OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Cu o saptamina in urma, la Teatrul Odeon a avut loc premiera spectacolului de dans Block Bach, o colaborare intre dansatorul si coregraful Razvan Mazilu, coregraful israelian Amir Kolben si regizorul Alexandru Dabija.
Din „distributie“ mai fac parte Monica Petrica, CRBL si Coca Bloos.
Istoria gindirii este marcata de controversa legata de autenticitatea elementului transcendent, ca fundament pentru tot ceea ce exista. intrebarea: „Este ceva dincolo de lucruri, care le da substanta, este vizibilul intemeiat in ceva care il transcende?“ reprezinta fara indoiala principalul izvor de dileme in cimpul spiritualitatii, mai ales al spiritualitatii europene.

Nu ma voi lansa in speculatii filozofice cu privire la recenta premiera a Teatrului Odeon, spectacolul de teatru-dans Block Bach, dar toata analiza va fi ghidata de o observatie care se impune inca din momentele care preced si respectiv urmeaza ridicarii cortinei: ceea ce vedem ca prinzind substanta in scena se „hraneste“ permanent cu acordurile muzicii lui Bach, care functioneaza in acest spectacol ca element intemeietor pentru fiecare gest care se naste in diversele tipuri de discursuri scenice. Fie ca e vorba de elementul teatral (impus concomitent cu discretie si forta de catre Coca Bloos), fie ca miscarile de break-dance executate de CRBL se sincronizeaza impecabil cu o muzica elaborata acum mai bine de doua secole, sau fie ca dansul contemporan (prin interpretarea lui Razvan Mazilu si a Monicai Petrica si coregrafia lui Razvan Mazilu si a lui Amir Kolben) isi gaseste firesc modul de manifestare pe muzica lui Bach, principiul ramine acelasi: aceasta muzica este elementul a priori care genereaza substanta scenica.

Actiunea se petrece, asa cum limpede indica titlul, la bloc, mediu sugerat atit de scenografie (conceputa de Alexandru Dabija si Laura Paraschiv), cit si de proiectii (semnate Casa Gontz), care au un rol important in chiar manifestarea mesajului coregrafiei: ele rezoneaza in corpurile interpretilor, sau, in anumite momente in care sensul capata mai multa consistenta, ele par ca emana din mesajul transmis prin intermediul trupurilor (cum se intimpla, de exemplu, in secventa dansului pe benzi de alergat, in care viteza din ce in ce mai mare pare ca genereaza un carusel al reprezentarilor vietii la bloc).
Faptul ca muzica lui Bach se dezvaluie ca fiind in consonanta cu mediul actual al lumii de la bloc nu trebuie sa ne faca sa credem neaparat ca Bach este, asa cum s-a spus adeseori, un compozitor care isi dovedeste contemporaneitatea in orice moment istoric.

Tocmai aceasta perpetua contemporaneitate ar trebui numita atemporalitate. Si, cu aceasta observatie, ajungem la firul calauzitor al analizei noastre: numai atemporalul poate genera durata, de la durata subiectiva, plina de contradictii si sensuri, pina la durata lineara specifica timpului manifestat in cotidian, timp amenintind cu disolutia a ceea ce este mai intim si mai autentic in fiecare. Numai ceea ce este imuabil poate genera nesfirsita curgere a ceea ce se deruleaza si se metamorfozeaza in orice tip de spatiu al perisabilului, prin urmare si al universului, considerat mult prea adesea banal, al vietii de la bloc.
Block Bach, dincolo de un spectacol de teatru-dans, se afirma ca un discurs despre o metafizica a cotidianului: ceea ce se petrece in lumea noastra cea de toate zilele se fundamenteaza in ceva ce transcende spatiul nostru de manifestare, durata in care sint turnate actiunile noastre, fie ca ele au sau nu pentru noi o incarcatura afectiva, este hranita de o metatemporalitate pe care, daca sensul nu ar fi fost deturnat prea mult, in atitea discursuri, as indrazni sa o numesc vesnicie.

Povestea este simpla: patru personaje – un break-dancer, o doamna in virsta, un tinar si o fata – isi intersecteaza traseele in diverse moduri. Dar nu naratiunea este cea care trebuie sa capteze neaparat atentia spectatorului, ci modul in care intersectiile cimpurilor personajelor sint prezentate gradat, de la o noua configurare a mersului obisnuit din debutul spectacolului si de la raportul de incrucisare existind intre mesajul transmis prin break-dance si cel generat de dansul contemporan, pina la duetul interpretat de Razvan Mazilu si Monica Petrica. Trebuie spus ca, chiar si atunci cind cele doua personaje nu se intilnesc, tot cu un duet avem de a face: este vorba de miscari care se anticipeaza, care rezoneaza in celalalt, care oglindesc lumea celuilalt, care anunta din ce in ce mai limpede momentul intilnirii reale din duetul coregrafiat cu multa inspiratie de Amir Kolben. Asistam la o poetica a oglindirii, construita riguros prin alternarea muzicii lui Bach cu zgomotul orasului, alternanta care accentueaza semnificatia intilnirii celor doi protagonisti ai povestii de iubire, modul in care vietuirea in perimetrul cotidianului isi cauta sensul in transcendent….

Povestea de iubire nu putea, desigur, lipsi. Dar nu pentru ca asa e mai atractiv pentru un spectacol, ci pentru ca in economia spectacolului Block Bach, ca si in viata noastra in general, sensul pe care il cauta gesturile din spatiul cotidian nu isi poate gasi resurse decit intr-o experienta extrema, iar singurele experiente extreme certe sint iubirea si moartea.
O analiza aparte ar merita soloul final al lui Razvan Mazilu, care anticipeaza inchiderea cercului cotidianului deschis la inceputul spectacolului. Privit cu atentie, acest moment interpretat si coregrafiat de Razvan Mazilu ar putea fi „citit“ ca o creatie cu statut de paradigma pentru ce inseamna dansul actual: traseul intre nemiscare si miscarea adesea paroxistica, de la o „tacere“ a ritmului si motricitatii pina la saltul intr-o provocare efectiva a gravitatiei, acest solo, aceasta individualizare a mesajului vine ca o confirmare a intregului context scenic: ceea ce devine, ceea ce se perimeaza nu poate avea temeiul datator de sens decit in ceva care transcende spatiul sau de manifestare.

Exista citeva motive clare, de fapt citeva chestiuni de principiu pentru contextul cultural artistic actual din Romania, pentru care Block Bach se va impune ca un spectacol foarte important:
n Pentru armonizarea dintre doua stiluri coregrafice diferite, care reusesc sa transmita foarte coerent acelasi mesaj, mai precis pentru modul in care sinteza dintre coregrafia lui Razvan Mazilu si cea a lui Amir Kolben este perfect adecvata mesajului spectacolului.
n Pentru stergerea granitelor si anularea conflictelor dintre genuri de dans considerate, adesea prea pripit, incompatibile (in acest caz, dintre dansul contemporan, ca gen al dansului cult, si break-dance, armonizate, in cadrul spectacolului, cu un limbaj specific teatrului gestual, prin interpretarea Cocai Bloos).

n Pentru modul in care Monica Petrica demonstreaza ca un artist autentic din domeniul dansului poate si trebuie sa asimileze orice tip de discurs coregrafic.
n Pentru modul in care o actrita de exceptie, Coca Bloos, demonstreaza prin prezenta sa scenica faptul ca lumea teatrului poate oferi dansului statut de generator de semnificatii.
n Pentru regia lui Alexandru Dabija, care, prin trasarea contextului scenic printr-o raportare aproape matematica la semnificatiile continute in muzica lui Bach, demonstreaza (pentru a cita oara?) ca regia autentica e creatie pura, iar principala caracteristica a creatiei, in sensul ei originar, este discretia si respectul pentru cei angrenati in creatie.