8,8%. Fantastic. Extraordinar. În
primul semestru al acestui an, România a avut o creştere
economică de 8,8%, iar cel din trimestrul doi de 9,3%, valori
maximale ale economiei româneşti postdecembriste. Goarna pe
care guvernul a folosit-o este însă inutilă. Blestemaţi să
se laude, în speranţa de a mai cîştiga cîteva
voturi pentru o prezenţă cît mai consistentă în
Parlament, PNL-ul forţează nota grav. Nu mă interesează dacă
avem cea mai mare creştere economică din ultimii 20 de ani. Sau din
ultimii două mii de ani. Sau că sîntem cei mai tari din
Europa cînd inflaţia, acea mică şi neagră unghie pe tablă
este la peste 8%. Institutul Naţional de Statistică ne anunţă că
avem o creştere economică de 8,8%. Aşadar Tăriceanu îşi
umflă penele de păun şi ne cîntă dulce. Dar acelaşi
Institutut Naţional de Statistică, ne anunţă că inflaţia anuală
a crescut în luna iunie la 8,61% (iunie 2008, faţă de iunie
2007). Şi Tăriceanu tace.
Ilie Şerbănescu sau Daniel Dăianu,
pentru a cita doar cîţiva dintre specialiştii în
domeniu, subliniază faptul că economia românească nu poate
să susţină o asemenea creştere. Chiar dacă Ionuţ Popescu spune,
de exemplu, că „economia merge foarte bine“ şi că nu trebuie
să ne facem atîtea griji, tind să iau în considerare
părerea celorlalţi în a aprecia că cifrele, oricît de
reale ar părea, nu sînt decît un mare balon de săpun
electoral. Simbolistica bolnavă a excepţionalităţii şi
invincibilităţii românilor apare şi aici: chiar dacă Europa
intră puternic în recesiune, Statele Unite sînt în
mijlocul ei şi piaţa financiară şi imobiliară europeană se
cutremură, noi, românii, rezistăm. Şi, mai mult de atît,
vom ajunge a şaptea forţă economică a Europei în şase ani,
cu o creştere economică constantă de 8%. Să fim serioşi, domnule
Vosganian. Şi mai puţin electorali. Şi să ne mai uităm din cînd
în cînd şi la deficitul de cont curent, care începe
să doară.
Dar să presupunem că rezultatele,
foarte bune de altfel, ale economiei româneşti, se datorează
guvernului Tăriceanu. Şi că aceştia vor reuşi să ducă un 8%
încă patru ani. Şi că unda europeană şi americană de
năpastă ne va rata în mod miraculos. Şi că noi, românii,
„pac-pac băi că vă cumpăr pă toţi“, ne vom ridica deasupra
tuturor. Apropo, ştiaţi că Marea Britanie trece prin cea mai mare
criză economică din ultimii 60 de ani? Există destule teorii care
susţin că, atunci cînd cei puternici, dintr-un anumit bloc,
scad, cei mai mici cresc în diferite domenii, şi, în
timp, creşterea lor economică rămîne ridicată. Realitatea
este că sîntem într-un an electoral şi că totul este
făcut să pară roz: creşteri economice, salarii mai mari, pensii
mărite, preţuri strînse cu uşa să rămînă la un
nivel cît mai scăzut. Apoi, în ianuarie, martie cel
tîrziu, cureluşa se rupe şi butoiul de pulbere explodează.
Dacă aş lua deciziile în
guvernul Tăriceanu, aş face probabil acelaşi lucru. Amintind de
îngrăşarea porcului în Ajun, premierul încearcă,
prin toate mijloacele, să mai cîştige cîte un vot.
Stupide, în ochii tuturor, sînt însă declaraţiile
de gen „sîntem convinşi că putem cîştiga încă
un mandat la cîrma ţării“. Cea mai recentă cale de
culegere de voturi, din banii publici, o reprezintă proiectul de
lege prin care statul acordă finanţare pentru restaurarea şi
conservarea bisericilor cu statut de monumente. Pomana se pare însă
că poate aduce beneficii, pentru că şi anul trecut a fost oferită
Bisericii, cu mărirea salariilor preoţilor, în ajunul
alegerilor pentru Parlamentul European. Păcat că bătrînii
sînt în general pesedişti şi că minorii din casele de
copii nu pot vota. În felul acesta probabil că am fi avut
acţiuni similare în sistemul educaţional, sanitar sau social.
Totuşi, nu sîntem de stînga, domnule Tăriceanu. S-o
lăsăm mai moale cu pomenile.
Creşterile electorale ale pensiilor şi
a salariului minim nu vor produce decît dezechilibre pentru
noul guvern, care cu siguranţă nu va fi unul liberal. Din păcate,
aş putea adăuga, mai ales că nici acesta nu prea a fost unul.
Drumul parţial liberal pe care România l-a început poate
fi susţinut numai de o politică asemănătoare. Cu siguranţă că
putem ajunge în şase ani a şaptea putere economică
europeană. Ceea ce ne trebuie este o politică fără greşeli,
corectă, coerentă, competentă..., mă opresc şi îmi dau
seama că nu prea se poate. Condiţiile prin care putem păstra o
creştere economică ridicată, cu efecte vizibile asupra populaţiei,
sînt aproape imposibil de atins – plus că există, aşa cum
am mai spus, destule variabile externe care să nu ne permită un
drum sinuos.
Cursa electorală cu accente masive de
stînga, în care guvernul a intrat, este pierdută din
start. Aşadar, de ce mai este continuată? Cel mai probabil pentru
2012. Anul care va însemna revenirea Partidului Naţional
Liberal la guvernare, aşa cum arată planurile conducerii liberale.
Mă gîndesc adesea cine va mai fi aici să voteze liberalismul
în 2012, sau dacă cei care îl promovează vor mai avea
habar de ideea în sine. Cea mai bună caracterizare a
acţiunilor pe care guvernul Tăriceanu le face săptămînile
acestea şi în cele ce vor mai veni, este aceea a cîntecului
de lebădă. Guvernul cîntă. Fals.
Autor: 
Categoria: 
RSS Feed
Newsletters