OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

René Rémond ocupa, in spectrul filozofiei politice franceze, un loc cu totul special. Cartea sa, La politique n’est plus ce qu’elle était, analizeaza lucid aceasta exceptie franceza care este persistenta, dupa prabusirea comunismului real, a unei stingi extreme influente si pline de verva, cu greutate si continuitati discursive, mentale, culturale. O radicalitate politica insotita, adesea, de texte-program, opuri savante, figuri emblematice (Alain Badiou, Étienne Balibar).

Dupa prabusirea comunismului in Est, nu mai exista, in Franta (nici altundeva), un centru organizator, hegemonic, al unei politici revolutionare, similar cu cel ocupat, odinioara, de Partidul Comunist Francez. Cu toate acestea, pasiunea revolutionara, ca si ideea comunista, de altminteri, nu au disparut, ci au imbracat straie noi, au fost investite cu o tematica actualizata si s-au imprastiat, ulterior, in nebuloasa de partide, sindicate, organizatii, asociatii. Din monolitica si rigida, extrema stinga a devenit „pluralista“... Analiza vietii politice franceze scoate in evidenta vitalitatea culturii anticapitaliste si antiliberale. De altfel, Franta este una din ultimele tari in care cuvintul „liberal“ are (si) o conotatie negativa, la limita imoralitatii, iar aceasta vine nu numai din predilectiile etatiste pe care le vehiculeaza Franta, ci si din momentul istoric al Revolutiei, in care iacobinii au consolidat etatismul mostenit din absolutismul monarhic.

Aceasta nebuloasa neorevolutionara se aduna astazi sub steagul (la fel de rosu) al altermondialismului. Regasim aici lozincile care invoca schimbarea radicala, dar ele nu mai flutura si cuvintul „revolutie“, cazut, intre timp, in dizgratie. Retorica altermondialista depaseste cercurile radicale, atinge mediile culturale, artistice si chiar unele minoritati aflate in cautarea unei legitimitati sau a simplei recunoasteri de catre o majoritate vizibila si efervescenta. Imigrantul a luat, astfel, locul proletarului, intr-o mitologie stingista readaptata timpului recent, fapt care prezinta cel putin o consecinta radicala: in vreme ce proletarul era o figura universala, suficient de abstracta pentru a fi purtatoarea expresiei emanciparii, imigrantul ramine legat de religia si de traditia din care provine, nu poate fi „universalizat“, nici redus la o esenta atemporala si aspatiala. Acest lucru face ca extrema stinga sa fie, intrucitva, fortata sa accepte (si sa asimileze, totodata) vecinatati indoielnice, care chiar o incomodeaza, uneori, pentru ca ele pun in pericol ori sub semnul intrebarii valorile ancestrale de care este legata, cum ar fi, de pilda, laicitatea ori egalitatea (formala) a sexelor. Lupta de clase a fost inlocuita cu o lupta noua, cea a apararii minoritatilor – de orice natura ar fi ele: etnice, religioase, sexuale etc.

in acest context, demersul lui Rémond este analitic: punctul de plecare il constituie, desigur, structurile care articuleaza viata politica franceza; insa lor li se adauga atitudinile concrete, luarile de pozitie, optiunile sau retragerile protagonistilor politici. Explicatiile date de Rémond tin intotdeauna seama, asadar, de sensul evenimentelor si de temporalitatea lor, ca si de dispozitivul politic francez si modul in care evolueaza acesta, de la o legislatura la alta (problema algeriana si gravitatea crizei declansate de ea, contextul deficientei institutionale care l-a readus pe generalul de Gaulle la putere etc.), ori de rolul jucat de opinia publica, cu formele sale distincte – oglinda a unei situatii concrete sau factor al unei actiuni politice (Mai 1968).
Eliberata, astfel, de constringerile care fusesera impuse de istoria sociala, filozofia politica franceza cunoaste, astazi, sub impulsul lui René Rémond, o legitimitate noua, cu o deschidere catre istoria politica si o atentie speciala pentru o metodologie mai rafinata decit cea practicata anterior.