OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Helen FIELDING
Jurnalul lui Bridget Jones
Editura Polirom, Bucuresti, 2003,
360 p.

Ar trebui sa recunoastem, nu-i asa, ca Jurnalul lui Bridget Jones si Bridget Jones: La limita ratiunii ne-au placut, ca le-am devorat in vreo doua nopti, ca am ris de hazul nebun al eroinei si am lacrimat la fiecare din esecurile ei (numeroase). Cu orice risc. Acesta sa fie oare secretul retetei de succes, descoperite de jurnalista engleza Helen Fielding: faptul ca se adreseaza unui public feminin, mai precis femeii de „treizeci si ceva de ani“, celibatara si fara o cariera stralucita (adica femeia frustrata si sentimental, si profesional si cumva marginalizata de societate), careia ii propune exorcizarea propriilor angoase prin compatimirea alaturi de Bridget Jones? Este aproape transparenta invitatia la lectura prin identificare (volumul al doilea este dedicat „celorlalte Bridget“), stimulata si prin recurgerea la romanul de tip jurnal si deci de senzatia de imixtiune clandestina in intimitatea personajului.

Cine este aceasta Bridget Jones? Este, fara indoiala, Renée Zellweger cu citeva-bune-kilograme in plus, putin prea patetica in Jurnalul lui Bridget Jones (2001, regia Sharon Maguire, prietena autoarei si modelul lui Shazzer, in carte), putin prea ridicola in Bridget Jones: La limita ratiunii (2004, regia Beeban Kidron), dar, dincolo de imaginea creata de cele doua filme, ea e un personaj viu, cu dezavantajul – vorba ei insesi, referindu-se la Darcy din Mindrie si prejudecata – de a fi fictiv. Si totusi... Cartea – cu deosebire primul volum – este adeseori mai plina de verva si de haz decit filmul. Este vorba despre un roman comic, lucru care spune multe despre dificultatile captarii si pastrarii cititorului. Ca si o comedie buna, el trebuie sa uzeze cu mare grija de conventiile genului (comicul sub toate ipostazele lui: de situatie, de limbaj, de caracter etc.). Finetea autoarei se simte in constructia „in oglinda“ a romanului, „replica“ (post)moderna a romanului lui Jane Austen, Mindrie si prejudecata. Ironia de rigoare e continuta in coincidenta de nume si de situatii: barbatul de care se indragosteste Bridget se numeste Mark Darcy, iar in volumul al doilea, Bridget il intervieveaza pe Colin Firth, interpretul lui Darcy din Mindrie si prejudecata (regizorii au inteles sa pastreze coincidentele distribuindu-l pe Colin Firth in rolul lui Mark Darcy). Ironia aceleiasi autoare e sesizabila si in maniera in care Bridget Jones isi face notatiile in jurnal, la intervale neverosimile de timp (7.15 a.m., 7.30 a.m., 7.31 a.m., 7.32 a.m. s.a.m.d.) si in locuri imposibile (in pat, in baie etc.).

Bridget Jones e, daca vreti, intruchiparea neastimparata si à rebours a tuturor ideilor de-a gata, a prejudecatilor, a inertiilor societatii engleze in ce priveste „hidoasa ipostaza de femeie-vinovata-nemaritata-din-clasa-mijlocie“. Cu cit si le asuma mai mult, cu atit se distanteaza, involuntar, de ele. Spontaneitatea, imaginatia, o anumita inocenta aperceptiva (precum Amélie, din filmul lui Jean-Pierre Jeunet) o singularizeaza pe Bridget, in aceeasi masura in care o pun in situatii ridicole in societatea engleza, saturata de conventii. Jurnalul lui Bridget Jones se situeaza undeva la jumatatea drumului intre literatura „autentica“ (a se vedea jocul ironic al romancierei in spatele personajului sau) si literatura comerciala: ne intrebam acum care sint asteptarile marelui public, in intimpinarea caruia vine? Ce compensatii de ordin psihologic ofera?

Jurnalul lui Bridget Jones (filmul) a fost comparat cu serialul Ally Mc Beal sau chiar cu Sex and the City, pornind de la faptul ca eroina e, de fiecare data, o „femeie de treizeci si ceva de ani“, singura si cu angoasele de rigoare. Insa Ally Mc Beal sau Carrie Bradshaw sint femei de cariera, una avocat, cealalta „scriitoare“ (cum isi spune, mai degraba jurnalista), in vreme ce Bridget, trecind de la munca anosta intr-o editura la una plina de peripetii in televiziune, doar se amageste cu ideea. Si esecurile se tin lant. Ca si Ally Mc Beal si mai ales Carrie Bradshaw, Bridget e inconjurata de grupul de prieteni fideli, toti „celibatoizi“ si porniti impotriva „adultilor normali, cu copii“ (Sharon, Jude, homosexualul Tom), „corul antic“, ce se reuneste la citeva seri, in vreun bar sau la unul dintre ei, pentru a-si ineca in alcool si tigari deceptiile sentimentale si a face schimb de idei de-a gata, culese din popularele carti de self help.

E ca si cum aceasta „minoritate“ respinsa de societate (pe Bridget toata lumea o intreaba, cu fiecare ocazie, daca are un iubit sau cind se marita) isi apara teritoriul, aruncind, la rindu-i, anatema asupra „Casatoritilor Ingimfati“ (a se vedea atitudinea grupului fata de Marta, singura dintre ei maritata). Bridget Jones ar putea fi celibatara fara cariera, ajunsa astfel fara voia ei, asumindu-si cu tristete si autoironie conditia, tinjind in permanenta (ca, de altfel, toate prietenele ei) dupa o relatie de durata si o familie a ei. De aici si denumirea de „futangii afectivi/fuckwittage“ pe care o atribuie barbatilor dornici de o aventura de-o noapte. Gratie umorului nesecat si ironiei fine a autoarei, B.J. nu este just the ordinary girl, la virsta critica de 30 de ani, ci un personaj viu si simpatic, care aduce cu el un intreg mode de vie (perdant, luat ad litteram, cum suna avertismentul pe coperta editiei britanice!). Bridget e obsedata de numarul de calorii, pe care le contabilizeaza zilnic, ca si de unitatile de alcool, desi excesele sint la fel de mari ca perseverenta (autoironica) de a le nota.

Incercind – cum scrie in cartile de self help mai sus pomenite – sa fie o perfectionista, B. face liste de angajamente solemne la inceput de an sau la capatul fiecarei deceptii, insa lucrurile nu-i ies niciodata asa cum si-ar dori. Viata ei este o mare dezordine, cu un sir nesfirsit de promisiuni neonorate, dar tocmai aceasta inaderenta la reguli, conventii, prejudecati sociale face farmecul personajului. Bridget este, in egala masura, un personaj englezesc memorabil, din categoria celor care scapa rigiditatii anglo-saxone, gafind intotdeauna prin spontaneitate, directete, buna-credinta, aiureala. Ceea ce s-a numit „cultura Bridget Jones“ aduna toate obsesiile femeii moderne, legate de greutate, de vicii compensatorii, de debuseurile psihologice reprezentate de emisiunile de divertisment si de asa-numitele self help books, care-ti ofera solutii minune (cu atit mai contradictorii) anti-stres, anti-depresie, de stimulare a increderii in sine si a convingerii ca totul va fi bine pina la urma. O suma de ingrediente pe care le pune in joc, ametitor, o „eroina ironica“ (cum o numeste Helen Fielding), o „aiurita“, in spatele careia ghicim distantarea critica, dar si complice a romancierei.

Dincolo de toate gag-urile de film (exploatate de ecranizari), care fac din Bridget o eroina comica pe gustul marelui public, ea continua sa exercite o dubla atractie: pe de o parte, prin acea libertate numai a ei de a nu fi ca toata lumea, de a nu fi constrinsa de obligatiile si rutina unui menaj, de a face tot ce-i trece prin cap, iar pe de alta, prin angoasele inerente acestei libertati, spaima de a fi condamnata in ochii societatii careia i se sustrage (v. si numele pejorativ „celibatoizi“) si mai ales spaima de singuratate, de a sfirsi, cu o imagine-laitmotiv a cartii, „devorata de un lup alsacian“... Teama de singuratatea de la sfirsitul fiecarei aventuri amoroase se intilneste si in Sex and the City (sau Ally Mc Beal), in comparatie cu care preocuparea sexuala e mult mai putin prezenta, intotdeauna implicita, desi nu ignorata.
Insa ceea ce frapeaza prin similitudine este legarea acestei singuratati de mitologia unui loc, de fascinatia-compensatoare? – exercitata de un oras: Carrie Bradshaw si New York-ul, Bridget Jones si Londra (dar si Amélie si Parisul).

Jurnalul lui Bridget e intesat pina la refuz de referiri la spatiul englezesc, de la personaje publice sau fictive (Printesa Diana, Printul Charles, Marry Poppins, Kathleen Tynan etc.) la magazine de imbracaminte, elegante sau accesibile (Debenhams, Marks and Spencer, Jaeger, Graham and Greene), librarii (Waterstones), cluburi (Rotary), pub-uri si cafenele (Café Rouge, Coins) etc. Lumea lui Bridget depinde de o multime de maruntisuri, de care nu se poate dispensa, si e o reflectare in mic – ironica, daca vreti – a mitologiei unui loc, a nervurilor unui oras cu luminile si firmele sale orbitoare. Finalul, insa, nu ne va arata o Bridget Jones si Orasul, asa cum se petrece adesea in episoadele din Sex and the City, ci va face concesiile cerute de un happy-end comercial, aruncind-o pe Bridget in bratele lui Mark Darcy. Dar sa ne intoarcem putin la intrebarile pe care le-am lansat pe parcurs. In ce masura ne putem identifica la lectura cu personajul?

As raspunde citind-o chiar pe Bridget: „Pe urma am discutat [Bridget si Jude, n.m.] indelung despre meritele domnului Darcy din film, comparativ cu cele ale lui Mark Darcy si am cazut amindoua de acord asupra faptului ca domnul Darcy e mai atragator pentru ca e mai arogant, dar si asupra faptului ca e un personaj fictiv, dezavantaj care, evident, nu poate fi scapat din vedere“. Cred ca putem cadea de acord impreuna ca Bridget Jones ramine, spre avantajul ei, un personaj fictiv, unul irezistibil, si ca, departe de a reprezenta „eternul feminin“ (Doamne fereste!) sau prototipul „femeii la 30 si ceva de ani“, ea ne cucereste prin risipa de imaginatie, nonsalanta si umorul rezistent la orice presiune sociala. In orice caz, ironia omniprezenta a romancierei, complice pina la capat cu personajul sau, ne permite de fiecare data sa luam distanta, exact in momentul in care traim mai intens alaturi de eroina.