Autor: 
Categoria: 
Cînd plănuieşti o excursie,
este recomandabil să te pregăteşti cît de cît, să-ţi
propui ce vizitezi, pe cine vizitezi, ce relaţii noi stabileşti în
domeniul care te pasionează. Afară de multele expoziţii pe care-mi
propusesem să le vizitez la Paris, doream să-l reîntîlnesc
pe renumitul specialist al operei lui Brauner, Samy Kinge, pe care
avusesem bucuria de a-l cunoaşte în urmă cu un an. Între
timp, i-am trimis din ţară cîteva materiale referitoare la
Brauner, ceea ce i-a făcut plăcere, de fiecare dată răspunzîndu-mi
protocolar, ba mai mult decît atît, punîndu-mi în
plic şi cîte un catalog expoziţional, mai vechi, al lui
Victor Brauner.
Mă gîndeam ce să-i aduc şi de
data aceasta, ceva nou, în legătură cu pictorul de a cărui
operă se ocupă de o viaţă. Aşa că m-am hotărît să-i
aduc cîteva fotografii. Cu ce credeţi? Cu strada şi casa unde
a locuit Brauner, în copilărie şi adolescenţă. Zis şi
făcut! Aşa că am rugat un prieten, la fel de entuziast ca şi
mine, profesorul Wolfgang Koch, experimentat fotograf, care a luat o
serie de imagini din Dealul Filaretului, mai ales de pe strada cu
trepte, numită Xenofon, şi de pe Aleea Suter, unde se află casa în
care a locuit familia Brauner, părinţi şi copii, şi care astăzi
este sediul Poliţiei Comunitare a respectivului sector. Să nu vă
închipuiţi că pe clădire este vreo placă memorială. Poate
după acest articol. Mai ştii?...
Cu fotografiile în geantă, un
catalog al expoziţiei Brauneriana şi un afiş al recentei expoziţii
de la muzeul Literaturii Române, Brauner şi însoţitorii,
intru pe o stradă cu multe galerii, numită rue de Verneuil.
Îl voi găsi pe galerist? Emoţii…
Din depărtare, văd vitrina luminată. Mă aflu în faţa ei.
Nici o mişcare în interior. Sun la uşă. Aştept. Nu se
întîmplă nimic! Mai sun încă o dată. Nimic!
Probabil proprietarul a plecat pentru un timp. Lumina aprinsă,
oblonul ridicat sînt indicii că este prin preajmă. Mă mai
învîrt prin zonă. Acelaşi rezultat. Renunţ! Trebuie să
revin mîine după-amiază sau poimîine. Vineri este
sărbătoare naţională şi se face punte, luni nu este deschis şi
apoi plec eu. Nu se poate să ratez! Ar fi mare păcat!
A doua zi, aceeaşi oră. La colţ,
inima mea o ia uşor-uşor la galop. Din nou, lumină! Sînt
hotărît să aştept oricît! Privesc prin vitrină.
Nimic. Apăs cu fermitate butonul soneriei. De undeva, din spatele
galeriei, domnul Kinge apare zîmbind. Îmi face semn să
împing cu putere clanţa. Pînă acum este bine!
Îi ofer materialele pe care i
le-am adus. Foarte protocolar, aşa cum sînt toţi marii
galerişti, la Paris sau aiurea, nu uită să-mi spună că expoziţiaBrauneriana a avut succes şi l-a bucurat mult. Se miră şi acum că
au fost atît de mulţi vizitatori. Fotografiile au fost
elocvente.
Îi prezint afişul pliat al
expoziţiei Brauneriana. Îl desface cu o mare grijă. Se uită
cu o atenţie deosebită. Îl parcurge în cîteva
secunde.
„Formidable! Cinquante-quatre
affiches!“ Începe parcurgerea celor şapte rînduri,
urmărind cu indexul imagine cu imagine. Pare foarte mulţumit. Se
opreşte asupra imaginii cu afişul de la Piatra Neamţ, din 2003. În
acest afiş au reprodus şi lucrări bune, şi falsuri. Un amestec…
nu prea fericit. Continuă excursia pe panoplie. Este foarte încîntat
de afişul de la Oradea, din 1976. Lucrarea reprodusă este,
într-adevăr, splendidă, iar afişul nu mai puţin. Lucrarea a
fost la mine pînă acum cîtva timp. Se opreşte asupra
afişului expoziţiei de la Galeria etaj trei-patru, a Naţionalului
din Bucureşti, din anul 1993. Îl admiră. Nu-i place, însă,
cel care a fost tot acolo, la etajul trei, într-o mică
expoziţie desfăşurată sub egida Amaliei Pavel, în 1999.
Îl miră imaginea aleasă de
Muzeul Naţional de Artă, pentru afişul din 2003. Complet
nesemnificativ, în comparaţie cu cel al expoziţiei Pictori
evrei în perioada Holocaustului din 2010, excepţională
manifestare expoziţională a MNAR. Strînge afişul cu aceeaşi
mare grijă, îl împătureşte şi-l ţine cîteva
secunde între palme, ca pe un lucru de mare preţ. Îmi
strînge mîna şi repetă, ca pentru sine,
„cinquante-quatre affiches“…
Îmi arată vreo şase lucrări
din aceeaşi perioadă de început a lui Victor. În final,
îi prezint pozele din Aleea Suter. Este foarte încîntat,
le studiază atent. Evident, îi fac o mare plăcere. Mă roagă
să-i scriu pe reversul pozelor cîteva elemente de localizare.
Continuăm o discuţie din ce in ce mai
amiabilă, aşa că nu pierd prilejul şi, între două fraze,
îi strecor rugămintea să-mi spună cîteva cuvinte
despre Brauner, pentru un mic interviu. Cînd crede că ar fi
dispus? Poate în următoarele zile…
De ce altădată şi nu acum? Nu cad de
pe cal! Am destulă experienţă. Sînt mai bine de patru
decenii de cînd cochetez cu genul şi au fost destui şi mari
matadori ai artelor cu care am dialogat, luîndu-le interviuri,
care au apărut în presa vremii.
Legătura dumneavoastră cu Brauner,
domnule Kinge?
Să ştii că nu l-am cunoscut personal
pe Victor. Eu am venit într-o practică la Galeria Alexandre
Jolas, în 1968, or’ artistul murise încă din 1966.
Care a fost momentul apropierii de
opera lui?
Înca din prima clipă, cînd
am văzut la Jolas opera semnată V.B., m-am simţit teribil de atras
de ea. Da, da, din prima clipă! Soarta a făcut să aleg Galeria
Jolas. Puteam să fiu foarte bine în altă parte. Poate că şi
altfel l-aş fi descoperit. Aici, însă, contactul a fost
direct şi deosebit de puternic. Jolas deschisese galeria încă
din 1954. Descoperirea lui Brauner a fost pentru mine un „coup de
foudre“. Ulterior, am aflat de la Jolas multe despre el. Apoi am
discutat, desigur, cu oameni care l-au cunoscut sau, pur şi simplu,
cu persoane apropiate, fratele lui, Tedy, sau Gherasim Luca şi,
bineînţeles, soţia sa, Jacqueline, mi-au relatat multe despre
Victor.
Cît a durat experienţa Jolas?
Am lucrat cu el opt ani.
Aţi deprins o profesie la cel mai
inalt nivel. Era un om apreciat, cu o mare experienţă.
Jolas a remarcat faptul că eu sînt
captivat de opera lui Victor. A fost însă ceva ce a venit de
la sine. S-a creat, din prima clipă, o comunicare între mine
şi opera lui. Parcă o cunoşteam de cînd lumea! Aşa că
Jolas, văzînd dragostea mea pentru Brauner, a fost foarte
mulţumit şi chiar în al doilea an de activitate, în
cadrul galeriei lui, m-a trimis pentru un an la Geneva, unde avea o
sucursală. Apoi m-a trimis pentru încă o perioadă similară,
la New York, la o altă galerie a sa.
Aceste stagii au fost, fără îndoială,
benefice pentru formarea tînărului galerist Kinge.
Am putut lua contact direct, în
Lumea Nouă, cu o serie de artişti moderni, spre exemplu, în
America, cu opera lui Andy Warhol, dar şi cu alte forme moderne de
artă, muzică, teatru, dans. A fost, pentru mine, o adevarată
ieşire din solitudine.
Ce aţi constatat – în urma atîtor impresii culese de la diferiţi apropiaţi ai pictorului, dar mai cu seamă de la maestrul dumneavoastră, Jolas – despre Brauner?
Era un om care studia lumea, după care
se retrăgea în sine. Era, fără doar şi poate, un
introvertit. Pictura lui te atrage ca un magnet. A făcut totul
foarte serios. A căutat să simplifice, să reducă la esenţial.
Este bine de ştiut că era foarte citit, extrem de cultivat. Ştia
să fie spiritual. Într-o anumită ocazie, în legătură
cu cîteva piese africane, amuzîndu-se, a făcut
constatarea: „Ia uite, domnule, ăştia m-au copiat pe mine!“. Cu
toate motivele extravagante din opera lui, cu toate preocupările
lui, eu aş afirma că Brauner nu era altceva decît un om
normal.
Ştiţi că, atunci cînd a locuit
în România, a fost urmărit de Siguranţa Generală ca
agent comunist? Nu numai el, erau şi alţi avangardişti în
aceeaşi situaţie.
Am auzit ceva. Oricum, aici, în
ultima parte a vieţii, a fost rezervat în această privinţă.
Este ştiută înclinaţia pe care
o avea pentru ezoterism. În familie, chiar în locuinţa
din Aleea Suter, pe care v-am prezentat-o, tatăl făcea spiritism,
iar copiii erau ţinuţi la etaj, în timpul şedinţelor de
acest gen. Sigur, cu cîte o ghiduşie, în special băieţii
se mai furişau la parter şi surprindeau, pe gaura cheii sau prin
uşa întredeschisă, anumite secvenţe. Faptul mi-a fost
relatat de către o prietenă a familiei, centenara doamna Medi Dinu,
o prietenă veche a familiei şi soţia lui Ştefan Roll, figură
mare a avangardismului românesc. Influenţa ezoterică străbate
mai toată opera sa. Credeţi că această caracteristică v-a făcut
să vă apropiaţi, atît de mult şi de statornic, de opera sa?
Pentru mine, opera lui Victor Brauner
este ceva captivant. Sînt tablouri pe care le-am adorat din
prima clipă. Un exemplu este ilustrativ. Acasă, am în faţa
patului, de treizeci de ani, un tablou al său. Ei bine, în tot
acest timp, cu regularitate zilnică, îi spun: „Bonjour,
Victor! Bonsoir, Victor!“.
Un adevărat ritual!
Desigur. Dar au fost, poate, şi cazuri
în care m-am obişnuit cu o lucrare mai greu sau, să spunem,
din secunda doi. Uite, tabloul ăsta (mi-l arată) l-am primit de la
Jacqueline Brauner şi m-am acomodat treptat-treptat cu el. Acum îmi
vorbeşte. De fapt, tablourile lui Victor îmi vorbesc, şi eu,
la rîndul meu, le vorbesc. Există un flux de informaţii între
mine şi opera lui.
Victor-Victorelou, aşa cum se alinta
într-o compoziţie a lui, credeţi că era mason?
Acum, întorcîndu-ne la
ucenicia de la Jolas, v-aş întreba cît a durat.
Am stat pînă cînd Jolas a
închis galeria. Asta s-a întîmplat în 1973.
Jolas a închis, pentru că, spunea el, au murit toţi prietenii
cei mai dragi lui, maeştrii Max Ernst, Lucio Fontana, René
Magritte şi, desigur, Victor. Nu considera că mai este interesant,
în acel moment, pentru el să ţină o galerie.
Şi, bineînţeles, plecînd
de la maestrul Jolas, aţi deschis o galerie proprie.
Da, dar după vreo şase ani. Nu este
uşor să deschizi o galerie!
Am avut şi eu o asemenea experienţă
şi cunosc greutăţile începutului.
Un lucru care m-a bucurat enorm a fost
acela că Jolas venea la toate vernisajele mele. La mine, ca şi la
el, subiectul era Victor, iubitul nostru prieten comun.
Maestrul îşi vizita elevul, ca
un semn al preţuirii. Şi nu s-a înşelat. Astăzi,
indubitabil, sînteţi omul numărul unu în materie de
expertiză a operei brauneriene. Nimeni nu poate certifica cu mai
multă exactitate paternitatea operei celui plecat de pe meleagurile
României. Experienţa acumulată, munca depusă vreme de
decenii îşi află astăzi răsplata.
Este, într-adevăr, o răsplată.
Nu toată lumea a avut o asemenea şansă, iar eu trebuie să
dovedesc faptul că o merit.
Sînteţi solicitat din toate părţile lumii pentru a autentifica lucrările lui Brauner. Vi se trimit, desigur, şi multe „inovaţii“, ba chiar năzbîtii. Personal, am avut ocazia să văd asemenea „minuni“ şi în România, unde toată lumea „descoperă“ Brauneri.
Aşa este! (Pivotează scaunul şi
trage un sertar, din care extrage o planşă primită prin fax). Ei,
ce zici de asta! (Face o grimasă de dispreţ) Este primită chiar
astăzi, de undeva din Italia. Măcar dacă era ceva de capul ei…
Este o veritabilă reîncarnare.
Eu în el şi el în mine. Pentru viaţa mea, Brauner a
însemnat o teribilă şi minunată întîlnire. A
fost omul vieţii mele!
În imagine: casa în care a locuit Victor Brauner la Bucureşti, pe Aleea Suter. Astăzi, în casa respectivă, funcţionează o secţie de poliţie/ fotografie de Wolfgang Koch
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters