OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Prima vizita a Papei Ioan Paul al-II-lea in Polonia a avut un caracter cu totul paradoxal in ceea ce priveste receptarea ei de catre actorii politici si sociali polonezi din acea perioada. Ciudatenia consta in faptul ca, din motive profund diferite, vizita era dorita atit de Papa si de Episcopatul Poloniei cit si de guvernul comunist, fapt care va mari impactul pe care-l va avea acest pelerinaj. Daca motivatia Sfintului Parinte, a Bisericii Poloneze precum si asteptarile populatiei sint lesne de inteles, dorinta liderilor comunisti de a accepta vizita este o combinatie de constringere (fiindu-le practic imposibil sa plateasca pretul de popularitate cerut de o eventuala respingere a dorintei primului Papa polonez de a-si vizita propria tara) si de subtilitate propagandistica, fapt care devine mult mai comprehensibil daca-l plasam pe fondul traditiei conflictuale dintre Stat si Biserica in Polonia comunista si care poate fi caracterizata printr-o metafora a fluxului si a refluxului.

Aceasta metafora se refera la alternarea perioadelor de criza acuta, de conflict deschis intre puterea politica si reprezentantii Bisericii, cu cele de relaxare si de menajare reciproca. Astfel, daca in anii ’50, Biserica a fost tinta represiunii guvernamentale (cardinalul Stefan Wyszynski fiind arestat intre anii 1953 si 1956 impreuna cu alti prelati), dupa reinstalarea lui Gomulka la putere relatiile se vor detensiona o vreme, noul lider dorind ca, printr-o apropiere de Biserica, sa atenueze atitudinea de respingere manifestata de populatie fata de regimul comunist.

- Al doilea botez crestin al Poloniei
In anii ’60 insa, va fi reluata campania impotriva Bisericii si a cardinalului Wyszynski, culminind in 1966 cu refuzul adresat intentiei Papei Paul al-VI-lea de a vizita Polonia in anul aniversarii unui mileniu de existenta a Bisericii Poloneze. Incepind din ianuarie 1971, dupa caderea lui Gomulka, relatiile se vor detensiona din nou, motivul fiind nevoia suplimentara de legitimitate resimtita de guvernul Gierek care vedea si el in apropierea de Episcopat o cale de acces catre o sursa de popularitate. La rindul ei, Biserica a raspuns acestei invitatii la armistitiu, moderindu-si discursul critic. De asemenea, intre ianuarie 1971 si 16 octombrie 1978 (cind cardinalul Cracoviei, Karol Wojtyla, va fi ales ca Papa), a avut loc un crescendo evenimential care a alimentat orizontul de asteptare legat de venirea Papei in Polonia. Acesta fiind contextul, primul pelerinaj al Papei Ioan Paul al-II-lea a fost intimpinat de un puternic orizont de asteptare care, in virtutea abundentei bagajului simbolic al prezentei Sfintului Parinte pe pamint polonez, a alimentat doua tipuri de reactie total diferite.

Astfel, pe de o parte, puterea comunista a manifestat o atitudine de adversitate, simtindu-se profund amenintata in legitimitatea sa, si asa precara, si acuzindu-l, de aceea, pe suveranul pontif ca a facut numeroase delaratii cu continut politic sub masca limbajului religios, iar de cealalta parte, a existat raspunsul entuziast al populatiei poloneze electrizate de retorica si de incarcatura simbolica a pelerinajului.
Inceput pe 2 iunie 1979, acest pelerinaj a introdus Polonia, timp de noua zile, intr-o paranteza istorica, scotind-o de sub „teroarea istoriei“ (cum ar spune Mircea Eliade) si plasind-o intr-un timp al mirajului (si poate chiar al iluziei) libertatii, descatusat de povara fricii. Prin dinamismul si mobilitatea imprimate vizitei, precum si prin abilitate retorica, Papa a reusit sa arate intregii lumi lipsa de sustinere populara si nesiguranta care se ascundeau in spatele agresivitatii propagandistice a guvernului.

- Papa si-a asumat un discurs subversiv
Inca din momentul in care a pasit pe aeroportul din Varsovia si a ingenuncheat, sarutind pamintul, Papa Ioan Paul al-II-lea si-a asumat un discurs subversiv, menit sa ofere polonezilor alternativa la ideologia marxista. Afirmind in mod explicit ca „inima poporului“ este „credinta stramoseasca“ si ca „fara credinta ca prezenta vie, poporul ar muri, si o data cu el Polonia“1, Papa sugera in mod clar artificialitatea si lipsa de legitimitate a pozitiei pe care o ocupa ideologia comunista si faptul ca aceasta este un corp strain natiunii poloneze. Incercind sa indrepte poporul polonez spre regasirea adevaratei sale identitati, suveranul pontif a imprimat o eficienta retorica maxima reperelor itinerariului sau. Astfel, pe 3 iunie, suveranul pontif are o intrevedere cu cardinalul Wyszynski, la resedinta acestuia de la Gniezno, pentru ca, pe 4 iunie, sa ajunga la manastirea Czestochowa, linga muntele Jasna Gora, loc sacru care va deveni pentru polonezi „in acelasi timp Westminster Abbey si Winsdor Castle“2.

Apoi, pe 7 iunie, Papa oficiaza o slujba la biserica Sfinta Ana si viziteaza locurile sale natale de la Wadowice fiind intimpinat si insotit peste tot de aceeasi multime febrila si descatusata in entuziasmul ei. 8 iunie a fost de asemenea o zi cu o puternica incarcatura simbolica, Papa vizitind lagarele de eterminare de la Birkenau si Oswiecim, ocazie cu care s-a rugat la locul martirajului preotului franciscan Maximilian Kolbe. Ultima zi, 9 iunie, a reprezentat apogeul caracterului subversiv al pelerinajului, fapt datorat deplasarii Papei la Nowa Huta, regiune supranumita de propaganda comunista „cetatea de otel a Poloniei“3, unde regimul spera ca mesajul fostului cardinal al Cracoviei sa nu aiba acelasi impact. Cu toate acestea, multimile de muncitori l-au intimpinat, si aici, cu aceeasi receptivitate si disponibilitate empatica, pregatind momentul final de la Cracovia, unde peste un milion de oameni transfigurati simt deja nostalgia despartirii iminente de un vis trait cu ochii deschisi.

Prin urmare, tinind cont de elementele specifice primei vizite a Papei Ioan Paul al-II-lea in propria sa tara, se poate spune ca acest pelerinaj a impartit in doua istoria Poloniei de sub regimul comunist. Amprenta lasata de retorica si mesajul Papei asupra societatii poloneze a fost atit de puternica, incit a determinat cristalizarea a doua tipuri distincte ale discursului rezistentei poloneze: cel de pina la 2 iunie 1979 (care poate fi caracterizat ca un discurs autist) si cel care a urmat acestei date (manifestindu-se ca un discurs sinergic). Astfel, in primul caz avem de-a face cu o parcelizare a miscarilor de revolta, care a fost ilustrata de lupta separata si necoordonata a muncitorilor si a intelectualilor, cum a fost cazul protestului studentesc din 1968, a carui deficienta fundamentala provenea, potrivit lui Vladimir Tismaneanu, din „natura sa exclusiv intelectuala“, deoarece „intre liderii protestului studentesc si muncitori, legaturile erau ca si inexistente, cei din urma neintelegind ca noua campanie represiva avea sa-i afecteze ulterior si pe ei.“4, in acelasi registru situindu-se si demonstratiile muncitoresti din Gdank, din decembrie 1970, reprimate violent de regim.

Specific celui de-al doilea caz, pe care l-am denumit al discursului protestatar sinergic, este, dimpotriva, aparitia comunicarii si stabilirea contactelor intre muncitori, intelectuali si Biserica. Acest salt calitativ al rezistentei poloneze a fost determinat in primul rind de efectele devastatoare pe care le-a avut primul pelerinaj al Papei asupra credibilitatii puterii comuniste si de insuflarea, in urma acestui pelerinaj, a unui nou spirit combativ la nivelul societatii. Faptul ca vizita suveranului pontif din iunie 1979 a catalizat un puternic fenomen de autoorganizare sociala care s-a concretizat in nasterea „Solidaritatii“ si in declansarea „augustului polonez“ in 1980, nu se poate explica decit printr-o largire a perspectivei, imprimata de retorica Papei, care a oferit idealul revenirii la o asumare a credintei ca reper comun si ca punct de jonctiune pentru toti reprezentantii reali sau potentiali ai societatii civile.

In acest sens, dimensiunea cu adevarat subversiva a pelerinajului suveranului pontif a constat in faptul ca a reusit sa demonstreze polonezilor ca exista o alternativa la schizofrenia morala impusa de ideologia oficiala.Aceasta alternativa era similara cu cea identificata si de Vaclav Havel pentru poporul ceh aflat sub prigoana comunista, si anume dobindirea „vietii in adevar“5 prin revolta impotriva ritualului constringator al ideologiei si prin constientizarea existentei unei „puteri a celor fara de putere“ care poate influenta si modifica realitatea. In acest sens, ceea ce a facut ca prima vizita a Papei Ioan Paul al-II-lea in Polonia sa determine o adevarata schimbare de paradigma a felului de raportare a indivizilor fata de regimul opresiv, a fost introduerea „antipoliticului“ ca reper in mentalitatea polonezilor. Este vorba de acel concept definit de Gyorgy Konrad ca fiind „etosul societatii civile“6, singurul capabil sa desparta apele intr-un regim totalitar, prin delimitarea fara echivoc a granitelor puterii Cezarului si prin consacrarea unor enclave de revolta civica si a unor insule libere de ingerinta politicului.

- Restituirea unei patrii libere
„Restituie-ne, Doamne, o patrie libera!“7 Acesta este ultimul vers al imnului polonez neoficial, intitulat „Doamne, Tu care protejezi Polonia“ si care a fost cintat la finalul slujbelor tinute de Papa Ioan Paul al-II-lea in timpul celei de-a doua sa vizite in Polonia. Acest vers, care a incununat liturghiile oficiate de Papa in aer liber si pe care multimile il cintau cu febrila complicitate, poate fi privit ca un slogan ce comprima mesajul pelerinajului papal din iunie 1983. Invocind restituirea unei patrii libere, Papa le transmitea polonezilor, in modul cel mai sugestiv, ca impartasesete cu ei suferinta si frustrarea provocate de absenta libertatii.

Contextul politic in care s-a desfasurat cel de-al doilea pelerinaj polonez al Papei, a fost marcat de trei elemente fundamentale: schimbarea radicala a strategiilor de opozitie fata de regim (prin moartea revizionismului si trecerea la ceea ce Adam Michnik numea „noul evolutionism“ sau „revolutia auto-limitata