OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Fragment din romanul în curs de apariţie la Editura Polirom, Colecţia „Biblioteca Polirom“.

Traducere şi note de Ileana Cantuniari

Jean-Marie Gustave Le Clézio

Xénia

Ethel nu-şi mai aminteşte unde s-au întîlnit prima dată. Poate că la brutăria de pe strada Vaugirard sau poate în faţa liceului de fete de pe strada Marguerin. Revede în minte strada cenuşie, acel cenuşiu al Parisului cînd plouă, un cenuşiu care copleşeşte totul şi îţi pătrunde pînă în străfundul fiinţei cît să te facă să plîngi. Tatăl ei are obiceiul să ia în derîdere cerul Parisului, soarele lui palid. „O pastilă de aspirină. Un boţ de ceară de sigilat.“ Soarele din insula Mauritius trebuie că e cu totul altceva.

În tot acest cenuşiu, ea era o pată blondă, o strălucire. Nu prea înaltă pentru vîrsta ei, avea cam doisprezece ani, poate că deja mai mult. Ethel n-a ştiut niciodată vîrsta reală a Xéniei. S-a născut cînd mama ei fugise din Rusia, după Revoluţie. În acelaşi an, tatăl ei a murit în închisoare, poate că a fost chiar împuşcat de revoluţionari. Mama ei a plecat din Sankt Petersburg spre Suedia, apoi din ţară în ţară, pînă la Paris. Xénia a crescut într-un orăşel din Germania, de pe lîngă Frankfurt. Acestea sînt crîmpeiele de istorie pe care le-a aflat Ethel şi, de altfel, ca să nu uite, a deschis un carneţel pe a cărui primă pagină a scris, cam solemn, „Istoria Xéniei pînă aici“.

I s-a adresat. Sau poate că Xénia a fost cea care i s-a adresat prima? În toată mulţimea aceea, în tot acel cenuşiu, Ethel s-a uitat la ea ca la un mic soare, mai adevărat decît ceara de sigilat. Îşi mai aminteşte felul în care i-a bătut inima din pricina frumuseţii ei. Chipul ei de înger, pielea foarte deschisă la culoare şi totodată un pic mată, uşor bronzată într-o nuanţă aurie, ca la sfîrşitul verii, şi părul acela de aur înnodat în creştetul capului, precum toartele unui coş împletit din fire de grîu, amestecat cu fire de lînă roşie, şi rochia pe care o purta, o rochie lungă, de culoare deschisă, cu volane, simplă în pofida unei broderii cu fir roşu pe piept, talia atît de fină că i-o puteai înconjura cu o singură mînă (mîna mare a domnului Soliman, fireşte).

Şi apoi ochii Xéniei. Nu mai văzuse niciodată pînă atunci ochi ca ai ei. De un albastru pal, un pic cenuşiu – nuanţa ardeziei spălate de ploaie, culoarea Mării Nordului, s-a gîndit ea –, dar nu culoarea aceea a uimit-o. Şi domnul Soliman are ochi albaştri, ca floarea-de-nu-mă-uita, foarte luminoşi. Ceea ce a remarcat pe dată a fost faptul că dădeau chipului Xéniei o expresie de tristeţe blîndă – sau mai degrabă sentimentul unei priviri îndepărtate, venite din negura vremii, încărcate de suferinţă şi de nădejde, ca şi cum s-ar fi ivit dintr-o pulbere de cenuşă. Fireşte, nu s-a gîndit la toate astea imediat. Lucrurile s-au lămurit de-a lungul lunilor şi anilor, pe măsură ce Ethel reconstituia istoria Xéniei. Dar în ziua aceea, pe strada cenuşie, învăluită în burniţă, cu adevărat un timp de început de an şcolar, privirea tinerei fete a pătruns-o pînă în străfundul sufletului cu o strălucire nedesluşită şi violentă, iar ea a simţit cum îi bate inima mai tare.

Era împreună cu alte fete, cărora le-a uitat pînă şi numele, fete care aşteptau cuminţi să intre în şcoală pentru ora de poezie a domnişoarei Kohler, acea ciudată fată bătrînă despre care elevele povesteau întîmplări aventuroase şi comice, cu amoruri dezamăgite, avere jucată la curse, trafic clandestin şi expediente pentru a supravieţui. Ea, Ethel, nu stătea să le asculte. O fixase cu privirea pe nou-venită – îi era cu neputinţă să-şi mai ia ochii de la ea – şi spusese cu glas scăzut, adresîndu-se colegelor ei: „Aţi văzut-o pe fata aceea?“.

Xénia a remarcat-o imediat. În curtea şcolii, a venit drept la Ethel şi i-a întins mîna: „Mă numesc Xénia Antonina Şavirov“. Avea felul acela de a rosti x-ul din prenumele ei, şuierînd uşor din fundul gîtului, care lui Ethel i se păru ceva minunat, la fel ca numele de familie – celelalte fete nu scăpaseră prilejul de a face o glumă la îndemînă: Şavirov, eşti răvăşită?*… În micul ei carneţel negru, cu un creion în miniatură, Xénia şi-a scris numele, a rupt pagina şi i-a întins-o lui Ethel spunînd: „Scuză-mă, n-am carte de vizită“. Numele, micul carnet negru, cartea de vizită – era prea mult pentru Ethel; i-a strîns mîna Xéniei: „Vreau să fiu prietena ta“. Xénia a zîmbit, însă ochii ei albaştri rămîneau învăluiţi în mister. „Desigur, şi eu vreau să fiu prietena ta.“ Pe carneţelul negru, ca un pact solemn, Ethel şi-a scris numele şi adresa. Fără să ştie de ce, poate ca s-o uluiască pe Xénia, ca să fie sigură că-şi pune în valoare prietenia, a minţit un pic. „Locuim aici, dar vom schimba curînd locul. De îndată ce casa străunchiului meu va fi gata, ne vom duce să locuim toţi împreună cu el.“ Cu toate astea, încă de atunci, Ethel ştia că acea Casă mov nu va fi gata prea curînd, nici în viitorul apropiat. Sănătatea domnului Soliman era în declin, iar visul lui se îndepărta. Nu mai ieşea deloc din apartament, renunţase chiar şi la plimbările zilnice în grădina Luxembourg. Cînd trecea prin faţa porţii de lemn a grădinii, pe strada Armorique, Ethel simţea că i se strînge inima.

Odată, după şcoală, a dus-o pe Xénia pînă acolo. Xénia se ducea şi se întorcea singură de la şcoală, iar pentru asta Ethel o admira încă şi mai mult. În ziua aceea, Ethel a prevenit-o pe mama ei. „E inutil să vii după mine, am să vin cu prietena mea, Xénia, care e rusoaică, ştii?“ Maică-sa a privit-o cu perplexitate. Ethel a conchis în grabă: „După aceea o să venim la gustare. Am să-i fac ceaiul. Xénia bea mult ceai“.

Ajunse la terenul de pe strada Armorique, s-au înălţat pe vîrfuri pînă la crăpăturile din lemn ca să privească prin poartă. „E mare!“, a exclamat Xénia. A mai adăugat, lucru la care Ethel nu se gîndise niciodată mai înainte, „Străunchiul tău e un om foarte bogat“.

Într-o după-amiază de toamnă, Ethel a dus-o pe Xénia pînă la grădină. A luat din buzunarul hainei domnului Soliman cheia porţii de lemn, o cheie mare, de fier ruginit, care părea să deschidă o poartă tainică dintr-un castel. Îi era un pic ruşine că o ia fără să o ceară de la străunchiul ei. Domnul Soliman moţăia în camera lui, cu trupul lui mare întins sub un cearceaf alb, iar picioarele lui imense făceau un vîrf la capătul patului. Nici măcar nu-şi dăduse seama de vizita lui Ethel. De cîtva timp deja, totul îi era indiferent.

În faţa porţii grădinii, Ethel i-a arătat Xéniei cheia. Nerăbdarea ei era comunicativă. Xénia a emis un rîs nervos şi a luat-o pe Ethel de mînă. „Eşti sigură că avem voie?“

Se jucau speriindu-se una pe cealaltă. Vechiul zid din pietre roşii şi ocru, sparte cu lovituri de ciocan, abia rostuite, era năpădit de licheni şi de viţă sălbatică, iar de cînd cu boala domnului Soliman, nimeni nu părea să se sinchisească să mai reteze din lianele care barau poarta.

– Stai, mi se pare că se uită o femeie la noi!

Xénia făcea semn spre cealaltă parte a străzii, fără să-şi mişte obrazul, doar din ochi.

– Nu e nimic, e doar o portăreasă.

S-au afundat în grădină şi Ethel a încuiat poarta cu cheia din interior, ca şi cum cineva avea s-o împingă în spatele lor ca să intre.

– Hai, am să-ţi arăt secretul nostru!

Ethel o ţinea pe Xénia de mînă. Mîna Xéniei era mică şi plăcută, o mînă de copil, iar Ethel era emoţionată să simtă mî-na aceea într-a ei, ca o făgăduială de amiciţie pe care nimic n-o va putea desface. Mai tîrziu, şi-a amintit de acea primă clipă, de bătaia inimii. S-a gîndit: „În sfîrşit, mi-am găsit o prietenă“.

După-amiaza petrecută în grădina din strada Armorique a fost lungă, foarte lungă. După primul moment de cercetare a stivei de scînduri năpădite de mărăcini, cele două fete s-au aşezat în fundul grădinii, la adăpostul unui chioşc în care domnul Soliman îşi instalase cîndva o bancă, pentru a sta să viseze în voie. Vremea era umedă în după-amiaza aceea de toamnă, dar un soare palid lumina zidul de pietre din fundul terenului. O şopîrlă cafenie ieşise dintre crăpăturile zidului, stînd să le observe cu ochişorii ei strălucitori, ca nişte năsturei din metal.

Niciodată Ethel nu mai vorbise astfel cu nimeni. I se părea că dintr-odată era mai liberă. Rîdea, povestea anecdote, îşi amintea amănunte care se adunaseră încă din copilărie. Vorbea de proiecte, de idei, de o ţinută de bal, scotea din buzunarele jachetei tricotate un desen de modă:

Xénia se uita la desen.

– Ce părere ai?

Înainte ca fata să poată răspunde, Ethel continua:

– Escarpeni aurii, ba nu, poate că e cam ţipător, nu e cam bătător la ochi?

Se dădea înapoi, ca şi cum ar fi văzut-o pe Xénia purtînd modelele.

– Ştii, eşti atît de frumoasă, mi-ar plăcea să fac astea ca să te îmbrac, eu aş desena rochiile, iar tu le-ai îmbrăca.

Şi-o imagina pe Xénia îmbrăcată în albastru electric, cu părul ei de aur lung căzînd în valuri pe umerii goi, cu mîinile ei atît de mici, de fine, în mănuşi negre pînă la coate, cu picioarele încălţate în sandale din piele, sandale din cureluşe de piele sau în pantofiori de lac, cum poartă fetiţele. Amîndouă rîdeau, se sculau, păşeau pe covorul de frunze moarte de parcă ar fi fost marele covor roşu al unui hotel, la o paradă de modă. Uitau de toate, Xénia uita de greutăţile vieţii, de sărăcia ei şi a surorii ei, de traiul lor de cerşetoare. Ethel uita de disputele dintre tatăl şi mama ei, de bîrfele care circulau despre legătura tatălui ei cu Maude, de domnul Soliman culcat în pat, îmbrăcat de parcă se pregătea să plece în călătorie. Ethel o auzise pe bonă, pe Ida, povestindu-i mamei sale că ceruse să fie îmbrăcat în fiecare dimineaţă şi să-i fie înnodate şireturile pantofilor, pentru că ştia că era pe moarte.

Şi-au luat obiceiul de a veni acolo aproape zi de zi, după şcoală. Ca să rămînă cu Xénia, Ethel minţea un pic. Spunea că se duce la prietena ei ca s-o ajute să-şi facă temele la franceză. Xénia nu o invitase niciodată la ea acasă. La drept vorbind, Ethel nici nu ştia unde locuieşte. O dată sau de două ori, merseseră împreună pînă în strada Vaugirard, iar Xénia îi arătase vag panta: „Uite, eu locuiesc în direcţia aia“.

Ethel înţelegea că aceasta nu voia să li se cunoască starea de sărăcie, locuinţa amărîtă. Într-o zi, cînd vorbea despre locul unde trăia, spusese oarecum ricanînd:

– Ştii, apartamentul nostru aduce cu o magazie, e atît de mic încît facem sul saltelele în fiecare dimineaţă ca să putem circula.

Ethel se simţea ruşinată că era bogată, că locuia într-un apartament mare, la parter, că avea o cameră a ei, cu o uşă-fereastră care se deschidea spre o grădină înflorită. Pizmuia existenţa Xéniei, pe sora ei cu care dormea, locuinţa lor strîmtă, zgomotul vocilor şi chiar şi neliniştea privind viitorul. Îşi închipuia atmosfera unei vieţi de aventuri, greutăţile legate de bani, căutarea unor mijloace de supravieţuire. După-amiezile din grădina de pe strada Armorique erau momente privilegiate. Sporovăiau, aşezate pe banca mîncată de cari, fără să simtă frigul. Cînd ploua mărunt, îşi deschideau umbrelele şi se strîngeau una într-alta. Uneori, cînd sosea direct de-acasă, Xénia aducea nişte ceai într-o sticlă înfăşurată într-o bucată de lînă şi două pahare din argint, neîndoielnic o rămăşiţă din gloria familiei Şavirov. Ethel gusta din ceaiul fierbinte, un pic aspru, excitant. Rîdeau, rîdeau chiar nebuneşte. Ca să răspundă şi ea la fel, Ethel a venit într-o zi cu ceainicul, pus în cutia chinezească pentru picnic, aceea pe care mătuşa Willelmine o adusese din insula Mauritius şi i-o dăruise. Xénia a admirat capitonajul roşu, ceainicul chinezesc şi delicatele ceşcuţe fără toarte, dar ceaiul cu vanilie era prea dulce pentru ea, s-a strîmbat:

– Nu-ţi place? a spus Ethel cu inima strînsă.

Xénia rîs uşor.

– Nu-i nimic, e doar un ceai. Dacă nu te superi, e mai bine să-l aduc pe al meu, ca de obicei.

Ethel a uitat eşecul. Acel „ca de obicei“ avea gust de miere în sufletul ei, asta voia să însemne că vor continua, şi a simţit atunci o asemenea recunoştinţă, că i-au dat lacrimile şi s-a întors cu spatele, astfel încît Xénia să nu-şi dea seama.

În crîmpeie, Xénia îşi povestea viaţa. Ethel nu punea întrebări. Ştia că Xénia nu va spune decît ce hotărîse ea să dezvăluie, că astea nu erau confidenţe, ci un fel de cadou pe care i-l făcea pentru a pecetlui prietenia lor. Un soi de pact. Vorbea despre marea casă a familiei Şavirov din Sankt Petersburg, despre serbările pe care le dădeau, la care putea veni toată lumea din jur, nobili şi fermieri, soldaţi, meşteşugari şi artişti. Vorbea cu foc, ca şi cum ar fi fost de faţă, şi totuşi lucrurile astea se petrecuseră înainte de naşterea ei, înainte de revoluţie, cînd tatăl şi mama ei erau tineri căsătoriţi. Credeau pe atunci în ideal, aveau încredere în era cea nouă. Credeau că vor trăi veşnic. Xénia a adus o fotografie, deja îngălbenită şi pătată, ca şi cum timpul voia să şteargă epoca aceea. În fotografie, Ethel a văzut un bărbat tînăr, cu păr lung şi o barbă romantică, foarte brun, îmbrăcat într-un costum elegant. Alături de el era mama Xéniei, o femeie frumoasă şi blondă, cu părul adunat într-un coc greu, îmbrăcată într-o rochie albă lungă, cu pliuri şi cu un corsaj brodat, aşa cum au ţărăncile. „O cheamă Martina, a spus Xénia. Costumul e cel al fetelor din Vilnius, e lituaniană.“ În spatele tinerilor căsătoriţi se desluşea un decor de fotograf, un templu grecesc, grădini suspendate. Toate astea aveau un aer de vară veşnică.

Încetul cu încetul devenea tot mai limpede că Xéniei îi plăcea să domine, să conducă relaţia cu Ethel ca pe un joc. Într-o după-amiază, cînd se destăinuise cu ochii aburiţi de lacrimi, vorbind despre mama ei, care lucra într-un atelier de croitorie şi despre sora ei Marina, care era stăpînită de o furie distrugătoare şi ameninţa cu sinuciderea, Xénia păru să-şi regrete slăbiciunea şi începu să se poarte rece cu Ethel la ieşirea de la ore, evită să fie singură cu ea şi o porni pe stradă dînd braţul unei alte fete. Ethel rămase uluită, cu inima strînsă, întrebîndu-se ce putuse să spună sau să facă pentru a merita acest tratament.

Ethel se întoarse acasă şi se închise în camera ei, refuzînd să mănînce. „Ce are?“, întreba maică-sa. Alexandre, cu un aer complice, spuse: „Fata ta e îndrăgostită, asta e tot.“ Ethel prinsese reflecţia prin uşă şi rămăsese fără grai. Îi venea să ţipe: Nu ştiţi nimic, nu înţelegeţi nimic! Mai tîrziu şi în zilele următoare, pricepuse ce anume îi rodea inima. Gelozia, pur şi simplu. Xénia îi vîrîse otrava asta în suflet. Simţi ciudă, mînie faţă de ea însăşi. Deci asta era gelozia! Un sentiment banal. Acelaşi care o rodea pe mama ei, care o făcea să se simtă sufocată, din cauza cîntăreţei Maude, un sentiment de midinetă, de fată sărmană, de victimă! Lucrul ăsta o năucea, o făcea să se simtă îngreţoşată. Şi apoi, într-o zi, fără motiv, la ieşirea de la şcoală, Xénia era din nou acolo, aşteptînd-o, frumoasă ca un înger, cu ochii ei de culoarea mării, cu părul ca mierea pieptănat într-un coc cuminte, prins cu o panglică de catifea neagră, îmbrăcată într-o rochie nouă, cu un cordon cu paiete, a îmbrăţişat-o pe Ethel: „Ai văzut? Mama a realizat modelul pe care l-ai creat!“ Ethel s-a simţit ca o proastă, beată şi proastă, ceva ca un lichid cald s-a strecurat în trupul ei. S-a tras puţin îndărăt ca să admire rochia Xéniei: „E adevărat, îţi şade foarte bine.“ A fost tot ce a găsit să-i spună.

Şi apoi, dintr-odată, au devenit cele mai bune prietene din lume. Nu se mai despărţeau, erau mereu împreună. Cînd se scula dimineaţa, mai înainte de ora cuvenită, Ethel îşi simţea inima plină de fericire la gîndul că o va întîlni pe Xénia în cursul zilei. Uita de toate. Mătuşile se plîngeau: „Nu mai vii să ne vezi, sper că nu eşti supărată?“. Trecea puţin pe la ele sîmbătă după-amiaza, după ora de educaţie religioasă, înaintea lecţiei de pian. Intra ca o vijelie în vechiul apartament al domnului Soliman, ocupat acum de mătuşa Willelmine, o îmbrăţişa pe bătrîna doamnă, ronţăia un biscuit, îşi sorbea ceaiul cu vanilie, apoi pleca şi cobora scara sărind cîte patru trepte odată, ca să nu mai trebuiască să aştepte ascensorul. Chiulea de la ora de pian ca s-o întîlnească pe Xénia pe Boulevard des Italiens. Se duceau să caşte gura la vitrine. Xénia părea mai mare decît vîrsta ei, simţea o anume vanitate văzîndu-se remarcată de bărbaţi, în vreme ce lui Ethel toate astea i se păreau perfect ridicole. „Dar l-ai văzut pe ăla, l-ai văzut cum se uita la tine? Un bătrîn dezgustător!“ Brusc se înfuria: „Ei bine, am să mă duc să-i spun vreo două vorbe domnului aceluia! În fine, îţi dai seama, s-a încrucişat cu tine şi acum se ţine după noi, ca un căţeluş! N-are nimic mai bun de făcut!“ Xénia afişa un mic zîmbet satisfăcut, care nu aranja cu nimic situaţia. Vorbea despre toate acele lucruri cu un soi de condescendenţă, dădea de înţeles că ştia multe despre bărbaţi, despre cîte parale fac ei în general, despre frivolitatea lor. Într-o zi, chiar i-a spus lui Ethel: „În fond, eşti tare naivă“. Ethel s-a simţit jignită de moarte, voia să răspundă, dar n-a ştiut ce să spună. Nu era adevărat că era naivă, s-a gîndit ea. Ar fi trebuit atunci să vorbească despre relaţia dintre tatăl şi mama ei, despre certurile lor, despre Maude, despre locul pe care femeia aceea îl ocupase în familia ei, despre ruina care începuse. Dar toate astea însemnau atît de puţin faţă de destinul tragic al familiei Şavirov, n-ar fi îndrăznit niciodată să se compare cu Xénia.

––––––––––––––

* În franceză Chavirov, tu chavires, joc de cuvinte practic intraductibil; verbul chavirer înseamnă: a naufragia, a se scufunda, a se răsturna, a fi răvăşit, descumpănit, tulburat.

Roman recent premiat drept

cea mai bună carte adaptabilă

cinematografic, în cadrul celei

de-a XVIII-a ediţii a Forumului Internaţional Cinema şi Literatură de la Monaco

Împletind admirabil ficţiunea cu autobiografia, Ritornela foamei (2008) reconstituie din frînturi de amintiri de o intensitate tulburătoare povestea vieţii unei tinere parizience de origine mauritiană şi atmosfera anilor dinaintea şi din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Fără a se lăsa prins în capcana unei cronici de epocă, Le Clézio îşi concentrează întreaga atenţie asupra lui Ethel Brun – imagine fidelă a mamei scriitorului –, dezvăluindu-i cu o uimitoare subtilitate sentimentele şi aspiraţiile, conturînd personajele ce şi-au lăsat amprenta asupra personalităţii ei şi mica societate burgheză, mediocră, care o înconjoară, mînată de veşnice resentimente faţă de străini şi de evrei şi îndreptîndu-se în mod iminent spre dezastru. Cu virtuozitatea unui maestru al cuvintelor, Le Clézio surprinde angoasa acestei adolescente sacrificate pe altarul familiei şi al războiului, foamea obsesivă după iluziile destrămate ce însoţeşte fiecare moment al existenţei sale ca o muzică discretă şi stăruitoare, o ritornelă de o gravitate melancolică.

Jean-Marie Gustave Le Clézio s-a născut în 1940, la Nisa, într-o familie de origine mauritiană. A urmat cursurile Universităţii din Bristol şi ale Institutului de Studii Literare din Nisa. În 1964 şi-a luat diploma de masterat la Universitatea din Aix-en-Provence, iar în 1983, doctoratul la Universitatea din Perpignan. A predat la universităţile din Bangkok, Mexico City, Austin şi Boston. A debutat ca scriitor în 1963, cu romanul Procesul verbal, care s-a bucurat de un succes imediat, fiind distins în acelaşi an cu Premiul Renaudot. Autor prolific, Le Clézio a publicat pînă în prezent peste cincizeci de romane, volume de nuvele, eseuri, traduceri şi cărţi pentru copii, dintre care au fost traduse în limba română: Potopul (1966), Căutătorul de aur (1985), Primăvara şi alte anotimpuri (1989), Steaua rătăcitoare (1992), Diego şi Frida (1993), Africanul (2004), Raga (2006). Cariera sa literară a fost recompensată cu numeroase premii: Premiul „Valéry Larbaud“ (1972), Premiul „Jean Gino“ (1997), Marele Premiu pentru Literatură „Paul Morand“ (1980), Premiul „Prinţul de Monaco“ (1997). În 2008 i-a fost decernat Premiul Nobel pentru Literatură.