OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Pe 12 iulie s-au implinit sase ani de la disparitia prematura a scriitorului Mircea Nedelciu, lider necontestat al generatiei ’80. Publicam in acest numar o evocare a tinarului Nedelciu semnata de Gheorghe Craciun si o cronica la singurul sau roman postum, Zodia scafandrului.

Un tinar pletos si energic, in continua miscare, inca nedesprins cu totul de placenta adolescentei, cu pielea alba si ochi de teracota arsa, etalindu-si farmecul irezistibil intr-o bluza de scai cu fermoar lat de nichel, plus o camasa rosie, cu filigranuri sofisticate, si o pereche de blugi veritabili, purtati cu nonsalanta bucuresteana a baiatului de bani gata – asa l-am cunoscut pe Mircea Nedelciu in toamna lui 1969, cind ne-am trezit amindoi studenti in anul I la Litere si tovarasi de „holistica“, ingemanati intr-o nesfirsita asteptare beckettiana a unei cafele discursive si asezati provizoriu, ca si cum am fi avut ace sub fund, pe o eterna banca de marmura situata fie in vecinatatea statuii lui Eminescu, fie vizavi de ea, pe strada Edgar Quinet, imediat dupa usile batante ale intrarii in empireu.
Nefiind nici unul, nici altul foarte convinsi de necesitatea accesului neconditionat in spatiul rigid si aseptic al stiintelor filologice in care, de voie, de nevoie eram cuprinsi, pe atunci, chiar la inceputuri, pierdeam vremea la modul bacovian, desi de cele mai multe ori fara motivatia erotica implicita a situatiei: „Te voi astepta intr-o zi sau intr-o noapte oarecare/ Pentru ca sa vad daca pot sa mai am vreo preocupare“. Eram intr-adevar clientii unei stari de spirit in care ne cam lipseau preocuparile si singurele noastre griji erau acelea de a afla in ce fel de probleme grave ar trebui sa ne aruncam imediat pentru a putea ajunge cit mai repede la o forma de respectabilitate intelectuala acceptabila.

Discutam pe rupte, ne tatonam in fel si chip, cica ne deconspiram lecturile, spunind de fapt ce nu ne placea din ce citisem (si nu ne placea aproape nimic), ne mascam cu stingacie inhibitiile, bateam cimpii convingerilor de moment cu o dizgratie de care nu aveam cum sa ne dam seama, ne studiam mutrele si sansele de a deveni fara concesii niste barbati adevarati. Dezinvoltura si directetea lui Mircea ma ambitionau sa ajung si eu la o forma de stralucire personala care sa-mi contrazica natura (ceea ce – descopar acum – n-am reusit nici pina astazi). Cu toate acestea, nu ascultam aceeasi muzica, nu pretuiam aceiasi scriitori, nu vedeam aceleasi filme, nu incarnam aceeasi geografie, iar scurtcircuitele dintre conduitele noastre asociative erau frecvente si inexplicabile.
Ne cunosteam prea putin si intre noi functiona deja banuiala reciproca a coabitarii secrete cu literatura. Intelegeam probabil, pe de alta parte, ca fiecare dintre noi e victima unui enorm sentiment de nesiguranta. Dar aceasta era doar asa, o intuitie nesigura, o concesie biunivoca venita in sprijinul sentimentului ca holul de la filologie e un spatiu in care functionam impreuna, pe picior de egalitate, contemplind aceeasi statuie, respirind acelasi aer promitator de glorie si fumind aceleasi tigari ieftine.

De fapt, spre deosebire de mine, Mircea Nedelciu nu fuma pe atunci. Nici nu fuma, nici nu se intuneca la fata, nici nu se trezea apasind-si mai tare limba pe zonele articulatorii ale cavitatii bucale atunci cind avea de sustinut prin viu grai vreo idee capitala. Daca eu unul paream construit pe invers, pentru Mircea ideile erau relative si la o privire atenta ele se puteau dovedi niste produse demne de tot dispretul. Mult mai importanta se putea dovedi de pilda propozitia „Mi-e scirba“, pe care, in anul urmator, cind am devenit colegi de camera la Grozavesti, Mircea o scrisese, mare si la vedere, cu un creion cu virful bont, pe peretele de deasupra patului. De unde nelipsitele comentarii dubitative ale tuturor celor care ne vizitau camera. Adevarul este ca, dincolo de charisma sa angelic pusteasca, autorul de mai tirziu al Tratamentului fabulatoriu obisnuia sa provoace in urma lui stupoarea. Nedumerirea, confuzia, uluiala citite pe fetele celorlalti il incintau. Ii placea sa constate ca adjuvantele sale medicamentoase, inventate la moment, isi fac imediat efectul. N-am fost niciodata in stare sa inteleg pina la capat resorturile obscure ale acestei placeri. Si aceasta in ciuda faptului ca Moromete, omul cimpiei, era un termen de comparatie la indemina. Dar personajul lui Marin Preda era doar o proiectie fictiva, si nu un om viu.

Prietenia dintre mine si Mircea Nedelciu a inceput odata cu sentimentul unei fronde impartasite. Eram studenti, dar nu ne placea sa mergem la cursuri, iubeam viata de cafenea si noptile de discutii, dar ne purtam ca si cum n-am fi vrut sa avem nici in clin nici in mineca cu asa ceva. Ne-ar fi placut mult mai mult sa putem imprumuta ceva din aerul baietilor de bulevard ai acelor ani. Si totusi n-am facut-o, in ciuda eforturilor noastre vestimentare, in ciuda pasiunii diseminative a chefurilor studentesti, in ciuda energiilor venerotropice ale virstei, care ne consumau aproape seara de seara timpul.
Apoi, pe masura ce ne desparteam de ultimele resturi de jemanfisism ale adolescentei, am inceput sa ne obisnuim cu noua noastra conditie de alumni. Cum aventura sau succesul intirziau sa se arate la orizont, cum prietenii nostri Gheorghe Iova si Gheorghe Ene pareau mai seriosi decit noi, iar cu spiritul goliardic si pantagruelic al lui Ioan Flora ne era imposibil sa concuram, dupa numai citeva luni am inceput sa citim, sa vorbim la seminariile de literatura, sa ne cumparam carti, sa mergem la sedintele cenaclului „Junimea“.

Venea iarna lui 1970 si pletele stralucitoare ale lui Mircea deveneau mate, asezindu-i-se docile pe cap, sub sapca de blana, ca o greutate protectoare. Privirea lui cistigase acea gravitate usor opaca, deloc obisnuita indivizilor preocupati sa-si scalde toata ziua ochii in variabilitatea contrastiva a banalului peisaj urban. Metamorfoza interioara a prietenului meu era aproape si ea s-a petrecut repede, fara prea multe ezitari, pe un palier de conduita care a lasat deschise pina la capatul vietii toate disponibilitatile sale de persoana plurifizionomica. Abia trecut de douazeci de ani, Mircea Nedelciu raminea acelasi tinar usor imberb, cu o parte din socotelile adolescentei inca neincheiate, dar purta acum un pulovar gri de lina taraneasca, strins pe git, impodobit cu un model oarecare, ales din monotonul repertoriu decorativ al satelor din jurul Bucurestiului.

Tocmai pulovarul acesta de lina aspra, impletit in casa, cu miros de vint, ciulini uscati si pamint inghetat, mi-l arata pe purtatorul lui in toata autenticitatea impudica a originii sale rurale. A fost o descoperire care m-a curentat, iar mai tirziu, in anii ’90, cind intr-o fisa biobibliografica pentru nu mai stiu ce antologie l-am vazut pe Mircea scriind ca este de profesie taran, am regasit aceeasi stare de perplexitate. Insa de data aceasta aveam in fata un scriitor adevarat, mai tacut si mai reflexiv, cu degetele ingalbenite de nicotina si lipsit in orice caz de interesul pentru felul cum se imbraca si cum arata.