OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Spinoasele aspecte ale bacalaureatului din acest an neliniştesc largi categorii de cetăţeni. A rămîne indiferent la formele caricaturale pe care actul suprem al studiilor liceale le îmbracă în conştiinţa multora dintre cei ce se prezintă în faţa comisiilor evaluatoare, la dezamăgirile provocate părinţilor de mediocritatea odraslelor, la ineficienţa factorilor însărcinaţi să asigure cadrul exigent de prestaţie ar însemna să refuzi a reflecta la degradarea intelectuală şi culturală ce pîndeşte naţiunea într-un viitor apropiat. Luat la întrebări în presă şi la televiziune, ministrul de resort se eschivează de la răspunderile ce-i revin, dă replici echivoce, afişează un zîmbet prea suficient, ca să nu fie o probă că a scăpat situaţia de sub control. Întrebarea e dacă măcar realizează în ce fundătură a intrat, împreună cu echipa de colaboratori, ameţiţi de cuvintele pretenţioase, morfolite între dinţi, culese la repezeală din teorii despre învăţămînt cu trecere azi în lume, dar vag aplicabile, inoperante, aproape bizare, paradoxale, date fiind condiţiile şcolii, împinse, la noi, la limita dezastrului material şi spiritual. Zarva „curriculară“, mult trîmbiţatele „manuale alternative“, postarea pe Internet a subiectelor, seamănă a praf aruncat în ochii naivilor. Mirarea şi revolta se nasc simultan pentru cine priveşte îndărăt şi compară situaţia actuală cu eforturile coordonate de generaţii succesive de dascăli, preocupaţi să asigure, pe toate treptele de şcolarizare, parametrii de pregătire competitivă, în aşa fel încît să ajungă la Universitate numai elemente solid instruite, în stare să dezvolte creativ cunoştinţele acumulate în licee. Şi am avut licee de renume, în Capitală, ca şi în provincie, şi de asemenea, un corp de profesori care mai de care mai mîndri de promoţiile absolvenţilor, în stare să completeze armonios serii noi de profesionişti la nivelul aşteptărilor societăţii.

 

 

Oarecum ciudat, lipsesc din actualele discuţii provocate de lamentabilul sfîrşit de an din licee referinţele la experienţa anterioară acumulată în timp. E o istorie care începea la noi în 1864, printr-o lege cam în pripă adoptată, cu modelul francez în faţă. De atunci s-au tot operat modificări, reajustări, acomodări. În căutarea de formule optime, au fost slujitori ai şcolii cu totul absorbiţi în căutări pe lungi durate de timp. În planul reformelor, a rămas ca o figură legendară activitatea desfăşurată de un Spiru Haret. Dacă se consultă raportul său către rege, din 1893, impresionează efortul de a structura o viziune globală asupra învăţămîntului autohton, începînd din şcoala primară şi pînă la treptele supreme din universităţi. Un proiect general al său, prezentat în 1886, căpăta putere de lege abia în 1898, ca să fie corectat tot de el, în 1908. Pe parcurs, organiza largi consultaţii cu factorii direct implicaţi în desfăşurarea formelor de învăţămînt. Haret a introdus ceea ce s-a numit „trifurcarea“ liceală (secţii distincte cu profil clasic, real sau modern), înlocuind bacalaureatul cu un examen general de absolvire, pe fondul grijii de a asigura creşterea numărului de şcoli şi, implicit, de şcolari. Rezultat nescontat: s-a produs, treptat, o inflaţie de absolvenţi, care reprezentau un balast, o adevărată pepinieră de funcţionărime, împovărătoare pentru buget, şi un izvor de dezechilibre în învăţămîntul superior.

 

Cu toate rectificările aduse sub ministeriatele unor persoane bine intenţionate (Arion, Mehedinţi), problemele s-au acutizat, mai ales în condiţiile politice radical modificate de după reîntregirea ţării. Sub presiunea venită dinspre universităţi, invadate de elemente insuficient pregătite, în 1925 era reintrodus bacalaureatul. S-a încercat şi varianta cu un an intermediar, de pregătire pentru a accede la o facultate, dar a căzut repede. Statisticile din 1928 arătau jalnic. Pe toată ţara, din 6.538 de candidaţi reuşeau doar 2.870, un procent de 43,89%. Capitala oferea un tablou la fel de îngrijorător. Anumite sectoare bucureştene dădeau, din 148 de candidaţi, 63 admişi sau, din 117, numai 31.

 

Presa a declanşat imediat o campanie de sensibilizare a opiniei publice. Să luăm cazul numai unui singur cotidian, Cuvåntul. La 9 iulie 1926, Nae Ionescu (proaspăt întors de la Brăila, unde condusese comisia în faţa căreia se prezentase viitorul scriitor Mihail Sebastian, o excepţie în ambianţa catastrofică) ataca frontal subiectul: „Examinatorii n-au avut menirea de a deosebi ştiinţa de neştiinţă; ci numai de a ierarhiza ignoranţa“. Pe considerentul justificat de realitate, că „învăţămîntul secundar nu funcţionează“, propunea măsuri ferme pentru o reformare şcolară la toate nivelele, călăuzită de principiul: „Cultura este operă de calitate. Numărul nu are nimic de zis în această chestiune“. În acelaşi ziar, peste cîteva zile, C. Gongopol (directorul gazetei), reacţiona şi mai iritat, sub titlul „Între cap şi picioare“: „ Elevii mai preocupaţi de sport decît de carte, atraşi în politică, unde nu capul, ci pumnul este supremul argument în arta de a deveni reprezentant al naţiunii“. Tot acolo, la 21 iulie, erau denunţate raporturile vicioase dintre şcoală şi politică: „Nu avem o criză a învăţămîntului, ci o totală lichidare a lui, de la rudimentele şcolii primare pînă la universitate. Din ignoranţă dervişii urlători ai fericirii populare au distrus şcoala, din ignoranţă colportorii politicii de amăgire a votului universal au transformat învăţămîntul în simplă anexă electorală“.

 

Situaţia trezea asemenea reacţii încît, abia numit să ocupe fotoliul ministerial, profesorul Ion Petrovici găsea nimerit să se delimiteze: „Înţeleg să pun politica în serviciul culturii, iar nu cultura în serviciul politicii. Indiferent de calea prin care am ajuns aci, în minister nu voi face politică“. Revin în discuţie Nae Ionescu, dar şi colegul temporar de redacţie, Pamfil Şeicaru. Acesta din urmă încerca un fel de scuză pentru amestecul în arena treburilor publice a agitaţiilor extremiste, denumite generic „generaţia violenţei“, teorie pe care o va ridiculiza chiar recentul bacalaureat Mihail Sebastian. În următorii ani, problema va fi întoarsă pe toate feţele, cu contribuţii ale unor condeie ce sintetizau mulţi ani de prezenţă în sălile de curs liceale, precum Perpessicius ori Eugen Lovinescu. Reamintirea, fie şi fragmentar, a unora dintre aceste luări de poziţie poate fi instructivă, în speranţa că discuţia de acum nu se va încheia în coadă de peşte.