OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Preşedintele României a spus că e „puţin trist“, atunci cînd ziariştii l-au întrebat ce simte la anunţul retragerii lui Theodor Stolojan şi la numirea unui alt candidat mandatat să preia postul de prim-ministru al României. Lovitură de teatru, lovitură sub centură sau răbufnire finală a unui om ajuns la capătul răbdărilor? Gest premeditat sau un gest necugetat? Cap sau pajură? Credem – simplă supoziţie – că inima şi capul lui Stolojan, beneficiarul aranjamentelor de culise dintre PD-L şi PSD, nu a mai rezistat presiunii venite din exterior. Pur şi simplu a refuzat să mai fie marioneta lui Traian Băsescu şi a baronilor din actualul arc guvernamental, ce vor cu orice preţ să intre în viitorul cabinet. Aşa cum tînjeau „La Moscova! La Moscova!“, nefericitele surori ale lui Cehov, gîndăcărimea de partid din judeţe se vrea acum la Bucureşti. Atît în PSD, cît şi în PD-L, bajbuzucii regionali au căpătat putere, bani şi relaţii, astfel că vor să conducă şi ţara.

 

Întrebat de ziarişti de ce a pierdut alegerile prezidenţiale din Peru, Mario Vargas Llosa, cunoscutul scriitor – dacă ne închipuim însă că locuitorii din Lima şi de pe crestele Anzilor stau toată ziua să-i citească pe marii lor literaţi, ne înşelăm amarnic – care candidase pentru funcţia supremă din partea unei alianţe de centru-dreapta a răspuns scurt şi limpede: „Pentru că în campanie nu am promis decît ceea ce ştiam bine că pot să fac după alegeri!“. Cunoaştem succesul neaşteptat al unui populist inginer agronom de extracţie japoneză, care, după doar cîţiva ani, fugea cu coada între picioare din Peru ca să nu-l linşeze compatrioţii care-l votaseră. Chiar aşa, oare ce-o mai fi făcînd Alberto Fujimori? Prea nu s-a mai auzit nimic de el, după fuga lui în Japonia.

 

Revenind la oile şi la politicile noastre: Ce se va alege de noi? Am consemnat, fără mari surprize, dar nici crispări, ceea ce sondajele şi intuiţia populară prevedeau cu mîndrie: cine promite mai tare, cîştigă! Gîndim liber, iată, avem bicefala victorie a coaliţiei PSD-PC şi a PD-L-ului. Scor nemulţumitor pentru ambele ambiţioase colhozuri politice, cu procente mediocre, de doar peste 30%, în dauna PRM-iştilor, şi PNG-iştilor, care nici măcar nu au trecut pragul electoral. Şi în dauna liberalilor care oricum nu puteau spera decît la un insuficient 20%, ceea ce s-a şi întîmplat. Fapt ce a dus implicit şi explicit la găsirea unei soluţii de compromis şi la alcătuirea unei majorităţi parlamentare necesare formării Guvernului şi viitoarei administrări a ţării, în preconizate vremuri de restrişte. Prin fel de fel de jocuri de culise şi aranjamente de taină, preţ de o săptămînă, am fost martorii unor surde negocieri şi vînjoase tocmeli, care, pînă la urmă, au condus la varianta asocierii contra naturii a PSD-PC – ului cu ambiţiosul PD-L al Marelui Cîrmaci şi al beizadelelor intelighenţiei româneşti, care-l tot susţin. Mai mult sau mai puţin anticomunist, vocal şi făţiş. Faptul că, în campanie, nimeni nu a pomenit de „comunism şi victimele terorii“ ne face să credem că procesul necesar al judecării crimelor comunismului a trecut de la Comisie şi Raport direct la „Arhivele Statului“ şi „Cinematecă“. Să dea Dumnezeu şi PD-L-ul să ne înşelăm şi ca Marian Oprişan, Vasile Blaga, Emil Boc şi Radu Mazăre să facă aşa încît etica şi memoria istoriei să prevaleze ambiţiilor de moment. A urmat ce a urmat, excluderea UDMR-ului din majoritatea guvernamentală şi alcătuirea unui Guvern sub sceptrul de carton al lui Theodor Stolojan. Telenovela începută acum cîţiva ani cu acest politician de mucava, specialist în economia şi în finanţele Azerbaidjanului şi Moldovei a continuat pînă la retragerea lui. Cînd, în aceste zile, s-au tot dus alte lupte crîncene pentru ocuparea multor posturi importante şi generatoare nu doar de responsabilităţi, ci şi de venituri babane. Să nu ne facem iluzii şi nici să nu fim naivi:

 

„Parteneriatul pentru România“ este o improvizaţie retorico-jurnalistică. Grija faţă de cei cu venituri mici sau crearea de noi locuri de muncă, atunci cînd se închid fabrici şi cînd mii de muncitori sînt disponibilizaţi, iar economia mondială este în recesiune, devine o frumoasă gargară de tip Fujimori-Caţavencu. Dacă se spunea neted că lefurile tuturor miniştrilor şi cadrelor de conducere din aparatul de stat se vor micşora cu 25%, că nu se vor mai construi sedii noi şi nu se vor face achiziţii de maşini de lux, mai treacă-meargă. Că o politică de austeritate va guverna viitoarele măsuri de creşteri salariale limitate, că investiţiile străine vor fi protejate sau că un nou acord cu FMI-ul ar putea atrage surse de finanţare a unor lucrări de anvergură care să absoarbă forţa de muncă disponibilizată în alte sectoare ar mai fi fost de înţeles. Dar aşa, rumegînd bucuria PSD-ului că a scăpat de unguri – o mare eroare de strategie politică, după opinia noastră... – PD-L-ul pregăteşte doar alegerile prezidenţiale din 2009. Restul aproape că nu mai contează. Vin sărbătorile, de iarnă, de primăvară, de 1 Mai şi 23 August, funcţionarii publici, cadrele din Sănătate şi Învăţămînt sînt şi ele ocupate cu vacanţele ce vin şi se duc, cu anotimpurile şi cu liderii lor sindicali care o să pună batista pe ţambal, aşa că, abia după sezonul de concedii din 2009 şi alegerea viitorului preşedinte al României putem face oarece expertize serioase pentru viitorul imediat al crizei de care se tot vorbeşte. Noul candidat la funcţia de premier, Emil Boc, omul de paie al preşedintelui, va face apel iar la „experţi“ şi alde acad. Tudorel Postolache şi la alţi academicieni în economia planificată ce vor programa, cu ajutorul „intervenţiei necesare a statului în economie“, anul ce vine. Dacă Barack Obama doreşte să injecteze 1.000 de miliarde de dolari în economia americană ca să o redreseze, senzaţia noastră este că nu acelaşi lucru se va produce şi la noi. Cele două formaţiuni, duşmane, pînă mai ieri, au făcut un „pact de colaborare“ pe termen scurt care nu va produce efecte, ci doar improvizarea unor improvizaţii.