OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Christina Zarifopol-Illias este deja cunoscuta cititorilor nostri din convorbirea publicata intr-unul din numerele anterioare ale Observatorului cultural. In acel dialog insa, „personajul principal“ era, firesc, corespondenta Eminescu-Veronica Micle. De aceasta data, am dorit sa aflam mai multe detalii despre profesorul Christina Zarifopol-Illias, plecata din tara in 1980 si care acum este unul din principalii initiatori si organizatori ai Programului de Studii Romanesti de la Indiana University. In cadrul acestui program, Indiana University pune la dispozitie o serie de burse pentru studentii americani care doresc sa aprofundeze studiile romanesti efectuate in America, printr-o calatorie in Romania. Bursierii sint viitorii specialisti care vor scrie si vor studia fenomenul romanesc, care vor lucra in mediile universitare americane sau in institutii ale satutului american. Altii vor ajunge chiar in Romania, in ambasade sau in birourile locale ale unor institutii reprezentate in Romania. Pe linga acest program, pe care se zbate sa-l realizeze in parteneriat cu autoritatile romane, Christina Zarifopol-Illias traduce poezie romaneasca in engleza si organizeaza conferinte cu o multime de personalitati aflate in trecere prin America. Toate acestea o recomanda – ca si pe multi alti colegi romani de-ai ei de la Bloomington – drept o adevarata ambasadoare culturala a tarii noastre in America.


Care sint impresiile dumneavoastra dupa „consumarea“ unui eveniment ca acela al editarii corespondentei inedite Eminescu – Micle?

As dori, inainte de toate, sa va multumesc voua, revistei Observator cultural, care dati dovada de un inalt profesionalism, sa ii multumesc lui Ion Bogdan Lefter, care a scris o foarte buna introducere la discutia noastra despre volumul de corespondenta de care ati amintit. Textul lui a contribuit la punerea in context a cartii ingrijite de mine si editate de Polirom. As vrea deci sa profit de acest interviu si sa va felicit pentru excelenta treaba pe care o faceti si sa va urez mult succes pe mai departe. Tototdata, vreau sa relev meritele imense ale editurii Polirom pentru ducerea la bun sfirsit a unui proiect de exceptie. Cu atit mai mult, cu cit eu am predat materialele destul de tirziu, adica la mijlocul lunii aprilie. Directorul editurii, Silviu Lupescu, si redactorul de carte Livia Ciocoiu, impreuna cu intreaga lor echipa, au muncit cu o daruire, o pasiune si o pricepere rar intilnite. Au toata recunostinta mea. Si sint convinsa ca o vor avea si pe cea a cititorilor.

Stiu ca exista o persoana anume care a contribuit foarte mult la aparitia volumului.

E adevarat. Aceasta carte a fost rezultatul unui mare efort care nu-mi apartine in totalitate. Am avut si sprijinul si expertiza unui bun prieten al meu, eseistul si criticul literar Mircea Mihaies. El mi-a stat alaturi de la inceput, cu sfaturi foarte pertinente, cu sugestii extrem de bune si de necesare. Ca sa nu mai spun ca s-a ocupat si de tot ceea ce a implicat relatia cu editura, ceea ce eu nu aveam cum sa fac din America. In toate fazele complicatului proces de editare, el a fost mereu prezent, cu multa pricepere, promptitudine, drept care ii datorez si lui foarte multe multumiri si recunostinta.

Sinteti profesor asociat de studii clasice si limba si literatura romana la Indiana University si, in afara de acest ultim eveniment, contribuiti in multe alte feluri la ceea ce indeobste este denumit cu o sintagma a limbajului de lemn, „promovarea culturii romane in lume“. In cadrul Programului de Studii Romanesti de la Indiana University ati avut initiativa unor burse constand in studii romanesti pentru studentii americani. In ce stadiu se afla toate aceste proiecte?

Programul de Studii Romanesti de la Bloomington este unul dintre cele mai importante, daca nu – fara falsa modestie – poate chiar cel mai important din Statele Unite la ora actuala. In plus, as spune ca reprezinta, prin toate activitatile sale, o adevarata ambasada culturala a Romaniei. As fi mai mult decit bucuroasa daca as vedea ca acest lucru este bine inteles si aici, in tara, si ca primim mai mult sprijin concret. Exista multe persoane, printre care as aminti pe domnul presedinte Emil Constantinescu – aflat in vizita la Bloomington in 1992, cind era prorector al Universitatii din Bucuresti – sau domnul ministru al Educatiei, Andrei Marga – care ne-a vizitat pe vremea cind era rectorul Universitatii din Cluj –, pe doamna Maria Berza, secretar de stat in Ministerul Culturii, care ne sprijina foarte mult. Pe linga aprecierea individuala a unor importante personalitati ale tarii noastre, as dori sa vad insa intelegere si la alte nivele, precum si sustinerea unor initiative pornite de la Indiana University.

Programul de Studii Romanesti de la Indiana University cuprinde trei ani de studiu de limba, literatura si cultura romana, care atrag studenti din toata tara. In plus, vara se organizeaza cursuri intensive. Organizam de asemenea tot felul de manifestari culturale: la Bloomington s-au perindat nume importante ale culturii romane. Cum aflam ca cineva din Romania se afla in Statele Unite, il invitam sa sustina o conferinta sau o prelegere. I-am avut astfel oaspeti pe Mircea Cartarescu, Ion Bogdan Lefter, Gabriela Adamesteanu, Mircea Anghelescu, Mircea Mihaies, Sorin Antohi. Sint doar citeva exemple, pentru ca o lista exhaustiva este greu de facut. Ceea ce trebuie insa retinut este ca Bloomington-ul a devenit, si aici, in Romania, un loc binecunoscut. Toate eforturile noastre au adus faima nationala si internationala Programului de Studii Romanesti de la Indiana University. Avem insa si probleme. Nu este un program mare, si ca toate programele de acest fel, este mereu in pericol de a fi scos din bugetul universitatii. Calitatea si rezultatele acestui program sint ceea ce ne-a salvat pina acum, dar ne asteapta timpuri tot mai grele, data fiind situatia financiara in universitatile de stat. Acum doi ani, unul dintre vicepresedintii Universitatii a venit cu o propunere extrem de importanta pentru un parteneriat intre Indiana University si Romania, prin crearea unor burse pentru studentii americani care ar urma sa se dedice, in totalitate, studiilor romanesti.

Ca sa-i incurajam pe studentii americani – nevoiti adesea sa se sustina singuri – de a continua pe calea aleasa, spre care ii indreapta pasiunea pentru studiile romanesti, a trebuit sa venim in intimpinarea lor cu o oferta de sprijin financiar. Aceasta a fost motivatia burselor: atragerea studentilor americani interesati in a deveni viitori specialisti in Studii Romanesti. Indiana University a produs deja multi asemenea specialisti – pastrind proportiile, desigur – in domenii dintre cele mai diverse: istorie, economie, stiinte politice, antropologie, arta fotografica, istoria artei, lingvistica comparata.

Interesul pentru Studiile Romanesti este asadar foarte viu.

Anul trecut, de exemplu, am avut un numar record de studenti, 18, neobisnuit pentru un asemenea departament in America. Luind in calcul si realitatile vietii, care-i fac pe studenti sa se indrepte adesea spre studii de natura sa le asigure un loc de munca, decizia lor de a se ocupa de Romania este un act de curaj si o dovada a marelui lor interes pentru tara noastra. De aceea este esential sa putem veni in intimpinarea lor cu o bursa de studii. Ar fi un lucru foarte bun nu numai pentru studenti, ci si pentru Romania. Pentru ca noi nu numai ca incercam din toate puterile sa promovam cultura romana in SUA, dar si „producem“ ceva concret, intrucit studentii nostri devin, la rindul lor, promotori ai culturii romanesti in lume. Ei sint viitorii specialisti care se vor ocupa de Romania, vor scrie despre Romania. Ce poate fi mai important? Vreau sa cred ca pina la urma bursele vor fi aprobate si vom putea demara acest parteneriat academic.

Care este formula acestui tip de burse?

La fiecare doi ani ar exista o bursa de Studii Romanesti oferita unui student doctorand sau masterand, ceea ce ar insemna 20.000 de dolari pe an, din care 10.000 reprezinta taxele de scolarizare, asumate de Indiana University, iar ceilalti 10.000, cheltuielile de intretinere, care ar trebui suportate de partea romana. Proiectul este deocamdata conceput pe o durata de sase ani, bursa fiind oferita odata la doi ani. Propunerea noastra a trecut de la Ministerul Culturii la Ministerul Invatamintului, unde a fost aprobata de toate comisiile si a fost primita cu interes si bune intentii. In momentul de fata – sper sa nu gresesc – aceasta propunere se afla intr-o comisie la Parlament, unde deocamdata sta pentru ca, se pare, nu are un context legislativ care sa permita rezolvarea ei. Trebuie deci gasita mai intii solutia juridica, neexistind un precedent. Imi dau seama ca nu este o prioritate absoluta pentru statul roman, desi pentru noi fireste ca este. Pina la urma, daca privim in viitor, cred ca este un element important si pentru imaginea Romaniei.

In ce consta parteneriatul cu Universitatea din Cluj?

Parteneriatul cu Clujul a fost incheiat acum trei ani, in 1997, si consta in schimburi de studenti, de cadre didactice sau cercetatori. Pina in ziua de azi a functionat foarte bine. Studentii nostri care au fost in Romania s-au intors incintati. Cam in fiecare an se afla aici doi, trei studenti, daca ii socotim si pe cei plecati cu diferite alte tipuri de burse (Fulbright, IREX, ACLS etc.). Tot ceea ce au vazut in Romania nu a facut decit sa-i determine sa revina ca sa-si continue sau sa-si aprofundeze studiile. Asemenea studenti merita toata incurajarea noastra.

Ce se intimpla cu ei dupa ce termina facultatea?

Absolventii nostri au gasit locuri de munca in domeniul Studiilor Romanesti: unii sint cadre universitare, altii lucreaza in diverse departamente federale care se ocupa de Europa de Est si deci cuprind si Romania, altii au venit sa lucreze aici. In ultimii sapte-opt ani, doi dintre fostii mei studenti au fost sefii biroului local IREX, altii au lucrat sau lucreaza in momentul de fata la Ambasada Americana din Bucuresti.

Sunteti de formatie clasicista. Unde mai este loc si pentru prima dumneavoastra pasiune, latina?

Doctoratul mi l-am dat, intr-adevar, in studii clasice, dar in momentul in care a devenit posibila preluarea Programului de Studii Romanesti, nu cred ca a existat om mai fericit decit mine. Am asadar o jumatate de norma la catedra de limbi clasice, unde predau latina si ma ocup de tot programul de predare a limbii latine si o jumatate de norma la romana, unde, pe linga cursuri, initiez si organizez, desigur si cu sprijinul colegilor mei si al Universitatii, activitatile Programului de Studii Romanesti. Aceste doua „jumatati“ formeaza un intreg foarte armonios. Mi-aduc aminte de un profesor de latina care, atunci cind a aflat de posibilitatea mea de a prelua si predarea limbii romane, a facut un semn, spre cap, si a spus „latina“ si altul, spre inima, si a spus „romana“. Nu putea sa o spuna mai frumos… Asa si este, pentru ca eu nu m-am despartit niciodata de tara mea natala, desi am plecat de aici in 1980. M-am reintors in 1995 si de atunci ma intorc in fiecare an. Am plecat de aici doar fizic, caci altfel am ramas in permanenta legata de oameni si de locuri si sint interesata de absolut tot ceea ce se intimpla in tara. Am comunicat mereu cu prietenii mei de aici, am tinut o corespondenta activa, neintrerupta. Ca sa parafrazez o expresie americana, ma poti scoate din Romania, dar nu poti scoate Romania din mine. Revenind la munca la catedra, trebuie sa spun ca norma mea de predare este de 18 ore pe saptamina, lucru neobisnuit pentru un universitar, la care se adauga multe alte activitati. Le fac insa pe toate cu atita drag, incit nu mai simt oboseala.

„Alte activitati“ inseamna si traducerea de poezie romaneasca in engleza.

Din aceeasi dorinta de a promova cultura romana, de a o face cunoscuta in America. Am avut fericirea de a fi cooptata de catre un foarte bun si cunoscut traducator de poezie romana, Adam Sorkin, intr-un proiect de traducere a poeziei Martei Petreu. Citind poezia ei, inainte chiar de a mi se propune sa colaborez la traducere, ma gindisem la posibila ei transpunere in engleza. Este o poeta extrem de originala, de o forta rar intilnita. Fiind o poezie de idei, este usor traductibila. Intimplarea a facut ca acest lucru sa se materializeze in colaborarea cu Adam Sorkin. Mai mult, rezultatele muncii noastre comune au constat intr-un prestigios premiu intii de traducere, Kenneth Rexroth Memorial Translation Prize, in conditiile in care un premiu de traducere de poezie se obtine foarte greu in America. Satisfactia noastra a fost cu atit mai mare. Mai mult, reviste literare americane de mare prestigiu au publicat in paginile lor traducerile noastre din poezia Martei Petreu. Avem si un volum intreg de poezii ale Martei Petreu (la care a colaborat si Liviu Bleoca) pe care speram sa-l publicam in curind.

Comunitatea romaneasca de la Bloomingtom da impresia, prin tot ceea ce realizeaza, ca a reusit sa se tina unita, desi de obicei despre romanii din strainatate se spune ca sint mai dezbinati decit alte comunitati. E intemeiata aceasta impresie?

E foarte adevarat, desi n-as spune ca e vorba de o comunitate, ci mai degraba de un grup, pentru ca nu sintem foarte multi romani. Dar este un grup format din personalitati binecunoscute de altfel in Romania: Matei Calinescu, in domeniul literaturii, Virginia Zeani in muzica, Ciprian Foias in matematica, Nicolas Spulber in economie. Sint nume de rezonanta internationala, un grup de distinsi profesori universitari. As vrea sa le mai amintesc aici si pe sora mea, Ilinca Zarifopol-Johnston, care l-a tradus in limba engleza pe Cioran, si pe Maria Bucur, care preda istoria si este un profesor foarte entuziast si dinamic. Nu sintem asadar foarte multi, dar formam un grup care actioneaza foarte armonios, care se dedica muncii lui cu multa pasiune, este la curent cu tot ceea ce se petrece in Romania. Avem cu totii acelasi tel, aceleasi interese profesionale: dorinta de a face ce putem pentru promovarea culturii romane, pentru cunoasterea limbii, de a vedea Romania cit mai cunoscuta in lume si cit mai bine pusa in valoare. Acest liant dintre noi este extrem de puternic.

Sunteti foarte prezenta in tara, numele dumneavoastra este foarte frecvent intilnit. In anii din urma a aparut tetralogia scrisa de tatal dumneavoastra, Dinu Zarifopol, care a avut parte de cronici dintre cele mai diverse…

As vrea sa spun aici citeva cuvinte, fiindca am fost profund implicata in procesul de publicare a cartilor tatalui meu. Cind m-am intors in tara anul acesta, tata mi-a spus ca este foarte mihnit de niste cronici aparute recent intr-o revista literara. Pina acum, receptarea cartilor sale, atit de critica, cit si de cititori, fusese deosebit de buna, dar de curind, au fost unele voci care au aruncat o umbra asupra calitatii lor. Aceste carti constituie o tetralogie, deci este vorba de o munca imensa, de ani de zile, si ar merita poate ceva mai multa rabdare din partea unora care o comenteaza fara sa para a o fi citit in totalitate. Sigur, se poate spune ca, fiind fiica lui, sint susceptibila de lipsa de obiectivitate. Incerc totusi sa ma detasez, insistind in primul rind asupra faptului ca este vorba de unul din putinele manuscrise de sertar, in adevaratul sens al cuvintului. Tatal meu nu face parte din nici un cerc literar, s-a tinut intotdeauna discret deoparte. Sensibilitatea lui a fost asadar ranita de aparitia acestor cronici care denota o neintelegere si o lipsa de apreciere a ceea ce a dorit el sa transmita prin acest roman-fresca. As indrazni totusi sa spun chiar ca de asa ceva ducea lipsa literatura romana, pentru ca nu dispunem de alte descrieri, si mai ales de asemenea proportii, ale perioadei 1944–1949.

Sigur, trebuie sa recunosc ca, in anumite privinte, din cauza sanatatii precare, tatal meu nu a putut sa-si finiseze, asa cum ar fi dorit, romanul. N-a mai putut sa revada acest manuscris, ochii nu i-au mai permis. De aceea m-am bucurat ca, dupa ce primul volum aparuse in conditii editoriale nemultumitoare, celelalte trei au fost preluate de editura Amarcord si ingijite de un excelent si pasionat editor, Ioan Anghel, care a lucrat cu atentie pe manuscrise. Dar cind autorul nu le revede, sigur ca redactorul de carte nu poate sa se desfasoare decit in anumite limite. Probabil ca unora dintre criticii care s-au exprimat dezaprobator li s-a parut ca textul este nefinisat. Recunosc ca nu gresesc in totalitate, dar exista si alte aprecieri nejustificat de aspre si poate chiar uneori lipsite de nuante si as vrea sa cred ca ele nu se datoreaza decit unei anume superficialitati a lecturii, intrucit in zilele noastre nu se prea mai citesc romane, mai ales unul in mai multe volume. Poate este vorba si de o neintelegere a epocii istorice descrise in roman, cunoscuta criticilor tineri doar prin intermediul cartilor de istorie. Desi are anumite lipsuri care tin de nefinisare, cartile tatalui meu se salveaza totusi prin crearea atmosferei epocii. Este o marturie personala, o autobiografie, combinata cu biografiile altor multe si variate personaje ale perioadei respective. Poate ca, in timp, receptarea pozitiva de care s-a bucurat pina acum din partea unor nume sonore ale criticii romanesti si din partea publicului cititor va continua, iar cartea tatalui meu isi va gasi locul cuvenit in istoria literaturii romane.

Sinteti plecata din tara din 1980. V-ati reintors dupa 15 ani. Cum ati gasit Romania? Cum o regasiti cind reveniti, an de an?

Emotiile intoarcerii acasa dupa atitia ani nu pot fi puse in cuvinte. In momentul cind avionul cu care veneam a intrat in spatiul romanesc, am simtit-o. Linga mine statea o tinara care se intorcea acasa de la studii. M-a prins de mina cind a vazut cum imi curgeau lacrimile in nestire. Acea mina calda, care a stat pe mina mea pina cind am atins pamintul natal, m-a ajutat sa reintru fizic in spatiul tarii mele. Ma intorc in fiecare an, pentru ca locurile si prietenii imi sint nespus de dragi. Desigur, ma incearca si o oarecare tristete, pentru ca vad ca inca lucrurile nu stau asa cum ar trebui. Ma doare sa vad cum arata Bucurestiul, pe care il iubesc de cind ma stiu. Dar farmecul nu si l-a pierdut… Aud acelasi lucru si de la studentii mei care se intorc entuziasmati, in ciuda neajunsurilor pe care le observa imediat.

Cum se vede Romania prin ochii lor?

Meritul studentilor mei este capacitatea de a vedea dincolo de orice greutati temporare de ordin material si de a descoperi adevaratele virtuti ale locurilor prin care trec, adica Romania cea adevarata si profunda. Asta am incercat intotdeauna sa-i invat, sa le transmit si sper ca am si reusit…