OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Nu, sa nu credeti ca este vorba de Bogart, de marele actor american. Bogard sau Bogart. Nu se-aude diferenta. Ar fi bine insa ca visurile mele de noapte sa zaboveasca asupra filmelor lui, sa revad sarutul de pe aeroportul din Casablanca cu Ingrid Bergman. Un sarut adinc cit o viata. Nu, v-am indus in eroare, este vorba, pur si simplu, de experienta mea intima, tare apropiata, de fiecare noapte, cu firma de constructii Bog’art. De exemplu, azi-noapte, pentru a nu stiu cita oara in ultimele luni, m-am trezit iarasi la miezul noptii. Insomnii de scriitor, ar zice unii, eu zic insa ca este zgomotul insuportabil al unui aparat de sudura. Duduind, ajutat si de ecoul perfect la care a ajuns constructia de unde provine. Mare realizare arhitecturala, dar si o catedrala a sunetelor. La 3 jumate noaptea. Zgomotul se aude de la vreo 50 de metri. Banuiti ca este vorba despre un santier, nu al meu, de lucru, unde intind foile de hirtie, ca sa pun la cale o noua carte, ci un santier de constructii. Nu va inselati, chiar in Piata de Gaulle, un bloc de peste zece etaje cu o structura de metal.

Niste americani, care stateau cu chirie la doi pasi de locul constructiei in devenire, s-au mutat degraba de acolo. Nu mai suportau zgomotul. Ghiciti? Se lucreaza zi si noapte. Doar cite o zi sau doua, de Craciun sau de Pasti, nu. Asa ca americanii si-au luat talpasita. Ce sa mai reclame ca ziua nu pot sa manince o ciorba, la care s-au dedulcit de cind locuiesc pe plaiurile mioritice, fara sa li se verse in poala, in timp ce locuinta le duduie de freamatul de pe santier, ce sa mai reclame ca noaptea sint sculati in toiul ei cu zgomote de aparate de sudura sau lovituri de ciocan, care reverbereaza la o suta de metri. Americanii au fost pragmatici, precum economia lor. Au plecat si au lasat proprietarul cu ochii in soare, cu apartamentul gol, in mijlocul iernii care tocmai a trecut.
Eu nu pot face acelasi lucru. Eu locuiesc de-o viata aici, pe Bulevardul Aviatorilor, si nu sint un expat cu un pachet salarial plin de beneficii, ca sa ajung in no man’s land, unde nimeni nu vrea sa se duca. Asa ca nu-mi pot permite chiria unui apartament prin Bucuresti. Cu toate ca m-a batut gindul. Sa ma mut vreun an din zona, pina se termina blocul. Dar, cine stie, poate dupa aceea incepe altul, si cind ma mai intorc eu acasa?!?

Din cind in cind ma gindesc ce se petrece cu ceilalti locatari, care stau mai aproape de santier. Cum suporta calvarul? Poate ei au geam termopan si nu mai aud zgomotul. Dar duduiturile?!? Alea nu le poate bloca nici termopanul din import, caci este vorba de vibratii. Asa, un mic cutremuras, de control. Ca sa simti ca traiesti. Ca sa simti ca a fost un martie ’77.
Sint unii care ar zice ca sint un neocomunist, ca ma opun initiativei private, ca colcaie in mine ura fata de capitalism si fata de marile realizari in constructii din zilele noului mileniu. Ca as regreta epoca de aur, din care unii isi fac muzeu, eventual ca sint un nostalgic al comunismului.
Ceea ce-i sigur e ca regret linistea mea de fiecare noapte. Dar, cine stie, poate c-am devenit pretentios cu anii si cer prea mult. Sa ma odihnesc dupa o zi de munca.