Autor: 
Categoria: 
Mare tevatură mare. Mai întîi în tabăra pesedistă – ce facem, domnule, cu Geoană? –, mai apoi în tabăra pedelisto-uneperisto-udemeristă – ce facem, domnule, fără Geoană?
Unde?
La președinția
Senatului.
Nu că ar fi
mare socoteală-scofală să tot șezi și să tot șezi pe un scăunoi. Că veni vorba,
urît mobilier cu iz fanariot este și la Parlament, și la Palatul Cotroceni, pe
care să șezi, să cujeți și să conduci niște ședințe. Dar există o miză ascunsă,
chiar dacă mereu vehiculată, la o adică. Funcția pe care o ocupa pînă mai ieri
păgubosul „senator al pepenilor“ – vă mai aduceți aminte de cel „al melcilor“
din filmul lui Mircea Daneliuc? – asigură al doilea post în Statul român. Președinția
Senatului României are în al său job description această
ispititoare-ispită-obligație, la un anume moment, de a ține locul șefului
Statului. Orice șef de Senat poate deveni președinte al României în caz de
avarie a funcției prezidențiale. Ne aducem aminte cu duioșie de prestația
lirică a lui Nicolae Văcăroiu, ajuns președinte al republicii în 2007, pentru o
lună. Domnul Văcăroiu parcă se scuza mereu că a ajuns unde nu îi este locul.
Toată miza
cu președinția Senatului este și pentru că nu avem în România funcția de
vicepreședinte. Așa cum au americanii. Chiar ne și întrebam de ce nu a fost
creată? Mai era un ciolan de ros și solicitări în plus la buget pentru
serviciile speciale. Ar fi o idee. Și meditînd la destinul unei funcții, am
găsit răspunsul pentru România. În România, că a fost el domnitor, rege,
conducător sau președinte, nu e nevoie de înlocuitor. Vicele ar fi de
coloratură-umplutură. Nu este nevoie de un colaborator apropiat, cu putere de
decizie. Nr.1 le știe, face și drege pe toate. Și atît. Că o fi fost el Ștefan
cel Mare – cum e să fii vicele lui Ștefan cel Mare ? – sau Iliescu. La USR mai
merge să-l pui pe Varujan Vosganian prim-vicepreședinte, că se poate orice la
nivelul ăsta, dar la președinție, nu ține. Și atunci, cum spuneam, faptul că
președintele Senatului poate ajunge șef de Stat capătă o anume greutate. Cum să
nu fie de-ai noștri?
De aici
toate zbaterile și dezbaterile din ultimele două săptămîni. Mai întîi PSD-ul a
pus-o de mămăligă cu Mircea Geoană – fără ca prostimea să știe neted ce-a
făcut, nene, ăsta atît de rău ca să fie exclus din PSD? –, ca apoi s-o sucească
rapid PDL, ca să ocupe funcția. Că USL avea un candidat, că Roberta Anastase
avansa ideea că doar printr-un șef pedelist la Senat pot avansa reformele în
România (adîncă de tot gîndirea acestei doamne-dudui, dusă și adusă la serviciu
de trei mașini ale SPP-ului, paza bună păzește pepenii și bostănăria, ar fi
trebuit și nea Geoană să știe), că UDMR-ul avansa și el un candidat (care făcea
să tremure și să se isterizeze românimea de serviciu – auzi, nene, să avem președinte
ungur, aiasta este peste poate!) și tot așa pînă cînd lucrurile au intrat în
matca lor firească.
A fost scos
de la naftalină un fost vameș, pripășit mare mahăr la București în funcții
babane. Un anume Vasile Blaga. După ce l-a servit pe Neica cel Mare, a devenit
prea mare și a fost trecut în rezerva de cadre. Dar nu se făcea. Prin jocurile
cu cifre ale actualei majorități PDL-UDMR-UNPR-Minorități, la vot a ieșit cum a
vrut și Elena Udrea, aflată în aceste zile la Tîrgul de Turism de la Barcelona,
că d-aia e ministrul Dezvoltării Regionale, să umble peste tot.
Povestea s-a
încheiat rapid și deja ne-am pricopsit cu un nou șef al Senatului. Democrație
democrație, ce mai, toate merg unse. Supărare mare la PSD, bucurie mare la PDL.
Am văzut la un post de televiziune, în direct, în seara victoriei superbe a lui
Vasile Blaga, cum un amic dramaturg, ajuns și senator de strînsură („Ce să
facem, Bedros, trebuie să și trăim...“), se hlizea fericit și gavarea (doar
n-am uitat: Ia gavariu, tî gavariși, on gavarit, ehe, ce vremuri... conjugarea
lui „a vorbi“ pe rusește) jucăuș despre noile „succesuri“ ale partidului aflat
la guvernare. Orice pe lumea asta are un preț. Iar cei ce acceptă știu bine asta.
Nu știm bine dacă noul președinte al Senatului României va accelera reformele –reformă e deja un cuvînt golit de orice conținut – în România, dar știm bine
(din strada unde nu te întîlnești cu ciocoimea română, din piața unde facem
cumpărături alături de șoferii barosanilor, din casa în care nu doarme nimeni
cu SPP-ul la ferestre și din troleibuzele unde nu calcă picior de demnitar
român) că ceva trebuie făcut, dincolo de gargariseala primului ministru, care
ne asasinează că el nu va lua măsuri populiste, și dincoace de situația unei
populații pauperizate și isterizate de pe o zi pe alta. Cartea roșie a lui Jung
versus Cărticica roșie a lui Mao. Două Românii care se exclud una pe cealaltă.
Doar că prima depinde de cea de-a doua. Teoretic. Practic, cu gîndul la
viitorul stat performant visat de actualul șef de Stat, unde fiecare va avea
grijă doar de mama lui – și nu de-a altora, ca în statul social, mult hulit azi
–, am reținut îndemnul ca fiecare să se descurce singur.
În virtutea
acestei sugestii-solicitări, ne este și nouă gîndul la Blaga. Lucian Blaga.
Blaga altul nu-i. Ca și Iorga, Enescu sau Eminescu. Marele poet Lucian Blaga,
cel mut uneori ca o lebădă, poetul Poemelor luminii și truver La curțile
dorului, filozoful din Trilogia culturii și gînditorul lui deal-vale de la Cluj
– care generează azi doar glumițe și teme pentru articole sprințar-piperate,
cumva uitat azi, într-o contemporaneitate dominată de te miri cine. Păcat,
păcat. De sîngele vărsat în decembrie 1989, nici pomeneală. Chestiile astea
încurcă foarte tare. Și este și 1 Decembrie, cînd sîntem, cu mic, cu mare, buni
români. Să ne solidarizăm și să fim ca frații și surorile. Trăiască! Care
Blaga? Vasile. Noul staroste al Senatului României.
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters