Pe Irina Gluşcenko – autoarea unei
faimoase cărţi despre bucătăria sovietică, Alimentaţia publică:
Mikoian şi bucătăria sovietică (Moscova, 2010) – am cunoscut-o
din întîmplare la Festivalul Internaţional de Literatură
de la Moscova din această vară. Ea îşi lansa cartea, iar eu
am ţinut neapărat să fiu prezent, pentru că subiectul mi s-a
părut fascinant. După ce i-am citit cartea şi am stat la poveşti
pe îndelete, mi-am dat seama că o temă precum mîncarea
în comunism este esenţială pentru a înţelege natura
acestui regim şi modul lui de funcţionare. Păcat că în
România acest gen de cercetări nu se fac. O analiză a
gastronomiei comuniste, de exemplu, poate ne-ar ajuta mai mult să
înţelegem ce s-a întîmplat şi ce se întîmplă
cu noi.
Dragă Irina, să le povestim celor
care încă nu au citit cartea ta despre ce vorbeşte ea. În
ce măsură subiectul de care se ocupă îi mai poate interesa
pe cei ieşiţi din comunism acum 20 de ani ?
Mai simplu ar fi să spun că această
carte este exact despre ce scrie pe copertă: despre obşepit
(prescurtare de la sintagma sovietică: Ó·˘ÂÒÚ‚ÂÌÌÓÂ
ÔËÚ‡ÌË = alimentaţie publică,
n. trad.) : Alimentaţia publică: Mikoian şi bucătăria sovietică.
Dar consider că o discuţie pe acest subiect e doar un mod în
plus de a înţelege epoca sovietică. Mi-e foarte dragă
sintagma lui Ilf şi Petrov despre „lumea cea mare“ şi „lumea
cea mică“. Iată, mîncarea, alimentaţia sînt exact
acea „lume mică“ de zi cu zi, privată, care năzuieşte să se
separe de cataclismele istoriei. Putem să pricepem ce anume se află
în „lumea mică“, iar asta te ajută să înţelegi
cîte ceva şi din „lumea cea mare“. Întrebarea legată
de producerea mezelurilor în URSS devine la fel de importantă
precum chestiunea dacă omul sovietic a existat cu adevărat. Mai
mult, cu cît aprofundez studiul vieţii cotidiene sovietice, cu
atît ajung să înţeleg că studiul reperelor „lumii
celei mici“ te conduce inevitabil spre întrebări foarte
serioase, cum ar fi: de ce în Rusia a reuşit revoluţia
bolşevică?; era oare nevoie de industrializarea ţării? Etc. Chiar
aşa – nici mai mult, nici mai puţin.
Cum ţi-a venit ideea unei astfel de
cărţi?
E o poveste curioasă. Nu intenţionam
să scriu nici o carte. Dar s-a întîmplat că într-o
zi a anului 2002 mergeam în metrou şi mă uitam la reclamele
care abundă acolo. Am văzut reclama Combinatului Mikoian –
reprezentări de mezeluri, imaginea Kremlinului şi sloganul:
„Mikoian – furnizorul oficial al Kremlinului din anul 1933“. Se
avea în vedere nu Mikoian-omul, personajul istoric, ci
Combinatul Mikoian, construit în 1933 la indicaţiile
Narkom-ului (Comisar al Poporului) alimentaţiei publice, Anastas
Mikoian, combinat care multă vreme i-a purtat numele. M-a mirat
foarte mult referinţa la anul 1933 – era o trimitere directă la
vremurile staliniste ca simbol al prosperităţii şi stabilităţii.
Totodată, confirmă recunoaşterea continuităţii Kremlinului de
azi cu cel al vremurilor staliniste. Dar cine era la Kremlin în
1933? Tocmai se finalizase procesul colectivizării, iar peste mai
puţin de un an avea să fie asasinat Kirov, începea „Marea
Teroare“.
Despre toate aceste lucruri am scris un
articol în publicaţia The Moscow Times, după care am uitat şi
de mezeluri, şi de Mikoian. După un an, am primit un mesaj din
Texas, de la editorii unui Dicţionar Culinar, spunîndu-mi-se
că se interesează, ca urmare a articolului meu, de figura lui
Anastas Mikoian, şi că mi se cere să scriu un articol despre el.
Evident, am consimţit, dar mi-am dat seama cît de puţin ştiu
despre Mikoian. M-am pus pe citit, i-am cunoscut copiii, apoi
nepotul. În cele din urmă, am intrat în arhive. Ajungînd
la Combinatul Mikoian, am consultat publicaţia întreprinderii.
Articolul despre Narkom fusese scris demult, cînd mi-am dat
seama că adunasem material cît pentru o carte. Atunci m-am
decis să o scriu.
Mi-am dat seama din carte că Mikoian a
jucat un rol determinant în articularea industriei alimentare.
În ce a constat acest rol?
El a creat-o. Mai ales că, pînă
la el, un astfel de domeniu nici nu a existat în Rusia, cum nu
au existat multe altele. Naşterea industriei alimentare era parte
din procesul global al industrializării, care, la rîndu-i,
devenise obiectivul principal al statului sovietic, în pofida
retoricii potrivit căreia în URSS se construiau socialismul şi
comunismul. Doar se ştie că socialismul implică nişte raporturi
sociale. Cunoscutul istoric rus Alexandr Şubin, de pildă, numeşte
sistemul sovietic „societate industrială centralizată cu elemente
de stat social“. Bucătăria sovietică oglindea aceste aspecte ale
orînduirii sociale: standardizarea, egalitatea declarată şi
coordonarea dintr-un singur centru.
Unul dintre momentele-cheie în
activitatea lui Mikoian, în procesul de creare a industriei
alimentare, a fost călătoria sa în SUA. Citind autori
diferiţi, de la Benjamin pînă la Ilf şi Petrov (cu precădere
însemnările lor din America fără etaje), am simţit
similitudinea dintre cele două orînduiri politice. În ce
măsură industria alimentară americană a influenţat constituirea
celei sovietice?
A influenţat-o, în sensul că
industrializarea americană a fost luată drept exemplu. Noi am
concurat mereu în special cu SUA, nu cu India, de pildă, ceea
ce ar fi fost mai raţional. Mai mult, în acel timp, America
era văzută foarte bine. Dar trebuie să ţinem cont că, „minunile
tehnicii americane, altoite pe teren sovietic“, după spusele lui
Mikoian în-suşi, ofereau nişte roade uimitoare, care nu
semănau cu nimic. Exact ca la americani, oricum, nu reuşea, dar
rezultatele erau deosebite, unice în felul lor. Mikoian, spre
exemplu, a fost profund impresionat de hamburgerii americani. A văzut
în ele exact ceea ce-i lipsea cetăţeanului sovietic, atunci
cînd era în parc sau pe stadion – o pîrjoală
fierbinte ascunsă într-o chiflă. Gustos, hrănitor şi
accesibil. A şi comandat o linie de producţie, dar producerea lor a
fost împiedicată de de-clanşarea războiului. Totuşi, ideea
unor chiftele gata preparate, oricînd la îndemînă,
s-a înrădăcinat temeinic în capul lui Anastas Mikoian
şi pînă la urmă a fost pusă la punct producerea lor la
scară industrială. Nu erau, fireşte, hamburgeri americani, ci
pîrjoalele strandardizate, de şase copeici, pe care o lume
întreagă le cunoştea cu numele lui: kotlete (pîrjoale)
„Mikoian“. În consecinţă, se poate spune că sînt
un soi de hamburgeri „nedezvoltaţi“, prea anemici pentru a fi
autentici!
Pasionant este că Mikoian şi Ilf cu
Petrov au călătorit în America cam în acelaşi timp.
Mikoian e cucerit de ceea ce a văzut în materie de
alimentaţie, vede în industria alimentară de acolo un
potenţial uriaş pentru crearea uneia similare, care să fie pusă
în slujba statului sovietic, în timp ce Ilf şi Petrov
sînt foarte critici şi nu sînt atraşi de absolut nimic
în materie de gastronomie. De ce au ei atitudini atît de
diferite?
Au scopuri diferite, iar viziunile lor
sînt divergente. Ilf şi Petrov sînt nişte gurmanzi,
nişte esteţi. Se simt bine cînd stau într-un restaurant
franţuzesc, cînd tranşează o carne bună în bucăţele
mici şi savurează un vin roşu. Pe cînd Mikoian „trebuie
să-l hrănească pe omul muncii“. Simţi diferenţa? Dinamica e
alta, iar principiile sînt de-a dreptul opuse. Ilf şi Petrov
sînt oamenii cărora le displac produsele congelate, detestă
mîncărurile arătoase, dar „fără gust“ din cantinele cu
autoservire. Pentru Mikoian, acest fapt este salvator. Nu trebuie
uitat că se schimbă în această ţară şi modul de viaţă:
milioane de ţărani devin muncitori. Oameni care altădată mîncau
ceea ce produceau devin consumatori şi lor trebuie să le asiguri
cele necesare. Aceste chestiuni trebuiau rezolvate rapid şi, mai
ales, în parametri nemaivăzuţi.
Să luăm ca exemplu mitologicul salam.
Producerea lui în masă a fost chiar un rezultat al
industrializării. În consumul popular, un astfel de produs nu
a existat. Problema penuriei lui apăruse ca rezultat al propagării
masive în întreaga ţară, cînd populaţia a
început să-l consume masiv, nu se mai făcea faţă cererii.
Una dintre temele de căpătîi
ale cărţii se ocupă de definirea conceptului de „bucătărie
sovietică“. Se poate vorbi despre existenţa unei „bucătării
sovietice“? Chiar a existat aşa ceva? E o chestiune extrem de
importantă, căci dacă acest „proiect“ a reuşit înseamnă
că putem vedea şi ce s-a întîmplat cu „omul
sovietic“, cu „proiectul statului sovietic”.
A existat în aceeaşi măsură în
care au existat Uniunea Sovietică şi omul sovietic. Chiar aş
afirma că existenţa bucătăriei sovietice era ceva şi mai real şi
palpabil decît celelalte două fenomene. Bucătăria sovietică
a supravieţuit contextului care a generat-o. Personal, analizez
acest fenomen nu doar din perspectiva reţetelor, nu doar ca
totalitate a produselor şi bucatelor, ci din unghiul „practicilor
domestice“, cum le definesc culturologii. Avem parte aici de un
fenomen unic. Să luăm, spre pildă, buterbrod-ul meu preferat.
Cuvîntul e nemţesc, însă germanii nu-l înţeleg.
În perioada sovietică s-a născut o întreagă cultură a
preparării şi a îngurgitării acestui produs. O bucată
groasă de pîine unsă cu un strat consistent de unt, peste
care se pune o felie mare de caşcaval sau cîrnat – aşa ceva
există doar în cultura sovietică. Mi-amintesc că eram la New
York cînd mi s-a făcut poftă de un buterbrod cu caşcaval.
Amicul meu american s-a luat cu mîinile de cap. „Gastronomie
franţuzească? – a întrebat el – asta e ceva foarte
scump“. Apariţia industriei alimentare în URSS este tocmai
de aceea plină de interes, întrucît într-un unic
proces s-au contopit atît producţia, cît şi gusturile
personale şi eforturile colective. În mod neaşteptat, spaţiul
privat şi cel public s-au întrepătruns. Reţetele propuse ca
standard oficial influenţează deopotrivă pregătirea hranei în
cantinele muncitoreşti şi pe cea domestică. Într-o ţară
enormă, oamenii gătesc aceleaşi feluri de mîncare. Bucătăria
devenită comună pentru toţi formatează coeziunea societăţii.
Această coeziune se întrepătrunde cu ideologia – şi nu
doar pentru că volumul Cartea despre hrana gustoasă şi sănătoasă
e împănat cu citate din Stalin şi Mikoian, ci şi pentru că
reţetele însele reflectă o concepţie ideologizată, un
sistem de valori clar determinat. În timpul unei dezbateri pe
marginea cărţii mele, mi s-a spus că bucătăria sovietică nu a
putut exista tocmai pentru că bucătăria trebuie să aibă fie o
dimensiune socială, să aparţină unui grup social (burghez,
aristocrat), fie una naţională. Dar tocmai aici e clenciul, în
URSS s-a reuşit crearea unei bucătării care nu avea nici specific
social, nici naţional. A însemnat, într-un anume fel,
marea cotitură, şi nu doar în materie de gastronomie.
Parcurgînd volumul semnat de
tine, mi-am dat seama cît de puţin ştim despre ce anume se
întîmpla la etajele inferioare ale URSS – care e
fundamentul societăţii sovietice. Cum crezi ca ajută la
înţelegerea cît mai bună a „proiectului URSS“ felul
în care s-a elaborat şi implementat proiectul „bucătăria
sovietică“?
Oare poate fi privită univoc o epocă
istorică, oricare ar fi ea? Eu am scris despre tragica dedublare a
acelor timpuri – pe de o par-te, existau represiunile (deopotrivă
prezente şi în industria alimentară), iar pe de alta, exista
entuziasmul şi participarea asumată, deşi un pic naivă, a
populaţiei la zidirea unei societăţi noi. Dramatismul epocii e dat
tocmai de preţul exorbitant plătit pentru progresul atins şi
amploarea realizărilor, din rodul cărora ne hrănim pînă în
vremea noastră.
Înţelegerea istoriei se produce
atunci cînd încetăm să mai caricaturizăm trecutul sau
să-l exaltăm. În ceea ce priveşte „etajele inferioare“,
nu cred că e foarte simplu să le identificăm. Istoricilor li se
pare interesant faptul că Stalin coordona ridicarea Casei
Sovietelor, dar par total neinteresaţi de felul în care se
făcea săpunul în URSS, deşi la o analiză atentă se
constată că lucrurile se petreceau oarecum similar. Stalin nu doar
că studia cu atenţie diverse proiecte şi schiţe arhitecturale, ci
mirosea şi diferite tipuri de săpun. Mikoian relata despre aceste
lucruri ca despre un exemplu autentic, ce trebuie să fie urmat de
orice conducător. De unde se poate deduce că, într-o astfel
de societate, nu există scopuri secundare. Iar neglijenţa unui
lider – implicat în producerea săpunului – putea atrage
după sine moartea sa.
Implicarea ta în sondarea temei
mi se pare remarcabilă. Atunci cînd discuţi despre industria
alimentară, aduci pe tapet întreaga gamă de factori
constitutivi: mecanismul industrializării şi al modernizării
ţării, rolul ideologiei în acest proces, metoda prin care
statul instrumentalizează alimentaţia publică cu scopul de a
deţine controlul şi dominaţia absolută asupra populaţiei. E
acest proces ceva specific modernităţii sau e doar o caracteristică
a spaţiului sovietic?
Neîndoielnic, toţi aceşti
factori ai societăţii industriale şi de consum nu erau prezenţi
doar în Uniunea Sovietică. În URSS, multe dintre aceste
caracteristici erau exprimate deosebit de clar şi consecvent, iar
uneori, împinse pînă la grotesc. Sigur că ideologia era
prezentă în mai toate sferele vieţii, iar acest lucru
deosebeşte spaţiul sovietic de restul lumii. În Uniunea
Sovietică, această prezenţă era declamată, exprimată deschis.
Însă rezultatul, vizibil la fiece pas, era altul:
neconcordanţa dintre viaţa de zi cu zi şi expresia ideologică.
Să ne referim la „biblia
gastronomiei sovietice“, pe care o numeşti „ortodoxia
gastronomică“: şi anume, Cartea despre hrana gustoasă şi
sănătoasă. Acest volum a jucat un rol major în societate,
pentru că au crescut cu ea generaţii de cetăţeni sovietici. La o
aprofundare a textului, ajungi să înţelegi că înainte
de toate e un material ideologic şi doar în subsidiar –
gastronomic. Care e rostul acestei cărţi şi ce funcţie a
exercitat în societate?
Înainte de toate uimeşte faptul
că avem de-a face cu un document normativ. Deloc întîmplător
îl numesc „codex gastronomic“ sau „biblie gastronomică“.
Stalin comasează toate asociaţiile scriitoriceşti într-o
Uniune a Scriitorilor, care trebuie să se ghideze după o singură
metodă de creaţie. La fel procedează cu arhitecţii, artiştii
plastici, muzicienii. Întocmai se pune la cale o carte de
bucate. Una pentru întreaga ţară, pentru toate popoarele.
Arhitecţii sînt chemaţi să „studieze tradiţia“ şi
cartea de bucate adună laolaltă moştenirea popoarelor URSS,
alături de cea europeană, iar rezultatul nu e doar o sinteză.
Bucătăria sovietică trebuie să devină culmea, încununarea
gastronomiei universale; tot ce e mai bun e chemat să se alăture,
spre folosul omului sovietic. Fireşte că avem de-a face cu o
utopie. Mîncarea reală era foarte departe de idealul
reprezentat de imaginile cărţii. Multe dintre produsele prezentate
erau pur şi simplu inaccesibile în viaţa de zi cu zi. Pe de
altă parte însă, ele erau, totuşi, reale. Măcar odată în
viaţă, cineva le vedea şi chiar le gusta.
Cum a pătruns gastronomia sovietică
în rîndul maselor? A existat o propagandă intensivă în
favoarea acesteia?
Exact prin intermediul acestei Cărţi
despre hrana gustoasă şi sănătoasă s-a şi propagat. Greu de
imaginat o propagandă mai eficientă. Mai ales că la reuşita
acesteia a contribuit şi grandiosul material ilustrativ. Dacă-ţi
aminteşti imaginile, ele exaltă şi astăzi imaginaţia. Iar faptul
că reprezentau un ideal este chiar raţiunea articulării acestei
propagande. Graniţa dintre mit şi realitate în cotidianul
sovietic nu era doar convenţională, ci şi flexibilă. Tabloul
vieţii sovietice includea simultan ceea ce ar trebui să fie, ce
este şi ce va fi. Visul utopic devine o practică cotidiană, iar
utopia se transformă în realitate. Utopia se topeşte continuu
în realitate şi parcurge ea însăşi un traseu evolutiv.
Aceasta era o bucătărie generalizată
sau alternativă? Ce raporturi avea cu bucătăriile tradiţionale?
Bunăoară, în Occident majoritatea şi-a pierdut practica
preparării zilnice a hranei, şi consumă semifabricate...
Era generalizată, fireşte. În
societatea sovietică era practic inexistentă ideea de alternativă.
Desigur, gastronomia sovietică a înghiţit-o pe cea rusească.
Cît priveşte bucătăriile tradiţionale, cele caucaziene, să
spunem, ele se deosebeau simţitor de cea sovietică, deşi foloseau
aceleaşi materii prime. Bucătăria sovietică a asimilat voiniceşte
unele mîncăruri dintre cele naţionale – şaşlîk,
sup-harcio, ceburek – simplificîndu-le şi omogenizîndu-le
pînă la nivelul la care şi-au pierdut orice similitudine cu
bucătăria tradiţională.
Am observat un lucru care m-a surprins.
În interiorul industriei alimentare s-a dezvoltat – pe lîngă
uzine, în speţă – şi s-a încetăţenit o adevărată
cultură de masă, cu cercuri (teatrale, muzicale, literare,
jurnalistice etc.) la care participau muncitorii. La o analiză a
materialului scris şi montat pe scenă se poate constata că, pe
lîngă elementele de propagandă, grotesc şi kitsch
inimaginabil, apărea şi un anume tip de cultură de masă
autentică. Citind scrisorile trimise redacţiei ziarului
muncitoresc, putem identifica chiar şi o atitudine foarte specială
faţă de lume. Lumea riposta, dialoga, avea opinii. În ziua de
astăzi, aceste mecanisme de comunicare sînt practic imposibil
de înţeles, mai ales în ţări unde industria etatizată
practic a dispărut. Cum percepi şi interpretezi acel tip al vieţii
sociale, culturale şi politice, propriu acelei clase sociale?
Bănuiesc că te referi, în
speţă, la spectacolul Belşug, montat la Combinatul Mikoian, pe la
mijlocul anilor ’30? Oh, dar asta e o istorie fantastică!
Imaginează-ţi doar: muncitorii nu doar prepară crenvurşti, ci
joacă rolul lor, transpunîndu-i plastic, dar într-o
manieră pe care însuşi Stanislavsky ar fi invidiat-o. În
presa întreprinderii am găsit notiţe publicate de cei care au
jucat în spectacol, povestind cum au lucrat la „transpunerea“
în rolul de crenvurşti… Dar cît de savuros poate fi
textul piesei în versuri: „Noi, sovietice mezeluri, am
pătruns adînc în mase…“, apoi refrenul despre
cîrnatul de ceai şi salamuri. Încearcă să înţelegi
ceva din acea epocă.
Industria sovietică a încercat
nu doar să menţină producţia, ci să şi formeze, dacă nu chiar
să „reproducă“ clasa muncitoare. Conducătorii munceau
permanent asupra conştiinţelor celor subordonaţi. Efectul era
dual. Pe de o parte, avea loc apropierea de cunoaştere, de cultură.
Iar pe de alta, toate astea erau strîns legate de inocularea
ideologiei oficiale, de transmiterea acelor valori care convin
puterii. Un bun exemplu este cel deja citat, spectacolul Belşug,
care cochetează într-o manieră vizibilă cu estetica
barocului, deşi muncitorii nici nu cunosc termenul. Noua estetică
stalinistă se arată foarte conservatoare, afirmînd ideea
măreţiei statului, cum a făcut şi barocul clasic.
Gustul e o idee burgheză şi un
rudiment, din punctul de vedere al bolşevismului puritan –
mîncarea are o funcţie concretă, nu trebuie să producă
plăcere. Vine Mikoian, care are o educaţie caucaziană, şi
proclamă că mîncarea trebuie să aibă gust. Cum a rezolvat
Mikoian problema gustului?
Nu sînt foarte sigură că a
putut să o rezolve. Deşi şi-a dorit-o mult. Dietologii sovietici
erau neînduplecaţi. Principalul e să consumi cantitatea
necesară de grăsimi, albumină, hidrocarburi. Cum vor fi ele
ambalate e o treabă neimportantă. Mai mult, aceşti specialişti
considerau că mîncarea nu trebuie să fie condimentată,
piperată, toate astea agită şi irită; mîncarea trebuie să
fie liniştit-neutră; cît mai multe mîncăruri fierte,
înăbuşite şi pasate, omogenizate... Ca pentru copii... Acest
fel de a găti, lui Mikoian, ca om venit din Caucaz, îi
repugna. Pe unde putea, impunea ceva cu gust, condimentat, expresiv.
El s-a luptat anume pentru acest titlu: Cartea despre hrana gustoasă
şi sănătoasă, iniţial ea trebuia să fie Cartea despre hrana
folositoare şi sănătoasă. Mikoian nu înceta să spună:
„Gustul trebuie educat“.
Aici e aceeaşi problemă ca în
întregul sistem al planificărilor sovietice. Industrializarea
sovietică s-a luptat de la început pentru coeficientul de
cantitate, iar întregul angrenaj răspundea pentru asta. Dar,
citîndu-l pe istoricul Şubin: „Concentrîndu-se pe
cantitate, industria sovietică a pierdut bătălia pentru calitate“.
Sistemul centralizat sovietic îţi permitea să rezolvi rapid
probleme simple, imediat ce ele deveneau ceva mai complexe, apăreau
complicaţiile. Chestiunea gustului, care nu poate fi soluţionată
prin indici formali, e grăitoare în acest sens.
Ce putea face Mikoian în această
situaţie? Exact ce făcea şi Stalin: intervenea în amănunte
şi controla personal calitatea. Un anume despotism subiectiv care
contracara formalismul birocratic. În consecinţă, singurul
gust subiectiv care era demn de luat în seamă la nivel
industrial era cel al lui Mikoian. El întruchipa interesul
consumatorului, iar gustul lui devenea preferinţa milioanelor de
oameni.
Surprinde de-a dreptul felul în
care se luau la nivel înalt deciziile în chestiuni dintre
cele mai banale. Nu mi-aş fi imaginat că problematica săpunului
sau a etichetei pentru cutia de conserve se poate dezbate la vîrful
piramidei politice. Aproape e cu neputinţă să ţi-l imaginezi pe
Mikoian venind la CC cu cîteva mostre de săpun, iar pe
Stalin&co. să le miroasă pe fiecare ca să aleagă varianta cea
mai bună pentru poporul sovietic. Cum se luau deciziile? De ce
intervenea Stalin în chestiuni aşa minore precum gustul,
mirosul? Chiar să fi devenit gusturile unora ca Mikoian sau Stalin
gusturile noastre? În ce măsură preferinţele lor
gastronomice au determinat viaţa de zi cu zi a cîtorva
generaţii de cetăţeni sovietici?
Episodul cu săpunul nu e o legendă, e
preluat dintr-o alocuţiune a lui Mikoian din anii ’30. El nu şi-ar
fi permis niciodată să inventeze ceva despre Stalin, dacă n-ar fi
existat în realitate. Stilul acesta despotic de a conduce ţara
era agreat şi îngăduit de toţi. Scena cu pricina – care
astăzi pare grotescă şi aproape neverosimilă – nu provoca pe
atunci nici cea mai mică ironie. Şi asta, în condiţiile în
care, şi ţine cont de asta, puterea nu avea încredere în
propriul popor. Dar e de înţeles: cum te poţi încrede
în populaţia pentru care era nevoie să menţionezi în
orice context: „A nu se scuipa pe podea“? Dacă această
avertizare trebuia amintită la nivel de stat, înseamnă că
majoritatea scuipa pe jos şi considera acest lucru absolut firesc.
Tocmai de aceea, atunci cînd vorbim despre „Rusia pe care am
pierdut-o“, e nevoie să ne amintim, în primul rînd, că
pe lîngă intelighenţia şi curtenii vechii Rusii, exista şi
o populaţie analfabetă, pe care trebuia să o înveţi lucruri
elementare... Puterea funcţiona într-un rol dublu: de
conducător, căruia nu-i scapă nici un amănunt, dar şi de
educator. Greu de spus unde se termină prima funcţie şi unde
începe cealaltă.
Cum crezi, în ce măsură metoda
care a dus la crearea alimentaţiei publice a influenţat viaţa
privată, bucătăria de acasă – „locul sacru“ al cetăţeanului
sovietic?
De la un moment dat încolo, noi
am încetat să ne mai gîndim că aceste produse sau
practici au fost inventate şi introduse de cineva anume. Pentru
generaţiile care s-au succedat, ele au devenit fireşti. Mai mult,
în anii ’60, cînd urgia stalinismului s-a ascuns după
cortina trecutului, unele elemente ale utopiei s-au materializat. E
clar că „bunăstarea“ stalinistă nu era decît un slogan.
Dar peste trei decenii, viaţa sovietică dobîndeşte
înfăţişări care erau percepute cîndva doar ca un
ideal. Că tot am pomenit de ea, Cartea despre hrana gustoasă şi
sănătoasă şi-a avut momentul de glorie exact în anii ’60.
Doar că oamenii îşi doresc mereu altceva. Năzuiesc să
spargă tiparele rutinei domestice sovietice. Iar acum, cînd
toate acestea au rămas în trecut, ne încearcă
nostalgia. Evocăm produsele mitologiei sovietice: îngheţata
Eskimo, zefirul, „acelaşi ceai“ cu elefantul pe ambalaj, mezelul
„Amatorul“, şi ne plîngem că nu mai au acelaşi gust...
Dar reclama se opinteşte să ne convingă că toate au rămas cum au
fost!
O ultimă întrebare: gastronomia
sovietică a murit odată cu URSS? A devenit un „exponat“ de
muzeu? Sau îşi continuă existenţa, pe alte căi?
Am făcut la un moment dat o glumă,
spuneam că bucătăria sovietică se conservă în structurile
închise: creşe, grădiniţe, spitale, penitenciare. Concret,
în acele locuri unde alimentaţia reprezintă mîncare
caldă de trei ori pe zi (uneori, se adaugă gustarea de după-amiază,
poldnik), iar prînzul are trei feluri. Tuturor ne este
cunoscut: la felul întîi, supa sau ciorba, la felul doi,
carne sau peşte cu garnitură, şi compot. Posibil ca acest tip de
alimentaţie să se conserve şi în unele sanatorii sau case
pentru odihnă, dar într-o formă diminuată.
Actuala „alimentaţie publică“ are
şi bucate vechi, şi bucate tradiţionale. Ca în ţările
exotice, unde se serveşte gastronomie „europeană“ alături de
cea autohtonă. În cafenelele noastre, alături de bucatele
noi, fără de care tineretul nu-şi mai poate concepe alimentaţia,
se poate servi şi vinegret sovietic sau peşte murat sub un strat de
sfeclă fiartă...
În ceea ce priveşte bucătăria
domestică, cred că ea e ceva mai conservatoare. În mod
explicabil, hrana se pregăteşte preponderent pentru copii...
Piureul de cartofi, supa de legume, pîrjoalele, terciurile,
toate sînt mai degrabă mîncăruri dietetice, pentru
copii.
În GUM (magazinul central din
Moscova) există aşa-zisa „Cantină Nr. 57“ care imită ambianţa
uneia sovietice. În fapt, nu e decît o cantină sovietică
ideală şi, aş adăuga, puternic cosmetizată şi înfrumuseţată.
Ea îmbină armonios cuceririle orînduirii sovietice cu
excesele capitalismului. Tot un soi de utopie.
Traducere de Vladimir Bulat
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters