OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Am urmarit cu deosebit interes, uneori chiar cu sufletul la gura, dezbaterea pe care a deschis-o Observatorul cultural cu privire la mizele culturale ale Romaniei de azi; dar mi s-a parut si mai interesant ca o parte a dezbaterii a coincis cu suplimentul dedicat criticii de teatru, un domeniu fata de care, fireste, am un interes profesional atit de profund personalizat incit se confunda, intr-o buna masura, cu propria mea existenta. In mai multe cazuri, propriile mele pareri coincideau cu cele ale partenerilor la dezbatere, ori macar erau solidare cu nervozitatile lor intemeiate si... reflexive. Sigur, uneori, mai rar, n-am empatizat. Fiindca am scris, in ultimii vreo zece ani, atit de mult in cimpul care intersecteaza ambele teme, mi-e foarte teama sa nu ma repet plicticos; dar, pe cale de consecinta, o sa incerc sa nu cad in extrema de a expedia problemele intr-un soi de „opinie jurnalistica“ din cele cu care ne-au obisnuit specialistii de OTV.

- Mitul rau si pagubos al jertfei de furnica
Da, sint absolut de acord cu toti acei parteneri la dezbatere care semnaleaza ca absenta mizelor e pricinuita de continua si pagubos consecventa noastra incapacitate de a gindi proiectiv si de a construi pe termen mediu si lung, dincolo de... lungul nasului. Probabil lucrurile sint cel mai bine sintetizate de asertiunea Iuliei Popovici ca miza culturala a Romaniei actuale e chiar Romania. In fond, in ansamblu, la o privire globala, ce indreptatire, ce legitimitate adevarata ar putea avea orice actiune cu substanta culturala intr-un spatiu, daca nu tocmai asumarea (dincolo de orice propaganda, in insasi fiinta ei, in devenirea acestei fiinte) identitatii individuale si comunitare? Cultura romaneasca are, ca miza majora, cred, tocmai iesirea din haotica ei nepasare – altminteri narcisica – fata de sine, si intrarea intr-o era de reala maturitate, aceea a responsabilitatilor fata de... „adrisant“. E o simpla problema de seriozitate, chiar de... disciplina. Dar si de competenta, o marfa destul de rara pe piata.

Da, cred ca, exact ca pe vremea lui Caragiale, ca si pe vremea lui Camil Petrescu, se consuma steril energii nebanuite si imposibil de cuantificat in cultura (ca si in toata viata sociala de fiecare zi, ori in cea politica) cu minim beneficiu. Si se sta pe loc cu un entuziasm buimac, de burta verde... Da, mi se pare adevarat ca bataliile de suprematie nu intre modele de gindire, ci intre gasti, nu intre „scoli“ sau „viziuni“, ci intre sinecuri, invenineaza si imping la ridicol nu numai atmosfera culturala, ci insasi perceptia asupra actelor si produselor culturii. In timp ce, acri si gata batrini, copiii nostri „culturali“, cei mai buni, isi iau cimpii fiindca n-au unde sa-si puna in valoare capacitatile, sau ne copiaza cu rinjet cinic toate frustrarile si ticurile jenante. Mai rau, toate astea in timp ce durerile oamenilor trec pe linga noi, iar cultura romana e incapabila sa depuna macar marturie asupra gravitatii si profunzimii lor – nu individual-telenovelistice, ci individual-fenomenale.

Da, au dreptate acei (putini) participanti la dezbatere care atrag atentia ca, dupa un model pasoptist intrat in decadenta, definim mizele culturale, ba chiar insusi conceptul de cultura, plecind de la un model restrictiv, „literar-artistic“; un model care, si azi ca si de mai bine de o suta de ani incoace, concura nu doar la o auto-ghetoizare „scrobita“ a propriilor noastre meditatii si discursuri, ci la aminarea jalnica a unor constructii temeinice. Intr-o lume intrata peste noapte, dintr-o afazie absoluta a culturii civice, in virtejul mecanismelor aproape naturale ale consumului liber, cultura romana inca nu si-a pus cu seriozitate intrebarile drastice asupra propriei libertati, asupra raspunderii atit de greu de indurat care e libertatea fiecaruia dintre noi: a celui de la Maracineni care are de platit 20 de ani la banca pentru o casa pe care i-a luat-o apa, ca si a celui care scrie cintece si n-are bani de garsoniera, ca si a celui care aduce de-acasa bani pentru reactivii chimici ca sa-si termine cercetarea, altminteri... fundamentala.
Sigur, intr-un spatiu in care mereu lucrurile importante s-au facut sacrificial, mai functioneaza inca, pentru o minuta de oameni, mitul acestei jertfe tacute, de furnica. Dar e un mit rau si pagubos, la care ar trebui sa sfirsim de-a mai pune umarul. Sincer, azi nu mai cred decit intr-o infima masura ca exista „salvare prin cultura“. Si asta din citeva pricini foarte clare, foarte rationale.

In primul rind pentru ca, in mod temeinic, conceptul insusi de cultura se cere revizitat atit pe orizontala (adica in ceea ce sint cu adevarat structura si mecanismele reprezentarilor noastre cognitive si simbolice, fie ca sintem fiinte individuale, fie comunitati), cit si pe verticala (adica in raporturile reale, nefalsificate mitologic, dintre elite si populatii, dintre guvernati si guvernanti, dintre centru si margine etc.). Nu te poti salva cita vreme nu stii nici de cine, nici de ce... si mai ales, nu poti inota, ca un naufragiat, fara sa te ineci, oricit de bun inotator ai fi, cita vreme nu stii unde-i malul. Cultura nu e un colac, e ori o treaba de facut pentru cei care o fac, ori un ambient prietenos pentru cei care beneficiaza si se simt apartenenti la ea. Restul e pura si consimtita schizofrenie.

In aceasta ordine de idei, cred ca, fata de acum 20-25 de ani, nu salvarea noastra ca oameni se ascunde sub S.O.S. cultural, ci spaima ca ar trebui sa salvam... propriul nostru concept despre cultura, propria noastra reprezentare. Care nu era nimic altceva decit privirea languroasa a unui copil nevoias, inchis intr-un orfelinat, asupra unei savarine dintr-o fotografie. „Vai, copiii nostri habar n-au cine-a fost Dalí, ei cred ca e numele firmei aleia de en gros, sau a microbuzelor mov, sau a parfumului..., ce-o sa ne facem..?!!“ etc.., etc... Da, sigur, e trist... Dar nu aici e problema, fiindca, la fel de bine, nici noi n-avem habar cine e RZA. Si nu stim nici cine-a fost „Pictor Verona“ (vezi strada de linga cinema Patria), ceea ce parintii nostri, macar cei cu bacalaureat, stiau.

In al doilea rind, pentru ca salvarea, in sensul strict, e o chestiune individuala si tine in mod nemijlocit de relatia dintre noi si propriile noastre rosturi. Salvarea e o foame de sens. Actele culturii au tangenta cu ea, dar pot sa nu aiba. Cred sincer, in linie vulgar dantesca, intr-un compartiment al paradisului pentru zootehnisti cu har si unul al iadului pentru cei care-au schilodit, din prostie sau nesimtire, vaca taranului. Intr-o livada de sus pentru inginerii care au construit poduri bune, si intr-un smirc al infernului pentru cei care au furat sau au inchis ochii la furtul de ciment. Tot asa cum cred sincer ca exista un compartiment al gradinilor pentru poetii si actorii care-ti storc lacrimi de incintare si un limb infernal pentru laudatorii balosi din ambele categorii. „Cultura“ din care venim si pe care o aparam adesea patimas a facut din banii pe dinamita cel mai mediatizat premiu mondial, premiul Nobel, la toate categoriile. Iar noi n-am invatat nimic din sensul ispasitor al gestului (care numai Dumnezeu stie unde intra in ecuatia de mai sus).

Cred ca miza majora a culturii romane este direct legata de spiritul critic. Si inteleg prin asta ca fiecare cimp creativ din ea trebuie sa-si asume, pentru o lunga perioada, sarcina dubla a curateniei in propria ograda si a proiectarilor in raport cu uriasele schimbari de paradigma cu care ne confruntam. Tot astfel cum fiecare activitate culturala, si mai ales artistica, trebuie sa se trezeasca si sa deschida ferestrele propriului borcan, comunicind cu... vecinii de palier. Ceea ce presupune o drastica schimbare de mentalitate, dar si o fericita aerisire a orizontului. Fiindca asta inseamna spirit critic, nu doar sa depui marturie, strimbind din cind in cind din nas. Noi, aici, intre noi, si noi in relatie cu altii, de alaturi si din departare. Si, mai ales, cred ca cea mai grea miza a culturii romane, care include exercitiul liber consimtit al spiritului critic, e reconstructia sociala a increderii in celalalt. In faptul ca actul cultural are adresabilitate si noima, pe de-o parte; in faptul ca oamenii pot sa se faca intelesi si acceptati, unii pentru altii, unii fata de altii, pe de cealalta parte. Si fiecare fata de sine, in cele din urma.

Ceea ce e incomod si de durata in spatiul cultural romanesc, in exercitiul faptelor de cultura, e senzatia de netemeinicie. Cum, pe de alta parte, trebuie sa recunosc ca, infruntind enorme dificultati si privatiuni, exista oameni in care nevoia de temeinicie, de program si de constructie (individuala, institutionala sau ambele), pusa la lucru de ani buni, ma poate contrazice. Si asta in destule domenii, cum ar fi sociologia, filozofia culturii, istoria, etnologia si antropologia, stiintele politice, teoria comunicarii, teoria artelor. Macar in domeniile pe care le frecventez, unele ca diletant, altele din necesitati profesionale, as putea desemna oameni-lucrare fata de care admiratia mea plina de gratitudine e obligata sa recunoasca temeiul, metoda si soliditatea proiectului. Dar ei sint, vai!, atit de putini. Iar zarzavatul compilatoriu face legea. Sper intr-o Romanie culturala a rabdarii generoase si a arhitecturilor rezistente, cuviincios recompensate. O Romanie cu dictionare, cu monografii, cu studii informate si inteligente, cu grupuri solidare care sa puna umarul pentru proiecte iubite si necesare. O Romanie care sa poata tine piept, astfel, Romaniei de sticla a celor citeva zeci de televiziuni cu eroi de mucava, starlete de silicon si editorialisti justitiari de vodevil. Sa fie o speranta desarta? Poate ca nu.

- Toate mizele ramin de construit
In fine, cred ca una dintre cele mai urgente mize culturale ale Romaniei de azi (si am scris-o deja mai asta toamna, mai pe larg, cred ca tot in Observator) este recuperarea vie a relatiei dintre actele culturii si sistemul de invatamint, pe toate palierele, la toate virstele. Prin strategii coerente si aplicate atent, in gradinite, scoli si universitati. E treaba multa si grea de facut aici, dar am deja convingerea ferma ca nu exista alternativa.
Ce-are a face teatrul romanesc cu toate cele de mai sus? In fond, teatrul romanesc, atit cit este el, e cultura. De la intrebarea „unde-mi sint cartile?“ la intrebarea „cine mi-e spectatorul?“, in teatrul romanesc, ca si in intreaga noastra cultura, toate mizele ramin de construit. Borne de kilometraj, drumuri comunale, poduri, indicatoare de directie, autostrazi... Ca atare, intreaga sa existenta... are de-a face cu toate cele de mai sus, exact in masura in care teatrul e si ramine viu. Pentru cei care si-l doresc si si-l revendica calcindu-i pragul.