Joi, 13 noiembrie, a avut loc ultima
întîlnire a Consiliului de conducere a Institutului
Cultural Român în mandatul curent. S-a discutat şi s-a
prezentat bilanţul celor aproape patru ani (ianuarie 2005-noiembrie
2008) în care Horia-Roman Patapievici şi echipa sa au condus
această instituţie. Sala ICR-ului nu a fost nicicînd atît
de aglomerată de camere de filmat şi de jurnalişti. Nu îmi
amintesc ca una dintre numeroasele acţiuni culturale dirijate de ICR
să fi avut o asemenea vizibilitate în presa scrisă şi la
principalele televiziuni. Apoi am aflat că va fi prezent Traian
Băsescu şi-atunci nedumerirea mea a fost spulberată. Nu e prima
dată cînd media românească a uitat total semnificaţia
unui eveniment şi, în schimb, şi-a concentrat atenţia asupra
unui politician cu priză la marele public. Este de ajuns să ne
amintim de aniversarea centenarului Uniunii Scriitorilor, atunci cînd
mass-media a ratat din nou semnificaţia evenimentului, majoritatea
posturilor de televiziune reproducînd cuvintele rostite de
Traian Băsescu, neglijînd total intervenţia mult mai
relevantă pentru acel eveniment a preşedintelui Uniunii, Nicolae
Manolescu. Oricum, nu-şi face nimeni iluzii. În România
anului 2008, orice eveniment cu semnificaţie culturală nu poate
concura (ca audienţă) cu un scandal politic, la fel cum orice
atitudine civilizată, normală, nu poate concura cu spectaculosul
aruncării cu noroi. Acesta din urmă poate rivaliza chiar şi cu un
meci de Liga Campionilor.
Întorcîndu-ne la
evenimentul din 13 noiembrie, trebuie menţionat că întîlnirea
Consiliului a fost caracterizată de o anumită presiune determinată
de scandalurile mediatice în care ICR-ul a fost tîrît
în ultimele luni. Consecinţele campaniilor de presă nu au
fost deloc inofensive. Rezultatele nu au întîrziat să
apară. Guvernul, motivat de lupta împotriva Palatului
Cotroceni, a micşorat cu 40% bugetul ICR-ului pe anul 2009 şi a
redirecţionat banii spre Ministerul Culturii şi Ministerul de
Externe. În realitate, această acţiune nu e decît o
satisfacere a cererii de pe „piaţa electorală“. O atitudine
ostilă faţă de acţiunile ICR-ului şi faţă de conducerea
acestuia, declanşată de posturile de televiziune formatoare de
„opinie electorală“, a fost cauza acestei măsuri populiste.
Acesta este „bagajul“ destul de greu cu care a început
şedinţa de bilanţ a ICR-ului.
Reducerea bugetului ICR – „o crimă
instituţională“
Raportul oferit de conducerea ICR nu a
fost deloc surprinzător pentru cei familiarizaţi cu acţiunile
culturale ale acestei instituţii. Sînt de amintit înfiinţarea
a 10 noi institute culturale în zone-cheie, traducerea a peste
100 de cărţi din literatura română contemporană, acţiunile
de promovare a filmului românesc contemporan, asigurarea unei
interfeţe pentru organizarea de expoziţii şi vernisaje care au
promovat arta română contemporană şi multe alte acţiuni pe
care orice înşiruire ar omite să le menţioneze avînd
în vedere diversitatea acestora. Un raport exhaustiv al
activităţii ICR-ului din ultimii patru ani ar căpăta cu siguranţă
proporţiile unei istorii în mai multe volume. Cert este că,
în ultimii patru ani, ICR a fost o instituţie care a
funcţionat la parametrii de normalitate instituţională, ceea ce
astăzi înseamnă manageriat cultural, funcţionarea ca
interfaţă culturală şi programe prin care contemporaneitatea
intelectuală şi artistică a ţării este promovată în
străinătate. Aş adăuga aici menţiunea lui Horia-Roman
Patapievici care a declarat că filozofia care a stat la baza
conducerii ICR în acest mandat s-a caracterizat prin
neutralitate morală şi estetică în raport cu politicile
culturale ale Institutului (această neutralitate ar fi trebuit să
fie urmată şi de una politică; în dese rînduri,
Horia-Roman Patapievici şi Mircea Mihăieş au scris articole de
susţinere a preşedintelui Băsescu, atitudine care a contribuit la
amplificarea scandalurilor). Preşedintele ICR a ţinut să precizeze
că Institutul nu a promovat în special arta contemporană în
dauna unei arte de patrimoniu sau viceversa. În plus,
Institutul s-a asociat cu operatori culturali din diferitele ţări
în care ICR este activ. Una peste alta, principalul rol al
Institutului Cultural Român, acela de mediator cultural, a fost
realizat.
În ceea ce priveşte scandalurile
în care ICR a fost tîrît în ultimele luni,
Horia-Roman Patapievici a declarat că acţiunile de defăimare
iniţiate de postul Antena 3 au avut efecte extrem de nocive la
nivelul opiniei publice, referindu-se la cei care nu au un contact
direct cu acţiunile ICR-ului şi care aud de această instituţie
numai cu ocazia unor asemenea campanii mediatice. De subliniat în
intervenţia preşedintelui ICR că bugetul instituţiei a fost
folosit în mod eficient, 70% pentru proiecte culturale şi doar
30% pentru cheltuieli de administrare şi întreţinere. În
aceste condiţii, a adăugat Horia-Roman Patapievici, decizia de
micşorare a bugetului pe anul 2009 a fost „iraţională“ şi a
reprezentat „o crimă instituţională“.
După plecarea preşedintelui Traian
Băsescu de la şedinţa de bilanţ a ICR-ului, au plecat şi
camerele de filmat. Atunci cînd a venit vremea sesiunii de
întrebări din partea presei, sala rămăsese aproape goală.
Ziariştii plecaseră. Situaţia devenise neaşteptat de civilizată.
Nici urmă de scandal.
În mod normal, micşorarea
bugetului ICR ar fi trebuit să determine un răspuns eficient din
partea societăţii civile. În urma slabelor proteste, singura
instanţă critică rămîne mass-media, iar cînd spun
media, mă refer la televiziune, cel mai puternic formator de opinie.
Aceeaşi televiziune care se bazează pe opinii asupra artei
contemporane din partea unor oameni ca Silviu Prigoană, Adrian
Păunescu sau Valentin Stan, nici unul dintre aceştia nefiind
critici de artă, dar avînd inestimabilul avantaj de a apărea
la televizor în nenumărate ocazii.
Iată ce spun pe scurt majoritatea
televiziunilor care au fabricat scandalurile în care ICR a fost
implicat: „Noi sîntem de părere că politica ICR-ului vizavi
de ceea ce acesta promovează în afara graniţelor nu este
conformă cu «specificul naţional» şi, prin urmare, cu
voinţa poporului român“. Vocile care se fac auzite pe
diferite canale TV, induc o atitudine ostilă din partea celor care
nu au nici un contact cu ICR şi care cunosc numai imaginea creată
în urma scandalurilor mediatice. Nu poneiul roz a fost „vedeta“
scandalului „ICR New York“, ci acuzatorii respectivei expoziţii.
Înlocuind subiectul din afirmaţia lui Nietzsche, am putea
spune la rîndul nostru: „Televiziunea este cel mai rece
monstru dintre toţi monştrii reci. E rece chiar cînd minte;
şi iată ce minciună poartă ea pe buze: Eu, televiziunea, sînt
poporul“.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
RSS Feed
Newsletters