Aproape că nu există concert de muzică clasică la care, în
încheiere, să nu se cînte cel puţin o dată în plus. Prin natura sa de post
scriptum, bisul lipseşte de pe afiş, dar poate schimba traiectoria serii.
Pentru unii, surplus de serviciu, pentru alţii, colac de salvare, bisul
exercită atracţia ambiguă a promisiunii unei ieşiri triumfale, situate între
amintirea gloriei şi împiedicatul pe scări.
Apărut prin secolul al XVII-lea, strigătul publicului dornic
de retrăirea plăcerii s-a făcut auzit mai întîi în – pe atunci – tînăra arenă a
operei italiene. Departe de a fi o solemnă sală de spectacole, spaţiul aranjat
ad hoc pentru muzică sau construit pe cheltuiala vreunui mecena semăna mai mult
cu un show rock de astăzi: îmbulzeală, gălăgie şi reacţii spontane. În lipsă de
CD-player, spectatorii cereau cît mai multă variaţie şi repetarea ariilor
inspirate, pe care le fredonau apoi în grup, în drum spre casă. Apărut în chip
de chiot, bisul şi-a luat apoi un avînt care avea să facă istorie, una mai
lungă şi mai răsunătoare decît a tuturor interjecţiilor din timpuri mai recente
şi mai sportive.
Ca orice răbufnire emoţională, bisul nu ţine seama de
reguli. Ca paznici ai acestora, unii compozitori se îngrozeau la gîndul că tot
efortul creator şi întreaga coerenţă a construcţiei sonore duse la bun sfîrşit
se va nărui în faţa prostului obicei de a dispune de muzică la fel ca şi de
mîncare. În acel moment, Marele Public devenea o masă ostilă, care musai
trebuia disciplinată: la 1799, Joseph Haydn, cel mai mare compozitor al
momentului şi primul geniu din istoria muzicii sanctificat încă din timpul
vieţii, ruga imperios ascultătorii să se abţină de la a cere bisuri. Asta se
întîmpla sub forma unei note din programul primei audiţii a oratoriului
Creaţiunea, suma experienţei îmbătrînitului maestru. Trebuie spus că bisul se
instalase deja de aproape un secol, gurmand şi zgomotos, în mijlocul
evenimentului, şi era departe de salutul de adio pe care îl face astăzi, aşa
încît, de multe ori, partea a patra a unei simfonii ajungea să fie cîntată pe
poziţia a şaptea, după repetarea părţii întîi pentru domni şi a celei de-a doua
– fiind lentă şi foarte lirică – pentru doamne şi domnişoare. Nu înseamnă însă
că toţi colegii lui Haydn au procedat la fel. Mozart îi scria plin de încîntare
tatălui său cum s-a cerut înflăcărat repetarea cutărei arii sau părţi de
concert, iar Brahms s-a ridicat în picioare, în uralele mulţimii care voia să
audă din nou prima şi ultima mişcare din Simfonia a IV-a.
Bisul îşi face astfel efectul scontat: al unui energizant
care înviorează şi ţine în formă participanţii, la un moment care prea des îşi
pierde dimensiunea specifică unui spectacol în favoarea unei adunări cu aspect
de ritual sacru.
De fapt, cu cît a fost bisul mai împins către final, cu atît
a avut spectacolul mai mult de suferit. Din raţiuni de civilizaţie, apoi din
formalism şi decadenţă, asistenţa s-a jenat de candoarea pierdută şi a ales să
rămînă pe scaun, de comun acord cu intelectualii şi cu esteţii grăbiţi să
ridice muzicii un mausoleu pe măsura propriei incontinenţe filozofice.
Manifestarea satisfacţiei se face astăzi doar prin aplauze, iar evaluarea
concertului se calculează după numărul ieşirilor la rampă. Artiştii s-au
conformat şi s-au împărţit în echipe.De
o parte, soliştii adoră bisurile. E momentul lor, dirijorul rigid s-a retras,
iar orchestranţii îngroaşă numărul spectatorilor. Piesa aleasă pentru „encore“
– cum zic englezii, cu un termen împrumutat din franceză, ca formă coruptă a
italienescului „ancora“ (francezii cer, în schimb, simplu şi practic, „bis!“) –
poate spune multe despre personajul principal. Unii aleg o piesă de
virtuozitate. Cînd vine după un opus în aceeaşi notă, înseamnă că solistul e
sigur pe el şi că dă publicului ceea ce îşi doreşte, adică încă un triplu axel.
Cînd, în schimb, muzica anterioară a fost „interiorizată“, solistul îşi face
singur cadoul Cezarului, încălzind atmosfera şi arătînd că poate şi „altfel“.
Alţii preferă pentru bis o piesă meditativă, liniştită, cel mai adesea o
sarabandă de Bach. Latura reflexivă nu a fost uitată, iar artistul se dovedeşte
capabil şi de elevaţie, nu doar de acrobaţie. De cealaltă parte, dirijorii nu
prea fac concesii. Întrucît sînt ei înşişi mici creatori, morga superioară şi
credinţa în desăvîrşirea artei îi împiedică să adauge chiar şi numai o notă
simfoniei abia încheiate, cu atît mai puţin să o întineze cu cine ştie ce
şlagăr facil. E adevărat că, uneori, exact acesta e păcatul soliştilor, şi asta
spre paguba muzicii. Ignorînd orice minimă dramaturgie, se cîntă un bis care nu
doar că nu are nici o legătură cu muzica de mai devreme, ci chiar îi strică
efectele imediate şi – mai rău – pe cele de lungă durată din mintea
ascultătorilor. Nemţii numesc astfel de piese „Ohrwurm“ – „viermele din
ureche“, mic şi pervers, care – vrei, nu vrei – persistă obsedant şi disconfortabil.
Aparent imponderabil, bisul poate fi subiectul unor
nebănuite şi dure negocieri de culise. Artiştii celebri au impresari
inflexibli, care fixează prin contract dacă se vor cînta piese în final şi
cîte. Este cunoscut cazul lui Yehudi Menuhin, care îşi exaspera agentul cîntînd
la bis Ciaccona de Bach, neprevăzută în înţelegere şi care durează cît o
secţiune de concert cu orchestra. La capătul celălalt, chitaristul Carlo
Marchione dă bisuri care pot ţine cît un recital întreg, cu bucăţi muzicale la
cerere, în funcţie de dispoziţia şi de imaginaţia asistenţei.
Dacă şi-a abandonat apucătura impertinenţei sănătoase,
publicul şi-a cîştigat-o, în schimb, pe aceea a prevenirii ceremonioase.
Spectacolul devine atunci o manifestare de binefacere, iar interpretul
imperfect este răsplătit cu susţinere morală şi resurse de compasiune. La
finalul unei prestaţii mediocre, spectatorii, în loc să plece în pauză,
continuă să aplaude, însufleţindu-se, treziţi din amorţeală de propria
activitate. Bisul nu mai înseamnă „mai dă-ne o transă!“, ci „mai daţi-i o
şansă!“. Stingherit şi nesigur de recepţie – conştiinţa lucrează! –, solistul
reapare stîngaci pe scenă şi cîntă fără convingere ceva, în speranţa uneirapide dispariţii. Sau, totuşi, minunea se
întîmplă şi omul se reabilitează măcar parţial, restul explicaţiei căzînd pe
seama prinderii unei zile proaste.
Indiferent cum îl priveşti, bisul rămîne un fenomen
bine-venit. Imprevizibil, dorit, aşteptat sau evitat, el îşi demonstrează
importanţa mai ales cînd nu e acordat. Ceva, atunci, lipseşte şi concertul se
termină fără a se încheia cu adevărat. Doar prin punctul adăugat se poate
ajunge la echilibru: publicul se asigură că nu s-a înşelat, artistul se simte
confirmat şi, astfel, dincolo de satisfacţia socială şi estetică, întîlnirea
primeşte un sens.
Comentarii utilizatori
BravoCarmen - Vineri, 13 Martie 2009, 16:41
Foarte fain articolul.Amuzant. In sfarsit ceva deosebit. Bravo!
Felicitari!Christine - Duminica, 15 Martie 2009, 10:21
Bravo, Mihai! Scrii foarte bine: ritm, verva, subiecte interesante si informatii inedite. Mai usor cu "superlativele absolute" in cronica de concerte. Dar, de fapt, daca sunt exprimarea autentica a entuziasmului tau, poate ca nu-i asa mare bai...
Felicitari inca odata!
Autor: 
Categoria: 
RSS Feed
Newsletters