OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Sorin Stoica
Povestiri cu injuraturi
Editura Paralela 45, Pitesti, 2000, Colectia „Debut“, Seria „Proza“, 123 p., f.p.


Ca si Cheta la flegma – cartea de proze scurte cu care a debutat, mai an, tinarul scriitor si sociolog iesean Dan Lungu – Povestiri cu injuraturi (debutul editorial al lui Sorin Stoica) are un titlu inselator, oarecum in trend-ul agresivitatii hip-hop, care si-a facut din injuratura sfidare cu blazon. In fapt, avem de a face cu niste autori postmoderni „microrealisti“ sau „neo-autenticisti“ stapini pe mijloacele lor de expresie si atrasi, inainte de orice, de modul de a gindi/vorbi/trai al oamenilor marunti prinsi intre ruinele totalitarismului si confuzia exasperanta a postcomunismului. Ceea ce ma surprinde (placut) in cazul debutantului Sorin Stoica este maturitatea si virtuozitatea artistica de profesionist hirsit. Junele cuminte, simpatic si solid care ne priveste intens din fotografia de pe coperta a patra s-a nascut in Banesti, Prahova, are abia 22 de ani si a absolvit Facultatea de Jurnalism si Stiintele Comunicarii, unde l-a avut ca profesor si mentor literar pe fostul „desantist“ Sorin Preda, astazi redactor la excelentul magazin saptaminal de succes Formula As.

Din 1998 colaboreaza cu reportaje si proza scurta la Formula As, Vatra, Partener etc. Este – cred, sper – posibilul lider al unei serii in care as include si alti virtuali prozatori care acum „isi fac mina“ ca reporteri la Dilema – ma gindesc la foarte tinerii Catalin Manole sau Matei Florian. Interesant e ca acestia nu vin din laboratoare cenacliere filologice, ci au studiat/studiaza discipline precum stiintele comunicarii, jurnalistica... Una dintre mizele povestirilor lui Sorin Stoica este comunicarea umana si – ca sa-l citez pe Sorin Preda din prezentarea de pe coperta a patra – „curiozitatea de a cunoaste oameni simpli si pitoresti. Oameni vii.“ In ceea ce priveste fizionomia acestor povestiri, ele sint – inclusiv ca mod de a gindi proza – apropiate de cele ale lui Sorin Preda si, mai ales, Mircea Nedelciu. Au ceva si din primele proze ale lui Marin Preda. Sintaxa lor experimentala e lipsita de bruiaje, dinamica si atractiva, compozitia e perfect strunita incepind de la propozitie. Transcrieri brute, rulaje de planuri, inserturi „documentale“, montaj jucat cu indicatii de regie, reflectii meta-, impregnate de autenticitatea trairii lor „pe viu“ (un adevarat tur de forta este Analiza receptarii pentru meciul de fotbal FC Onesti - Steaua). Textele propun esantioane de real, secvente in care oamenii sint lasati sa vorbeasca si sa povesteasca. Discursurile lor se „concureaza“si se intretaie recompunind, ca din intimplare, mici (sau mai mari) drame personale, portrete morale, biografii umile sau, in felul lor, „exemplare“ (precum cea a lui Neculai Dragomir din Prizonier la rusi) totul intr-un limbaj de o savoare debordanta iar „regizorul“ isi asuma rolul de dispecer si comentator.

Marturisesc ca, dupa lectura primei proze (O zi din viata lui Nae Stabiliment), m-am temut ca Sorin Stoica e un epigon talentat al „optzecismului“ prozastic standard. Lectura celorlalte zece mi-a demonstrat insa ca e un autor de forta, cu o voce proprie, care incearca, din toate puterile, sa-si lamureasca cine este si pe ce lume traieste, sa treaca dincolo de aparentele limbajelor mai mult sau mai putin cliseizate. Personalitatea lui sta si in curajul de a-si asuma, la o adica, lipsa originalitatii, nevoia de a folosi „cuvinte educate, domesticite“. Pentru Sorin Stoica, experienta, existenta, fictiunea si realitatea se conditioneaza reciproc, iar cuvintele, limbajul, nu sint facute sa exprime adevaruri ci sa recunoasca limitele cunoasterii, misterul profund al lumii si al propriei fiinte, inconsistenta identitatii personale aflate, ca si cuvintele, intr-o permanenta metamorfoza, inca de la nastere: „In strafunduri, raminem noi insine, depinzind de ceva ce nu poate fi rostit.“ La fel, e denuntata constiinta „second hand“ („Mereu vorbim cu cuvintele altora. Nu cunosc pe nimeni care sa pretinda ca a inventat un cuvint“), gindirea magica din spatele prozei: „Imprumut sau fur in cunostinta de cauza insusiri si povesti ale unor persoane. Folo-sesc ideile lor. [...] Ma identific cu obiecte, organe straine mie. Sufar de fixatiile, fobiile altora. Ca un vinator de capete care mosteneste personalitatea victimei.“ Lectia prozei „desantiste“ a fost asimilata din interior de autorul nostru, care utilizeaza, cu simpatica dezinvoltura, „arme“ din arsenalul sociologiei comunicarii, antropologiei sociale, teoriei informatiei s.a.

Rezulta niste fise de „mentalitati“ percutante si haioase. Iata un exemplu:
1. Soferu – 46 de ani.
[...] – injura foarte diversificat, alambicat.
– injuraturi neatribuite, Dumnezei, Pascati, soarili..., futu-i...
– adica muncitorul roman s-a obisnuit sa fuga de responsabilitate, de aici si folosirea in exces a impersonalului.“
2.– pentru oraseni totul e dat. Magheru e Magheru, nimeni dintre cei care mai traiesc azi nu l-a cunoscut pe general. Ulita Gherghiceni e cu totul altceva. Din 30 de case, 14 apartin clanului Gherghiceanu Stii de unde s-a nascut numele. Pentru orasean, explicatia cuvintelor si a lucrurilor se pierde.
– taranul e responsabil pentru un spatiu. Acelasi sentiment exacerbat il gasim si la baietasii de cartier.“
3. – pentru Taraba, TV e o autoritate.
– pentru el e mai important ce zice un necunoscut, o voce fara trup, decit Vecinu, pe care daca ar intinde putin mina l-ar si atinge.“

Sorin Stoica e, incontestabil, atras de vitalitatea si naturaletea oralitatii fruste, de reproducerea cit mai fidela a exprimarilor incarcate de argotisme. Are o slabiciune speciala pentru morometienii carora le place „sa se bata pe burta cu cuvintele“, evita sa-i „judece“ pe ceilalti, sa moralizeze sau sa dea lectii. O inteligenta scormonitoare si o luciditate mereu la pinda, cu apetenta pentru deconspirarea mecanismelor mentale. Prozele traiesc nu numai prin vigoarea limbajelor ci si prin intensitatea dorintei de a ajunge la semeni (si la sine), prin refuzul de a trai si a scrie, ca profesionist al jurnalistcii, „pe pilot automat“: „In fond, drama mea e ca nu stiu ce as putea face pentru oamenii astia. Cu ce sa-i ajut? Nici o vorba buna nu le poti spune. Ei vor sa afle doar despre tragedii, catastrofe, asta le da un sentiment de siguranta, adica las’ sa fie la ei, acolo, se simt aparati. [...] Inseamna ca motorul creatiei mele e ceva care ma doare. [...] Simteam ca m-am uitat si scrisul m-a ajutat sa dau de mine.“ Camine studentesti, oameni de la periferie, smecherasi, bodiguarzi, microbisti, fosti brigadieri comunisti sau detinuti politici, parveniti tradati de limbaj, „mamai“ sleampete, tineri dezorientati – o lume totusi cuminte, caci autorul evita, deocamdata, sa exploreze zonele sordide, „periculoase“.

Spuneam ca titlul e inselator: injuraturile sint putine si cam soft, iar in unele texte chiar lipsesc. Povestirile sint nu atit „cu injuraturi“ ci cu oameni pitoresti predispusi la injuraturi. Deviza lor: „Spune-mi cum si de ce injuri, ca sa-ti spun ce fel de om esti“. Propun, cu aceasta ocazie, un numar tematic al Dilemei despre cultura eternei si fascinantei injuraturi in Romania pitoreasca. Ca prembul al volumului, autorul plaseaza un text programatic, de legitimare: „Pe cel care injura, realitatea nu-l multumeste. Si el o transforma prin trimiterea asta la origini care devine sinonima renasterii./ Adica, esti neispravit, mai tiriplice! Intoarce-te si vino intre noi mai de Doamne-ajuta. Esti necopt si mai ai de asteptat pina sa ne faci fata!/Cel care injura se pricepe sa gidile cuvintele pe burta sau sa se bata pe burta cu ele./ Injuratura e o forma de arta extrema, violenta. In Balcani, cu totii avem o sensibilitate violenta./La noi, injuratura e adresata tot spuitorului, nu presupusului insultat. Si orice injuratura condenseaza o poveste.“ Sa ascultam, deci, povestile din spatele acestor explozii de spontaneitate si libertate extrema...
Mai e nevoie s-o spun? Sorin Stoica e un prozator pe care se poate conta.