OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Lucian BOIA
Istorie si mit in constiinta romaneasca
Editia a IV-a, Editura Humanitas,
Bucuresti, 2005, 410 p.

Una dintre cartile care au stirnit cele mai multe dezbateri in lumea culturala romaneasca postdecembrista a ajuns, iata, la a patra editie. Posibilul cumparator afla, uitindu-se pe coperta a patra, ca „aparitia ei, in 1997, a insemnat un adevarat soc cultural si a deschis calea unor ample revizuiri istoriografice“. Nimic iesit din comun, totusi, din timp in timp mai apar si astfel de carti, la noi, ca peste tot, impotriva carora unii vitupereaza cu minie si pe care altii le citeaza laudativ cu fiecare ocazie.

Problema insa este ca Istorie si mit in constiinta romaneasca, cu tot ceea ce aduce ea nou in istoriografia autohtona si cu toate umorile carora le da nastere, expune, in fond, o serie de consideratii de bun-simt. Decriptare a istoriei, demitizare, demistificare – in mod normal, n-ar fi trebuit sa se inflameze prea multa lume pe seama acestor procese in care se inscrie si aparitia cartii de fata. Sa fiu bine inteles: ceea ce face Lucian Boia prin volumul sau este remarcabil si binevenit. Doar ca incrincenarea cu care unii au raspuns tentativei autorului prezentului volum si termenii in care a ajuns sa se poarte aceasta dezbatere semnifica o inadecvare crasa la circumstantele actuale. Pierduti in straniul paradox identitar care ii face sa dea dovada, concomitent, de complexe necorespunzatoare de inferioritate si de complexe etnic-egolatre de superioritate, cei carora, de fapt si de drept, li se adreseaza aceasta carte nu pricep probabil nimic din ea. Nici macar nu e vorba de cine stie ce „prizonieri ai trecutului“, ci doar de niste prizonieri ai unor fantasme, care de cele mai multe ori au pierdut orice urma de decenta intelectuala.

Ar cam fi cazul ca „blocajul mitologic“ despre care vorbeste in finalul cartii Lucian Boia, ca principal impediment in calea dezvoltarii normale si fluide a societatii romanesti de astazi, sa fie depasit. Faptul in sine ca sint unii care cred ca limba latina se trage din limba daca sau ca visul milenar al tuturor romanilor a fost unitatea statala sau ca Antonescu si/sau Ceausescu au fost mari apostoli ai neamului nu e, in fond, chiar asa de tragic. Problemele apar cind toate aceste credinte duc la o incremenire identitara ce priveste exclusiv inapoi, hranindu-se din fantasmagorii cu pretentii de adevaruri obiective. Sau cind, exprimate mai mult sau mai putin subtil, le gasim la nivelurile cele mai inalte ale politicii (din ciclul: „za dacs cam from za tracs“ si altele asemenea).
Istorie si mit in constiinta romaneasca ar fi trebuit sa fie receptata cu ceva mai multa cumpatare. Miza acestei carti – asumarea lucida a propriului trecut – se inscrie intr-un demers normal, mai ales dupa caderea unui regim totalitar, cum a fost cazul la noi. Cu cit tindem mai mult sa fantazam pe seama istoriei, cu atit dam dovada de o mai mare imaturitate. Cu cit ne agatam mai mult de un trecut profund cosmetizat, cu atit ne comportam mai inadecvat in fata prezentului.

In ultimele pagini ale cartii, Lucian Boia scrie: „Societatea romaneasca de astazi este animata de puternice pulsatii mitice. Dintr-o complexa constelatie mitologica, Raoul Girardet a izolat patru mari mituri politice fundamentale, caracteristice lumii contemporane: Conspiratia, Salvatorul, Virsta de Aur si Unitatea. Romania apare, in prezent, ca un laborator ideal unde toate acestea isi dau intilnire, se impletesc si se disociaza in nenumarate variante“. De ce apare Romania astfel in prezent si cum s-au manifestat si se manifesta in continuare toate aceste mituri fundamentale – iata ce poate afla cititorul lui Lucian Boia.
Crearea unei identitati nationale romanesti, crearea unei „constiinte romanesti“, ca proces ce ia nastere in chip lent in secolul al XVIII-lea, sub influenta Scolii Ardelene, poarta cu sine nevoia unor mituri fundamentale. Pina aici, nimic exceptional. Boia urmareste aceste mitologii care se ingemaneaza cu istoria, modul in care ele se dezvolta si se modifica de-a lungul timpului, consecintele lor la nivel politic.

Alaturi de mitologie sau, mai bine zis, mai presus de mitologie gasim ideologia, stabilind mereu directia pe care trebuie s-o urmeze miturile. E adevarat, in timp, obsesiile ramin aceleasi, cea mai importanta dintre ele fiind cea a lui „cine sintem?“. Sintem romani, sintem daco-romani, sintem daci, sintem romani, sintem putin din toate, ceea ce ne face mai puternici sau mai slabi. Elitele noastre sint bintuite de aceasta intrebare, al carei raspuns trebuie sa fie, obligatoriu, unul care sa ne puna mai presus de ceilalti.
De aici pornesc toate celelalte intrebari-obsesii. Ce limba vorbim? O limba latina, o limba slava? Sau poate limba daca? Columna lui Traian arata cum dacii si romanii vorbeau fara translator si se intelegeau... Constructiile obiective si absurditatile stau adeseori unele linga altele; miturile, odata ce se nasc, oricit de absurde, nu se mai pot pierde, se gaseste mereu cineva care sa le (re)dea valoare.
De cind ne gasim pe acest teritoriu? Raspunsul vine, nu-i asa, aproape instantaneu. Noi am fost aici dintotdeauna... (Ca fapt divers, cine se plimba prin Hunedoara cu ochii larg deschisi poate vedea picturi murale de o foarte vaga valoare artistica, ramase din timpul comunismului: mesajul scris al uneia dintre ele este chiar acesta – „noi am fost aici dintotdeauna“.) Brusc, ne simtim mult mai bine in propria piele.

Sa nu uitam apoi de toti eroii neamului, confiscati, pe rind, de aproape toate regimurile in cautarea legitimarii. Burebista, Decebal, Mircea cel Batrin (devenit „cel Mare“), Stefan cel Mare (mai nou, si Sfint), Vlad Tepes, Mihai Viteazul, Avram Iancu, Tudor Vladimirescu, Alexandru Ioan Cuza etc. Toti, fara nici o exceptie, animati de o singura idee: aceea a unitatii natiunii romane intr-un singur stat, acest vis milenar al poporului roman.
In plus, relatia cu ceilalti. Noi sintem noi in masura in care ceilalti sint ceilalti, noi sintem noi in masura in care ne opunem celorlalti. Peste masura de ospitalieri, destui dintre romani continua sa-si proiecteze temerile si tulburarile asupra celorlalti (maghiari, tigani, evrei). Din cale afara de valorosi, aceiasi romani fie isi cauta tot soiul de modele identitare in afara, fie se declara victime ale unei conspiratii internationale... Si asa mai departe, un balans continuu intre fapte istorice si interpretari vesnic adaptabile, din care n-are nimeni de cistigat, poate doar frustrarile unei societati care nu se arata a fi in stare sa priveasca cu calm inainte.