OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

De multe ori se intimpla sa participi la un festival al filmului, dar sa nu vezi filmul care este in final premiat. Avind la dispozitie numai 11 zile, selectia din cele 160 de pelicule se face subiectiv. Sectiile festivalului sint in egala masura interesante: pelicule prezentate in cadrul sectiilor „Open Zone“ sau „American Independent“, „Asian images“, „Collages“ sau „Northern lights“ reprezinta de multe ori o productie mai inovativa si mai ingenioasa decit peliculele din sectia „Competition“. Premiul festivalului a fost acordat in acest an filmului marocan Ali Zaoua de Nabil Ayouch, o poveste cu problematica sociala. Ali, un copil al strazii din Casablanca, face parte dintr-un grup de copii care traiesc pe strazi si sint in permanent pericol de a fi ucisi sau maltratati de catre grupuri rivale. Cind Ali este victima unui omicid, prietenii sai decid sa-i organizeze funeralii, un lucru care se arata a fi deosebit de complicat intr-o societate in care copiii strazii sint discriminati si marginalizati. Filmat in Cinemascope, pelicula prezinta o imagine realista a dramei sociale. Actorii sint copii ai strazii, pe care regizorul a incercat sa-i integreze social, dindu-le o perspectiva de viata, convingindu-i de necesitatea educatiei si mai ales inspirindu-le incredere in propriile capacitati si talente.

La festivalul din Stockholm, un festival tinar de 11 ani, peliculele sint prezentate 24 de ore pe zi. In acest an sectia „festival“, care are loc numai pe Internet, a inregistrat un record cu 450 000 de vizitatori „electronici“. Festivalul din Stockholm este singurul festival din Scandinavia gazduit de juriul international al criticilor FIPRESCI. Pentru cel mai bun manuscript, juriul a premiat productia franceza cu nostimul titlu Virilité et autres sentiments modernes de Roman Girre. In ironicul sau debut, Girre, inspirat de tehnica efectelor speciale, avansata dar lipsita de continut, din pelicule americane si asiatice, o utilizeaza cu mult umor pentru a inscena o comedie surrealista. Protagonistul Alexis este o caricatura a barbatului modern, luptindu-se cu traditionalul rol de sot si iubit. Filmul rupe cu schema traditionala a rolurilor gender si ne prezinta o simpla poveste de dragoste din viata urbana de astazi.

Excelenta performanta a actorului Eric Bana din filmul australian Chopper de Andrew Dominik a fost, de asemeni, premiata. Talent scenografic in traditie shakespeariana, Eric Bana joaca rolul delincventului Mark „Chopper“ Read, astazi un om liber si, in pofida analfabetismului sau, un important autor de best-seller in Australia. Intr-o serie de carti autobiografice a descris cum a ucis 14 oameni. Andrew Dominik, fascinat de mitologia dezvoltata in tara sa in jurul acestui personaj sinistru, a creat o pelicula de mare forta cinematografica. In incinta penitenciarului, viata se scufunda in culori si imagini reci, pe cind afara, in libertate, culori vii – rosu, galben, verde – anima peisajul. Experimentul regizorului nu este numai formal interesant, intensitatea imaginilor capata forta si prin tehnica dialogului.
Citeva dintre peliculele prezentate la Stockholm au fost nominalizate pentru Premiul European al Filmului care s-a acordat pe 2 decembrie la Paris*.


Tabuuri si interdictii

Fiind un festival mic, multe dintre filmele prezentate nu sint proiectate aici pentru prima data in cadrul festivalului, de multe ori ele rulind deja in cinematografe. Un astfel de film este Baise-moi, vizionat la festivalul de film de la Hamburg, iar in Franta a rulat citeva zile, pina cind o decizie juridica l-a eliminat, acuzat fiind de pornografie. Initiativa a venit din partea organizatiei Promovoir, apropiata spectrului politic de extrema dreapta. Pelicula, realizata de doua neprofesioniste in domeniul cinematografiei, dar profesioniste in pornografie, a suscitat discutii inflacarate, demonstratii si proteste impotriva cenzurii si in Franta a condus in final la schimbarea regulamentului de clasificare a filmelor. Initial, Conseil-ul d’Etat a acceptat plingerea grupului Promovoir si a catalogat Baise-moi drept un film pornografic. La inceput, pelicula fusese considerata film de autor, admisa spre vizionare la spectatori de peste 16 ani. In lipsa unei alte categorii, care sa clasifice unele filme drept corespunzatoare pentru spectatori de minimum 18 ani, Baise-moi a ramas in afara grilei legale si trebuia considerat pornografic, din cauza scenelor in care actul sexual este aratat explicit si fara ambitii estetizante. Iar pentru ca in Franta filmul pornografic s-a mutat in domeniul video, iar cinematografele porno au disparut, Baise-moi a fost practic scos din circuit. Despre ce este vorba?

Doua femei, o prostituata si o actrita porno, se intilnesc in noaptea fatala in care amindoua au comis o crima, se imprietenesc si pleaca impreuna la drum, un drum care va lasa singeroase urme de revansa. Scenele de o brutalitate extrema nu sint o surpriza pentru ochiul spectatorului obisnuit cu Pulp fiction si Reservoir dogs.
Socheaza mai degraba caracterul drastic al scenelor sexuale pe care regizoarele Virginie Despentes si Coralie Trinh Thi – actrita porno, care a jucat un mic rol in remarcabilul debut al Letitiei Masson En avoir (ou pas) – le-au inscenat cu profesionalism. Autoarea romanului aflat la baza scenariului, Virginie Despentes, nu propaga o viziune radical feminista, cum s-a sustinut de mai multe ori in presa, ci, cum spune ea insasi intr-un interviu, o viziune agresiva si razboinica, interesul sau fiind mai degraba indreptat spre acea „lupta“ existentiala si „victoria“ care in viata nu exista. Este vorba de „a duce sau nu“ („en avoir ou pas“), cum spune ea, un razboi permanent intre cele doua sexe. Baise-moi are o dimensiune morala, dar nu una pedagogica. Aerul naiv al tinerei Manu – interpretata excelent de actrita porno Raffaëla Anderson – expresia fetei, risul ei rasfatat se transforma treptat intr-un rinjet hidos, intr-o imbecilitate copilaroasa. Prietenia dintre Manu si Nadine, jucata de actrita porno Karen Bach, nu este lipsita de dimensiunea dragostei, o dragoste disperata, fara limite, care evolueaza spre excese de brutalitate si sex, pina cind, evident, povestea cunoaste un sfirsit tragic (nu numai) pentru cele doua femei.

Pelicula are insa, in pofida asemanarii tramei cu Thelma &Louise sau Natural Born Killers, mai multe asemanari din punct de vedere estetic cu peliculele lui Eric Rohmer. Interzicerea filmului dupa numai cinci zile de rulare pe ecrane a provocat demonstratii in fata teatrelor pariziene. Pelicula se remarca prin naturalism, realitatea fiind subliniata prin tehnica filmarii cu camera video digitala, de multe ori o filmare din mina, fara stativ. Decizia ministrului Culturii, Catherine Tasca, de a reintroduce categoria film de autor permis unui public de peste 18 ani, este cu atit mai remarcabila cu cit a urmat discutiilor purtate in jurul filmului Baise-moi. Insa in alte cazuri scene asemanatoare nu au aprins discutii atit de fierbinti. Probabil tocmai faptul ca regizoarele si actritele din Baise-moi apartin lumii porno si ca au reusit sa produca o pelicula remarcabila din punct de vedere artistic au fost de natura sa suscite invidia si reactia negativa a publicului si a criticilor conservatori. Ca si in filmul Catherinei Breillat, Romance, ca in Idioterne de Lars von Trier sau in primele filme ale Letitiei Masson, actul sexual este transpus intr-un limbaj cinematografic dur, deschizind astfel o discutie asupra tabuului sexualitatii in istoria cinematografiei. Poate ca tocmai in lipsa unui substrat hipermoralizant din Baise-moi gasim acea prospetime si primordialitate pe care o cauta regizorii din grupul Dogma a95. Actritele Bach si Anderson ar fi preferat, de altfel, sa filmeze fara scene pornografice, acestea fiind si cele mai dificile. Asa sustine si Lars von Trier cu privire la filmul sau Idiotii (Idioterne), al doilea film Dogma. Pentru una din scene, von Trier a lucrat cu actori porno.


Regulile Dogma

Pentru von Trier, jocul si filozofia in jurul regulilor Dogma, inventate in 1995 impreuna cu colegii sai Sören Kragh-Jacobsen, Thomas Vinterberg si Kristian Levring sint de maxim interes. In documentarul The Humiliated (Jesper Jargil) despre filmarea Idiotii-lor, von Trier explica in ce masura regulile Dogma sint importante in procesul de creatie a filmului, intr-o faza preliminara; ele nu au nici o importanta pentru actori, acestia fiind instruiti numai in privinta rolurilor pe care trebuie sa le joace. Accentul in filmele Dogma este pus pe caracterizarea personajelor. Libertatea cu care opereaza von Trier in Idiotii are ca model pelicule din anii ’70.

Nu din intimplare unul din regizorii pe care ii admira von Trier este germanul Wim Wenders din primele sale filme (Paris, Texas). „The dogma rules give you a lot of freedom to do what you want“, spune von Trier. Fiecare din noi are niste reguli dupa care actioneaza si gindeste, chiar daca nu le fixam in reguli scrise, explica von Trier, ele sint intersanjabile. Pornind de la un loc comun in gindirea europeana, si anume ca a fi artist inseamna sa fii absolut liber, Dogma ’95 este in primul rind o polemica in jurul acestei idei. Fiind o inventie scandinava, nu este de mirare faptul ca majoritatea filmelor Dogma sint produse acolo. Von Trier a infiintat si o casa de productie, Zentropa. Nu definitia regulilor este cel mai important lucru, ci discutia in jurul lor, afirma von Trier intr-un film documentar realizat in stil Dogma. In FreeDogme de Roger Narbonne sint intervievati, in cadrul unei conferinte video, trei regizori din grupul Dogma (von Trier, Jean-Marc Barr si Lone Schaeffer) si Wim Wenders, fiecare dintre ei aflindu-se in apartamentul sau casa sa si filmindu-se singur, cu o camera digitala. Von Trier este cel mai radical: pleaca cu camera la plimbare, intii prin gradina, iar dupa aceea cu un canoe pe canalul din apropierea casei sale. Marie Berthelius, critic de film din Suedia, dirijeaza acest bizar interviu dintr-un studiou in sudul Frantei. Tema principala este cinematografia in tranzitie si experienta facuta cu noua tehnica digitala prin Dogma ’95. Aceasta favorizeaza autenticitatea si simplicitatea, aflindu-se la indemina oricui si permitind turnarea unui film in conditii vitrege. Ca si Godard in anii ’60, Jean-Marc Barr a filmat, pentru pelicula sa, Lovers, cu camera digitala pe strazile Parisului fara sa fi avut permis. Dar tehnica digitala prezinta avantaje nu numai in plan practic. Von Trier o utilizeaza pentru a obtine o simplicitate si o inocenta estetica – „the simple mood“ –, caracteristica fundamentala a filmului. „Puritatea“ pe care o gaseste in primele filme ale lui Wenders reprezinta sursa inspiratiei sale poetice.

Regulile Dogma (nu se intrebuinteaza lumina artifciala, muzica nu se inregistreaza dupa montaj etc.) nu au in sine prea mare importanta. Wenders, de exemplu, nu vrea sa se alinieze Dogmei pentru ca nu vrea sa respecte unele din reguli (cum ar fi cea referitoare la muzica), iar Jean-Marc Barr considera ca el nu mai are nevoie de Dogma pentru urmatorul sau film. Dogma este deci, pentru autor, o cautare de sine si a sursei sale de inspiratie. Numai asa filmul poate fi demistificat. Pentru Lars von Trier, Dogma inseamna necesitatea de a rupe cu traditiile cinematografice si de a comite un act rebel: „breaking the rules“. Intr-un film de zece minute despre conceptul Dogma, realizat de Shari Roman si Sophie Fiennes, von Trier explica modul in care regulile Dogma sint pentru el o metoda in cautarea puterii imaginative si creative.

Ca in Idiotii (von Trier), in Mifune (Sören Kragh-Jacobsen) sau in Festen (Thomas Vinterberg) si in ultimul Dogma, The King is Alive, o productie daneza, actiunea are loc intr-un spatiu delimitat. Spatiul si caracterele, tehnica video si importanta dialogului fac ca filmele Dogma sa fie productii ieftine in comparatie cu alte creatii cinematografice. In recentul film danez de inspiratie shakespeariana, delirul in care cad citiva turisti britanici, cind autocarul lor ramine in desert fara benzina si provizii, se transforma in teatru, iar teatrul in delir. Dintre cele cinci pelicule Dogma, Festen, Mifune, Idioterne, Lovers, The King is Alive, filmul lui Sören Kragh-Jacobsen, Mifune, ramine din toate punctele de vedere cel mai interesant, dar si cel mai amuzant.
Wim Wenders crede ca teatrul va juca un rol din ce in ce mai important in viata oamenilor, intr-o societate din ce in ce mai individualizata si intr-o lume cantonata din ce in ce mai mult in sfera virtuala a computerelor si a Internetului. Urmatoarea generatie de regizori, remarca Lars von Trier cu umor, va fi si mai egocentrica decit generatia Dogmei.

Stockholm