OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Bogdan GHIU
(Poemul din carton). Urme de distrugere pe Marte
Editura Cartea Romaneasca
Colectia „Poezie“, Bucuresti, 2006, 160 p.
Contine CD audio

- Obiect multimedial
De la Lessing incoace stim ca textul, ca si muzica, se desfasoara in timp, pe cind pictura sau arhitectura se intind in spatiu. Multe critici aduse acestei distinctii – parcurgerea unei picturi cere si ea timp, textul constituie un spatiu intern – sau precizari (timpul poemului nu este liniar, spatiul picturii nu este omogen, ambele pot fi virtuale) nu ne-au micsorat convingerea ca o carte are, oricum, o anumita omogenitate materiala si ca o citesti cap coada, chiar daca revii adesea asupra ei. Asa cum instalatiile si noile medii au anulat insa ideea de unitate a operei vizuale, si calculatorul a spulberat-o pe cea de unitate textuala: poti intra, iesi sau strabate un text oricum, si el poate fi constituit din materiale diverse, la fel ca o instalatie.

Ce mai este, atunci, text? Sau ce mai este, astazi, poezie, de vreme ce toate genurile sint conventii culturale, mereu modificate in istorie? Sau ce mai este un discurs liric, de vreme ce romantica innerlichkeit, interioritatea, este mereu sparta de presiunile socialului si de invazia televiziunii?
Bogdan Ghiu pare a fi trait toate aceste intrebari drept interdictia de-a mai scrie poezie asa cum s-a scris pina acum. Concluzia – trebuie sa scriem materialmente altfel – ii transforma poezia intr-un eseu despre conditia cartii de poezie dar, lucru notabil, fara a pierde prin aceasta epitetul de poezie. La un nivel de conventie maxim, cartea de poezie este un obiect de hirtie pe care il primim de la autor si-l parcurgem fara a astepta sfaturi privitoare la realitatea imediata. De unde dublul sau titlu la Ghiu: (Poemul din carton). Urme de distrugere pe Marte, cu sugestia de permanenta inversare prin punerea intre paranteze a primului titlu.

Poemul este, deci, ceva in primul rind facut, cum stim de la Cuvinte potrivite incoace, si ea cuprinde poezie, dar si Ne-poezie), capitol ce ne aminteste Necuvintele, dar in cu totul alt sens. Facutul, la Bogdan Ghiu, altfel decit la Arghezi sau Nichita Stanescu, nu inseamna (in primul rind) lucru pe limbaj, ci pe suportul sau de hirtie. Cartea este multimediala: print pe hirtie, CD cu toate textele in lectura autorului, plus CD cu poeme scanate care, la lansare, au fost proiectate pe perete. Coperta infatiseaza un carton legat cu sfoara: aluzie la titlu. Print-ul insusi are ca prefata un text de Bataille si ca postfata un ironic eseu al autorului despre cum trebuie citit restul cartii. Poemele, la rindul lor, sint tiparite fie pe orizontala, fie pe verticala – cum facea deja Apollinaire –, sint scrise fie de mina, fie tiparite si, uneori, corectate tot de mina, se intind pe doua pagini succesive, sint mototolite, impachetate si, daca sint propriu-zis printate, ele au fonturi diferite: 10, 12, 14 16 18 20. Totul, pur aleatoriu: o anume schimbare a expresiei grafice nu trimite, conform unei semiologii proprii, la o anume schimbare de sens, desi textele foarte scurte, dar scrise cu font mare, par un metadiscurs al discursului cu litere mai mici: „scriu ca sa treci cit mai repede“, „Sa ies din disparitie nefacind, insa, altceva sa dispara“. Cartea lui Ghiu este un adevarat manual de textologie.

- Ratures
Cea mai interesanta deconstructie a textului se constituie prin procedeele tipic derridiene de rature (stergere cu linie groasa) si suture (sutura, coasere cu ata), care ilustreaza fundamentala instabilitate sau, dimpotriva, tesatura de coduri secrete ale textului (hidden, in calculator), ascunse de retorica autorului sau de conventiile culturale ale cititorului: prin stergeri si cusaturi „la vedere“, acestea redevin vizibile. Un acelasi text apare astfel, cum am mai spus, in diverse variante sub titlul Ne-poezie. Taieturile sint, aici, semnificative. Din textul initial complet sint taiate referintele la destinatar – elevul Stefanescu, o posibila ironie la un coleg de breasla –, ele fiind inca vizibile la p.108-111, dar invizibile la paginile urmatoare, ca si cum lectura la care ne invita Ghiu poate fi ea insasi diversa: una este sa stii ce s-a taiat, alta este sa stii doar ca ceva s-a taiat, si cu totul altceva este nici sa nu stii ca lipseste ceva. O subtila aluzie la tipurile de cenzura, politica sau culturala? A

A treia forma apare la p. 130-131: poezia devine aici o simpla definitie a poeziei: „poezia este, sa zicem/ amprenta fara de trupuri ...“ sau „masca cea convenabila a unor insuportabile stiri“. Fara a discuta aceste definitii in sine – ceea ce ar fi pasionant, data fiind inventivitatea verbala a lui Ghiu, dar nu avem aici spatiul necesar –, trebuie remarcat faptul ca ele ni se par inevitabil seci si arbitrare, ca si cum le-ar lipsi acel trup discursiv care face diferenta dintre poezie si aforism. Pe de alta parte, toate pasajele taiate din textul initial, adunate ca un text continu la p.139, constituie caricatura unui cititor, amuzanta, desigur, dar dificil de sesizat de vreme ce nu stim tocmai la care poezie este opac Elevul Stefanescu. Bogdan Ghiu atinge aici, cred, paradoxul constitutiv al poeziei, anume faptul ca ea nu poate fi inteleasa daca nu stim nimic despre destinatarul ei (macar) presupus, indiferent de existenta, si de priceperea lui reala. Jocurile de rature au aici tocmai meritul de a ilustra vizual – vezi si mai jos –, printr-o proba a contrario, ca poezia este constituita prin si in cititor tot atit de mult precum cititorul este constituit prin si in poezia pe care o citeste. El este exact acel trup fara de care textul (re)cade in aforism, in simburele verbal, sau imaginea-viziune originara, das urbild din care s-a nascut, dar la care nu poate fi redus.

S-ar putea riposta ca cititorul nu este singura conditie de existenta a poeziei; desigur, as raspunde, dar el este – cel putin dupa Ghiu – conditia lui esentiala. Nu degeaba (se auto)avertizeaza autorul inainte de textul despre destinatar: „Ma aflu iar in plin. Trebuie sa fiu atent“. Tot asa citesc poemul sau de la p. 60: „La inceput a fost cuvintul/ iar la sfirsit – imaginea./ Oamenii-terminale/ vehiculau mesaje/ pe care nu le mai trimitea nimeni, dar/ ajungeau pretutindeni“. Cuvintul devine imagine in momentul in care isi pierde sensul initial, unanim cunoscut, si circula de la sine: destinatorul nu mai exista, dar ii sintem toti destinatari. (Nu degeaba a scris Ghiu, in Dilema, despre televiziune!). Si aici o lunga discutie s-ar putea deschide – afirm drept unul din marile merite ale acestei carti densitatea ei culturala – asupra diferentei dintre sensul cuvintului si sensul imaginii. Ghiu pare a considera, ca multi altii, inclusiv eu insumi, ca imaginea are un aspect sauvage, misterios, imposibil de domesticit, in timp ce cuvintul, in ciuda ambiguitatii, asculta, parca, de coduri mai clare. (Posibil, mi s-ar putea obiecta, dar despre imagine Ghiu se exprima in cuvinte. intocmai, as raspunde, pentru ca un cuvint poate exprima mai usor in ce consta deosebirea lui de imagine, decit imaginea, diferenta sa de cuvint!).

- Mestereala
Poezia ar fi, sugereaza Bogdan Ghiu, o stiinta primara numita „mestereala“: lucru cu miinile, dar si o anumita miscare neprogramata, incidentala, conform bricolajului modern. Ghiu refera la acel bricoleur din Gindirea salbatica in care Lévi-Strauss identifica pe fauritorul miturilor, cel care combina si transforma la infinit elemente deja existente, spre deosebire de inginer – Ghiu ii spune „specialist“ – care creeaza de la zero conform unui proiect consistent si unei selectii prealabile a materialelor. Derrida reia aceasta distinctie in Scriitura si diferenta, definind bricolajul ca o operatie intelectuala mai generala, anume „necesitatea de-a imprumuta conceptele de care avem nevoie din textul unei mosteniri mai mult sau mai putin coerente sau ruinate“, dar nu-l mai opune stiintei inginerului, ci deconstruieste opozitia si concluzioneaza, in stil specific, ca „inginerul“ nu este decit un mit al bricoleurului! Bogdan Ghiu cunoaste foarte bine cartea lui Derrida caci a tradus-o la Univers in 1998, impreuna cu Dumitru Tepeneag, totusi, ramine la sensul bricoleurului dat de Lévi-Strauss. De ce nu devine Ghiu derridean?
„Mester“ are, in romaneste, ceva din germanul meister, adica, altfel decit bricoleur, si nuanta de excelenta, de maestru: el nu lucreaza la intimplare si performanta lui este public recunoscuta. Nu numai ca limba romana nu permite generalizarea derrideana, dar nici Ghiu nu vrea sa stearga din cuvintul „poet“ ideea de creatie ab initio. Fragmentul de la p.16 conchide „caracterul mitico-poetic al mestesugului“. Eu cred ca tocmai acesta este al doilea sens major al cartii sale, in genere, pe linga acela de impachetare a unui poem de carton.

- Si totusi, un fior metafizic
„Programul“ cartii este expus imediat dupa prefata, à propos de titlurile ei: „S-a(u) ales acest(e) titlu(ri) pentru a (se) spune ca:/ 1) poemul e din carton;/ 2) exista urme de distrugere pe Marte.“. Incongruitatea celor doua titluri este numai aparenta. Primul spune cum se face poezia, al doilea despre ce vorbeste ea. „Pe Marte nu-s urme de viata, dar sint urme de distrugere“; un vers socant care-l reia pe cel de la inceputul paginii: „Sint urme ale distrugerii, dar ce a murit?“. Distrugerea este singura urma a ceva care a trait odata.

Ce a murit, noi nu mai stim, acel ceva nu ne mai trimite cuvinte, ci numai imagini – vezi mai sus – ininteligibile. Urma, termen iar tipic derridean, nu mai reveleaza in sine nimic, doar poetul stie ca ea este urma unei distrugeri, desi nu stie ce s-a distrus. Vad aici o tragica rima cu sensurile de mai sus ale unei rature: a sti ce s-a sters nu este totuna cu a sti doar ca ceva s-a sters. Cu alte cuvinte, poetul care citeste urmele de pe Marte repeta gestul cititorului obisnuit al propriului sau poem: el stie doar ca acolo a avut loc o rature cosmica, o pierdere irecuperabila, dar nu stie ce anume s-a pierdut. Poemul repeta in microcosmos dezastrele din macrocosmos.
Nu altceva spune Bataille in prefata aleasa de Ghiu, semn, din nou, ca este vorba de o dimensiune cruciala a cartii: „Geniul poetic nu-l constituie darul verbal ..., ci presimtirea unor dezastre asteptate in taina“. Iata aici nivelul ontologic al poeziei, fiorul cosmic, dorit de Ghiu, care cere mestesugarului ceva mai mult decit putea oferi bricoleurul derridean: din impersonalitatea lucratorului in carton, poetul sare in intuitia dezastrelor din lume, ale propriei noastre lumi, caci Marte nu este decit o metafora a Terrei. Din definitia moderna a poetului lipseste, la Bogdan Ghiu, tocmai latura lui personala: eul, aura, vizionarul, delirul subiectiv. Poetul – postmodern? Ezit in fata unui cuvint atit de frecvent – lui Ghiu nu spune nimic despre el insusi, dupa cum nu pretinde ca stie ce anume s-a pierdut in dezastre: el doar le presimte, stie ca au avut loc, si le comunica simplu, mesterind in carton, bricolind – tridimensional – cuvintele.

- Ingerul istoriei
O ultima imagine pe care o relev este cea a ingerului istoriei din Benjamin (Iluminari, Idea, 2002, p.198): „Chipul sau este intors catre trecut. Ceea ce noi percepem ca pe un lant de intimplari, este pentru el o singura catastrofa care ingramadeste darimaturi... si i le asvirla la picioare... Furtuna il impinge catre viitorul spre care sta cu spatele... Aceasta furtuna noi o numim progres“. Ghiu nu face nici o referinta explicita la Benjamin, ci ingroapa imaginea lui in text ca pe un soi de memorie culturala a acestuia de parca el, autorul, nici n-ar fi constient de ea: „Sfirsitul sta frumos/ in fund/ si ne asteapta/ ... Cu fata inapoi/ se linisteste/ si nu ne mai priveste cu teama/ Si totusi noi/ amenintam in continuare/ sfirsitul“. in ambele scene, noi privim ingerul indepartindu-se si sfirsitul, imobil, si amindoi, intorsi spre noi, ne intorc privirea. ingerul stie ceea ce noi nu stim, este ingrozit, iar noi sintem calmi, dar ignoranti. La Ghiu este invers: sfirsitul este cel calm si ignorant si, desi nu este vorba de nici un dezastru explicit, noi sintem cei amenintatori, desi intr-un mod obscur, ca si cum n-am sti ca mogildeata care ne asteapta este sfirsitul. Ghiu pare a-si asuma ca oamenii creeaza dezastrele care, la Benjamin, sint istoria insasi, dincolo de noi, obiectiva. Apocalipsa este, acum, opera oamenilor, noi pregatim aici, pe Terra, dezastrele care au avut deja loc pe Marte.
Eu cred ca acest poem le expliciteaza pe celelalte, ca si sensul general al cartii. Ca om, ca autor de poeme de carton, poetul se comporta la fel de orbeste ca noi toti, dar, in plus, el presimte catastrofa, stie ca va urma acel ceva care ne va apropia de sfirsit.

- Restul
Multe ar mai fi des spus despre „zborurile“ textului: psalmul aproape arghezian mi-ai dus sufletul prea sus, Doamne, ontologia spatiului determinata de cuvinte, poetul ca fluture gladiator, dimensiunea – secreta – a unui tu caruia discret autorul ii trimite „coletul“ sau. Un eseu despre eseul lui Ghiu se pierde, inevitabil, in adincimile eseului acestuia. Este aproape o voluptate sa comentezi, ori macar sa citezi integral, poemele unui om de eruditia si spontaneitatea fara fite care il caracterizeaza pe Bogdan Ghiu. Ma opresc aici numai spre a nu depasi scandalos de mult limitele unui eseu intr-un saptaminal. Este poate caracteristica unei carti-eveniment, cum este aceasta, faptul ca nu te poti opri sa vorbesti despre ea.