la rindul lor, de propriul material demonstrativ, dar nu le-a cazut in mina nici un material prin care sa prezinte modul de functionare a raului pe fundalului propriei integritati. Nici macar la acest nivel nu pot sa lucreze din materialul clientului. Dar, daca se impune exigenta autoanalizei morale, situatia devine mai avantajoasa, spre marele lor noroc. De ce tocmai pentru germani a ajuns sa devina o necesitate atit de arzatoare ca, retragindu-se la adapostul binelui, sa strige raul pe nume? La aceasta intrebare cred ca trebuie sa raspunda chiar ei.
Gombosszeg, Ungaria, 1992

Traducere de Anamaria POP