OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Vizita intreprinsa de Papa Ioan Paul al II-lea in Polonia, in iunie 1987, a fost ultimul pelerinaj pe care Suveranul Pontif l-a facut in tara sa natala in timpul regimului comunist. Ceea ce particularizeaza aceasta vizita fata de celelalte consta in faptul ca in acel moment putem vorbi de o consolidare atit a discursului papal, cit si a grilelor interpretative prin care acest discurs era receptat. Astfel, avem de-a face cu o substituire a strategiei ambiguitatii programatice cu o tendinta, din ce in ce mai accentuata, spre clarificarea mesajului. Avind deja o traditie consistenta in spate, pelerinajele Papei Ioan Paul al II-lea in Polonia nu mai puteau fi receptate in mod inocent, avind in vedere acumularea, de catre discursul papal, a unei zestre simbolice imposibil de ignorat.
Specificitatea vizitei din iunie 1987 a fost data, in special, de complexele negocieri dintre Biserica si Stat, pentru pregatirea, pina in cele mai mici amanunte, a ceea ce avea sa fie ultimul pelerinaj al Papei in Polonia regimului comunist.

- |n preajma sfirsitului
Relevanta, in acest sens, este Comisia Mixta Guvern-Episcopat, infiintata inca din 1979, cu ocazia primei vizite. Cu timpul, aceasta comisie care se ocupa cu stabilirea programului si itinerariului pelerinajelor, a devenit „cu adevarat, organul conducator de facto – desi strict in culise – al Poloniei, forumul in care se luau decizii asupra chestiunilor care aveau potentialul de a influenta evenimentele si interpretarea acestora si, astfel, potentialul de a influenta viitorul tarii.“1 Importanta acestei comisii era alimentata de constientizarea, de catre toti actorii sociali implicati, a mizei enorme pe care o capatase aproape orice detaliu legat de programul si traseul vizitelor papale.

Caracterul subversiv al discursului fostului cardinal al Cracoviei devenise deja o realitate care se impunea cu forta evidentei, astfel incit, in preajma vizitei din iunie 1987, se poate vorbi mai degraba de o acomodare a contextului social-politic in functie de presiunea exercitata de simbolistica pelerinajului, decit, ca in cazul vizitelor precedente, de o ajustare, mai mult sau mai putin concesiva, a discursului Papei la imprejurarile date. Maxima ritualizare si complexitatea indelungatelor negocieri care s-au purtat pe marginea tuturor detaliilor legate de pelerinaj (de la ocazia vizitei, momentul ales, mesajul transmis, itinerariu, pina la posibilele implicatii ideologice, fara a fi neglijate, bineinteles, aspectele tehnice si financiare), ilustreaza presiunea constanta (venita din partea Episcopatului polonez si a Vaticanului) asupra guvernului, ceea ce scoate si mai mult in evidenta pozitia de forta pe care incepuse sa se situeze Biserica in relatiile sale cu Statul comunist. |n ceea ce priveste momentul iunie 1987, marea batalie simbolica s-a dat, pe parcursul negocierilor preparatorii din Comisia Mixta, in legatura cu vizitarea Gda´nsk-ului, orasul-port pe care polonezii il investisera cu o deosebita semnificatie protestatara. De altfel, problema Gda´nsk-ului a reprezentat un punct de tensiune intre Episcopat si autoritati si cu prilejul negocierilor legate de pelerinajul anterior, din iunie 1983, cind guvernul nu i-a permis Suveranului Pontif sa viziteze acest oras-simbol si nici sa se intilneasca cu Lech Walesa.

Miza stabilirii itinerariului papal a ramas aceeasi si in 1987 cind, dupa ce interzisese, cu citiva ani inainte, construirea de biserici in Gda´nsk, si facuse presiuni pentru indepartarea parintelui Henryk Jankowski, duhovnicul lui Walesa, guvernul incerca sa se opuna din nou introducerii Gda´nsk-ului in traseul Papei. De data aceasta insa, forta de negociere a Episcopatului era considerabil mai mare, fapt care a determinat transformarea opozitiei transante a guvernului comunist doar in avansarea unor conditii pentru acceptarea dorintei Papei de a vizita Gda´nsk-ul. Astfel, dupa cum arata si Cezar Ornatowski, „din punct de vedere retoric, includerea Gda´nsk-ului in itinerariu i-a oferit Papei ocazia si locatia potrivite pentru a spune lucruri pe care in alta parte fie nu ar fi putut sa le spuna deloc, fie ar fi trebuit sa le spuna altfel, fara recuzita simbolica si aura interpretativa pe care Gda´nsk-ul ca locatie le-a oferit“.

Prin urmare, se poate spune ca negocierile purtate in 1987, in legatura cu vizitarea Gda ´n sk-ului, concentreaza intreaga semnificatie a acestui ultim pelerinaj papal in Polonia aflata sub regimul comunist. Disputa legata de vizitarea orasului care simboliza revolta impotriva statului totalitar a scos in evidenta, mai bine ca oricind, raportul dintre forta persuasiva a discursului papal si valorificarea contextului. Astfel, din perspectiva teoriei wittgensteiniene a intelesului ca folosire, putem deduce ca simbolistica modelatoare a pelerinajelor Papei Ioan Paul al II-lea, in Polonia aflata sub prigoana totalitara, a capatat forma si consistenta in urma unor succesive interactionari contingente si acomodari la un context cu care a stabilit un raport de influentare reciproca. |n acest sens, includerea, in urma negocierilor dintre Biserica si Stat, a Gd´ansk-ului in traseul parcurs de pelerinajul papal din iunie 1987, a reprezentat, pe de o parte, o oglindire a eficientei presiunii exercitate de Episcopatul Polonez si de Vatican asupra autoritatilor comuniste, iar pe de alta parte a scos in evidenta rolul esential pe care l-a jucat in configurarea discursului papal cadrul oferit de un loc imbibat cu o memorie vie a revoltei.

- Concluzii
Existenta a doua moduri ierarhice concurente (cel al Statului si cel al Bisericii) de organizare a puterii (una de factura temporala, iar cealalta de factura spirituala) a functionat pentru intelectualul critic polonez atit ca o Scylla si Charybda, punindu-i tot timpul problema supravietuirii pe o pozitie independenta, neatasata nici unui model, cit si, mai degraba, ca un pat al lui Procust care l-a constrins la o permanenta delimitare si redefinire a propriei pozitii. |n acest context, se impunea formularea intrebarii referitoare la calea de urmat pentru un intelectual polonez, nevoit sa-si construiasca identitatea, pe parcursul citorva decenii, printr-o permanenta raportare la un Stat comunist totalitar si la o Biserica Catolica organizata pe principiul ierarhiei si al suprapunerii notiunii de polonez cu cea de catolic. Ce mod de autoreferentialitate trebuie sa-si insuseasca un astfel de intelectual pentru a-si defini conditia si pentru a-si decupa un spatiu al sau intre cele doua structuri de putere?
Pornind de la acest aspect constitutiv al structurii intelectualului din Polonia secolului al XX-lea, pot fi schitate trasaturile specifice unui model polonez al rezistentei antitotalitare. Unicitatea acestui model consta, in primul rind, in dimensiunea sa laico-religioasa, aspect subliniat si de Adam Michnik, pentru care „ceea ce este durabil in cultura poloneza s-a nascut la intersectia acestor mari trasee istorice, prin intilnirea dintre spiritul crestin si cel liber-cugetator, in infruntarea ideilor si a universurilor care se opun, imbogatindu-se reciproc“2.

Parafrazind titlul unei carti celebre a lui Thomas Kuhn3, putem vorbi despre o tensiune esentiala, constitutiva acelei mentalitati care a alimentat paradigma poloneza a rezistentei antitotalitare. Este lesne de inteles ca tensiunea dintre valorile crestine si ethosul independentei totale (specific intelectualului critic) a stat la baza rezistentei anticomuniste, cu atit mai mult cu cit concluzia pe care o putem trage de aici ar fi ca cele doua paradigme sint construite in jurul acelor principii si valori care reprezinta expresia maximei incongruente cu orice forma de manifestare a totalitarismului. |n acest sens, una dintre provocarile centrale pe care le implica orice incercare de portretizare a intelectualului polonez angajat, din secolul al XX-lea, vizeaza posibilitatea identificarii unei categorii de intelectuali situate intre sau in afara celor doi poli de autoritate. Acest eseu, la rindul sau, a incercat sa desluseasca o serie de aspecte legate de solutiile pe care acest gen de intelectual le-a gasit pentru rezolvarea paradoxului prin care impulsul sau structural de a-si conserva statutul de independenta (fata de Statul totalitar, dar si fata de modelul ierarhic al Bisericii) intra in contradictie cu tentatia, la fel de constitutiva, de a-si asuma povara angajarii (in sensul pe care acest cuvint l-a capatat de la Afacerea Dreyfuss incoace).

Prin urmare, principala concluzie a demersului de fata este ilustrata de evidentierea raspunsului pe care modelul polonez al rezistentei antitotalitare l-a dat acestei dileme, prin alimentarea si asumarea permanenta a tensiunii esentiale dintre ceea ce Adam Michnik numea modelul preotului, reprezentat de cardinalul Stefan Wyszynski (pentru care rezistenta antitotalitara nu se putea realiza decit prin recursul la forta comunitatii nationale, rezultata din suprapunerea catolicitatii si a polonitatii in sensul ca identitatea religioasa poate fi inteleasa si ca ingredient al apartenentei la fiinta colectiva) si modelul bufonului, ilustrat de scriitorul rebel Witold Gombrowicz care, intr-un mod asemanator lui Czeslaw Milosz, vedea echivalenta polonez=catolic drept sterila, identificind, de aceea, virtutile dizidente ale crestinismului nu atit in forma sa institutionalizata, cit mai ales in universalitatea sa si in asumarea individuala a valorilor crestine care, in contextul Poloniei postbelice, nu puteau fi decit subversive la adresa regimului comunist. Pe acest fond, al relatiei oscilante dintre intelighentie si Biserica in Polonia secolului al XX-lea, avea sa ia nastere si puternica miza antitotalitara a pelerinajelor Papei Ioan Paul al II-lea care a reusit, prin realizarea unei jonctiuni fara precedent intre religios si laic, sa determine coagularea unui discurs unificat de revolta al reprezentantilor societatii civile poloneze.

Prin urmare, luind drept criterii de analiza contextul in care s-au desfasurat si mesajul pe care l-au transmis, cele trei vizite pe care Papa le-a facut in Polonia regimului comunist pot fi incadrate unei tipologii care scoate in evidenta atit diferentele clare dintre primul pelerinaj si urmatoarele doua, cit si elementele de continuitate dintre ele. Astfel, daca primul pelerinaj a avut ca scop darimarea „barierei fricii“, celelalte au avut menirea de a surpa „bariera deznadejdii“. Daca prima vizita se desfasura intr-o Polonie aflata in asteptarea unui impuls innoitor, a unui mesaj tonic si inaugural, celelalte doua pelerinaje au avut loc intr-o Polonie descurajata (iar in cazul pelerinajului din 1983, chiar aflata sub rigorile legii martiale impuse de Jaruzelski) si dornica de a primi un mesaj incurajator si de sustinere pentru continuarea luptei. Toate aceste diferente contextuale au reprezentat, insa, un factor care a amplificat si mai mult coerenta constitutiva a retoricii papale, manifestata pe parcursul celor trei momente distincte ale influentei covirsitoare pe care a avut-o fostul cardinal al Cracoviei asupra configurarii unicitatii modelului polonez de rezistenta antitotalitara.

Asadar, demersul de fata a incercat sa evidentieze modul in care cei trei actori sociali ai rezistentei anticomuniste poloneze (muncitorii, intelectualii si Biserica) si-au asumat si apoi au depasit dihotomia radicalism romantic-realism strategic, care a polarizat in special mediile intelectuale din Polonia secolului al XX-lea, reusind in cele din urma sa se reuneasca in jurul mesajului antitotalitar exprimat uneori direct, alteori simbolic, de pelerinajele papale. Prin urmare, glisarea discursului protestatar al muncitorilor dinspre antiintelectualism spre realizarea unei aliante cu intelectualii (ceea ce nu a exclus insa o deriva extremista in ultima parte a evolutiei miscarii), gasirea de catre intelighentia poloneza a modalitatii adecvate de rezistenta prin iesirea din capcana turnului de fildes si a propriilor prejudecati si prin asumarea unui discurs critic radical la adresa puterii, dar lasind loc dialogului, pendularea inteleapta a Bisericii, in limitele valorilor nenegociabile, intre strategia lui modus vivendi si cea a lui non possumus, toate acestea au reprezentat ipostaze discursive ale rezistentei antitotalitare poloneze, care au reusit, la un moment dat, sa-si delimiteze un spatiu de intilnire in jurul rupturilor de nivel realizate de cele trei vizite ale Papei Ioan Paul al II-lea. Raportindu-se la instanta etica reprezentata de personalitatea Sfintului Parinte, diferitele elemente ale societatii civile poloneze incipiente au reusit sa iasa din autismul discursiv, incetind sa se mai perceapa reciproc in termeni de Ganz Andere („cu totul diferiti“) si punind bazele unui dialog orientat spre un scop bine definit.

In aceste conditii, a putut fi coagulata acea solidaritate sociala pe care n-ar trebui s-o intelegem neaparat in termeni esentialisti, ca rezultat al unei continuitati in virtutea unui fir rosu sau a unui ingredient comun care ar stringe laolalta fiintele umane, ci, mai degraba, ar fi mai potrivit sa privim aceasta solidaritate si dintr-o perspectiva a suprapunerilor multiple si contextuale, a acomodarilor contingente dintre interesele si eforturile particulare ale indivizilor. Astfel, daca Richard Rorty definea solidaritatea ca fiind „creata, mai degraba decit gasita, produsa in cursul istoriei mai degraba decit recunoscuta ca un fapt anistoric“4, putem spune ca in cazul polonez nu avem de-a face numai cu un ethos colectiv al dizidentei, ci si cu o suma de ipostaze particulare ale acestui ethos, in acelasi fel in care Wittgenstein vedea taria firului de lina nu intr-o esenta tare si unificatoare a sa, ci in rasucirile si suprapunerile unei multiplicitati de fire. |n acest sens, paradigma poloneza a rezistentei pare a deconstrui acea imagine a solidaritatii sociale intelese exclusiv ca proiect colectiv, adaugind dimensiunii comunitare a atitudinii dizidente si modelul strategiilor individuale, care se intersecteaza cu diferite alte strategii particulare, alcatuind o retea a demersurilor multiple de asumare a responsabilitatii rezistentei, in primul rind la nivel individual.

1. Cezar Ornatowski, Retorica Papei Ioan Paul al II-lea si transformarea politica a Poloniei (II), in revista Dilema, nr. 467.
2. Adam Michnik, op. cit..
3. Thomas Kuhn, Tensiunea esentiala, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1982. Kuhn foloseste sintagma „tensiune esentiala“ in contextul analizarii raporturilor dintre traditie si inovatie in cercetarea stiintifica.
4. Richard Rorty, Contingenta, ironie si solidaritate, Editura All, 1998.