OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Scriitorul roman-evreu Norman Manea s-a nascut in Bucovina in 1936. In timpul celui de-al doilea razboi mondial a ajuns, copil fiind, intr-un lagar de concentrare roman. Activ ca inginer la Bucuresti pina in 1974, s-a dedicat apoi in intregime scrisului. Cenzurat si continuu sicanat de comunisti, a parasit Romania in 1986. Dupa o sedere de un an la Berlin, a emigrat in SUA. Din 1989 functioneaza ca profesor de literatura si scriitor in residence la idilicul Bard College din statul New York.

Cine vrea sa evadeze din nevroza urbana a New York-ului e suficient sa coboare din trenul Amtrak spre Toronto in gara Penn. Dupa un sfert de ceas ti se asterne in fata ochilor panorama Vaii Hudson, incit poti sa te si simti deja in plina salbaticie canadiana. Abia se mai vad, izolate, case, silozuri, hornuri; in rest – crapaturi de stinci, coline impadurite, neatinse, intinderea nesfirsita a naturii – in constrast izbitor cu tumultul de sticla ori beton din Manhattan. Ici si colo iti trec prin fata lacuri cu insule, pe care americanii au cladit castele in ruina, drept compensatie pentru lipsa unui ev mediu propriu. Calatoria de o ora prin Dutchess County, unde locuiesc europeni de mai bine de 300 de ani, printre care si germani, se aseamana in aceasta dimineata cu o plimbare pe Valea Rinului. Si, intr-adevar, statia la care cobor se cheama Rheincliff (Stinca Rinului).

Dupa zece minute de mers cu masina ajung la Bard College. La prima vedere, colegiul seamana mai mult cu o statiune balneara decit cu un campus; totusi, facultatile, institutele si caminele studentesti sint raspindite pe o intindere partial acoperita cu padure. Fondatorii au evitat in mod constient aglomerarea si uniformitatea care se potrivesc asa de bine marilor orase americane si au preferat in schimb o asezare care sa simbolizeze dezvoltarea in libertate si deschisa spre lume.

O enclava a culturii liberale
De 140 de ani aici sint educati tineri in spiritul culturii liberale. Intemeiat initial ca un seminar al bisericii episcopale, Bard s-a deschis treptat, de la inceputul secolului, spre stiintele naturii si cele sociale, punind un accent deosebit pe studiul artelor instructive, ale spectacolului si scrisului – initiativa de pionierat in sistemul pedagogic american din epoca. Din anii ’30 au fost adusi ca profesori oameni de stiinta si autori importanti, ca de exemplu Theodore Weiss, A.T. Ayer si Saul Bellow. In acelasi timp s-a definit si profilul colegiului: menirea lui consta in a atrage studenti care sa se formeze intelectual si artistic intr-un spirit independent, sa-si poata fundamenta judecatile etice si estetice si sa stapineasca limba engleza.
Incepind cu anii ’90, cind presedinte a devenit Leon Botstein, un accent distinct a fost pus pe educatia estetica, prin infiintarea Institutului de Writing and Thinking (1978), care pretindea lecturi si scrieri de un nivel superior, apoi a Centrului pentru studii curatoriale unic la distanta sau a Centrului cultural aflat in constructie, pentru care este responsabil nimeni altul decit Frank D. Gehry. De asemenea, aici sint profesori artisti contemporani ca Roy Liechtenstein, William Tucker si Jo Anne Akalailis. Pe deasupra, datorita unei insemnate sustineri financiare, colegiul mai dispune si de organizarea generoasa a unui program tip „Writer in Residence“ cu mult peste posibilitatile europene, care le ofera studentilor sansa de a trai in imediata apropiere a unor autori importanti. Lor, studentilor, le-au stat la dispozitie in trecut William Gaddis, Isaac Bashevis Singer si Toni Morrison, iar in prezent le „apartin“ Chinua Achebe, John Ashbery si Norman Manea.
Astazi sint oaspetele acestuia din urma.

N. Manea, un barbat melancolic, „blind, rezervat, temator, uneori timid“, cum il descrie prietenul sau Philip Roth, ma intimpina intr-o cafenea studenteasca, plina de zarva. Anturajul este insa repede uitat, iar noi ajungem sa discutam despre alegerile din SUA si Romania la sfirsitul lui 2000. Haosul si complexitatea procesului electoral, in care pentru cistigarea fiecarui vot se lupta cu mijloace legale, constituie pentru el o dovada a superioritatii democratiei americane. „Restul lumii se amuza pe nedrept de aceasta situatie. Acest «Patt» creat institutional ne demonstreaza numai ca aici dictatura e imposibila. E natural sa existe si mult histrionism.“ In Romania, in schimb, se intimpla o adevarata tragedie. Rezultatele dezolante ale alegerilor sint o expresie a precaritatii economice si politice, suspina el. Intelectualii romani, pe care, volens nolens, se sprijina de la distanta, ar fi favorizat acest esec, pentru ca nu au intreprins indeajuns de radical modernizarea tarii. Cit despre Vadim Tudor, candidatul prezidential ultranationalist? „Tudor este o cunostinta veche, nu tocmai placuta, a mea.“ In Despre clovni, volumul sau de eseuri, N. Manea povesteste cum Tudor, „jurnalistul-revolver“ si „copilul iubit al sefului suprem“, l-a atacat cu articole antisemite in revista de casa a Securitatii, la inceputul anilor ’80, numindu-l „tarantula de zid imputit“ si „Iuda cu singe usor de cumparat“.

Din 1989, Manea este un autor perceput in Romania indeosebi atunci cind ia atitudine, in articole critice, fata de problemele antisemitismului si holocaustului in tara sa. Cu regularitate se isca astfel cite un scandal, desi aceste texte, cumpanindu-si opiniile, urmeaza un impuls de clarificare plin de buna-credinta. Romanele lui N. Manea, in schimb, cinci la numar, nuvelele sale fin cizelate, care dau glas acestui suflet vatamat al supravietuitorului si fugarului, figura centrala a secolului 20, abia mai sint tiparite si citite. Dupa ce a suportat si insulta de tradator si „spion al Casei Albe“, unii critici romani ii neaga in continuare „talentul“, un repros cu care autorul, admirat de un Octavio Paz si un Heinrich Böll, s-a confruntat chiar anul trecut, cind compatriotii sai au dezbatut daca merita sau nu premiul Nobel.
Ca intre timp Manea este scriitorul lor cel mai cunoscut pe plan international, tradus in 15 limbi, nu le pasa. De ce ai scrie despre Romania si in romaneste? Manea nu da usor un raspuns la o asemenea intrebare, se invirte in jurul vorbelor. „Stiu ca ar trebui sa renunt la tara asta, dar este ca o piatra la ficat pe care tot incerci sa o elimini. In ce priveste limba, ea m-a format si transformat prea mult.“ Aceasta – in ciuda imenselor dificultati care survin de aici, N. Manea fiind considerat un scriitor strain in America si avind nevoie sa fie tradus, ceea ce uneori il paralizeaza si deprima.

Ajungem sa vorbim despre studentii din jurul nostru. Vestimentatia usor speciala – ciorapi grosi, pulovere largi si pantaloni pestriti – sare desigur in ochi, dar nu e nici pe departe o norma. „In acest colegiu relativ mic poti gasi toate culorile etnice si culturale ale lumii“, explica Manea, care vorbeste cu placere despre Bard. Devine deodata entuziast: fiecarui profesor ii revin numai noua studenti, ceea ce, in comparatie cu normele didactice din Europa, e o adevarata mana cereasca. Studentii nu par a fi prea plini de griji. Pentru cei mai multi dintre ei, timpul petrecut la Bard se aseamana cu linistea dinaintea furtunii. Departe de zgomotul oraselor, intr-un mediu aproape medieval, amintind de comunitatea monahala din Jocul cu inele de sticla al lui Hesse, ei se bucura de libertatea de a-si dezvolta personalitatea si de privilegiul de a studia autori renumiti. „In final ajung insa la oras, unde uita totul: literatura, istorie, carti. Au aceeasi soarta ca plantele exotice de sera, care in cele din urma sint expuse la frigul iernii de afara“ – spune Manea cu regret. Educatia liberala conduce insa si la aparitia unor adevarate flori.

Un soc cultural
Ce-i drept, la inceput a trait un soc cultural, cind studentii i s-au adresat familiar, cu „Norman“ pur si simplu. Intre timp insa a ajuns sa indrageasca acest ton familiar, mai ales cind vine dinspre cei mai dotati dintre studenti, care la scoala de elita Bard nu sint deloc niste exceptii. Nu, critica lui Allan Bloom la adresa superficialitatii tinerelor generatii este exagerata. Se prea poate ca Bloom sa aiba dreptate pe alocuri, in detalii, dar tineretul nu e vinovat ca i se intimpla sa creasca intr-o democratie de masa si o industrie a culturii, nedezvoltindu-si in mod corespunzator un etos conservator: „Nu poti sa devii procuror general fara sa vrei sa intelegi dilemele studentilor americani, care nu sint nicidecum mai mici decit cele ale noastre, ale celor mai in virsta“.

Cu colegii sai, N. Manea poarta relatii cordiale. Trece drept un solitar si se tine departe de partide si intrigi, existente si aici, ca in orice institutie academica. Comunicarea dintre intelectualii americani nu este marcata de tenta pasionala a celor din Europa de Est, dar nu cunoaste, astfel, nici dezavantajele aceleia. La Bard, bagajul cultural al partenerului de discutii, indiferent daca provine din Africa sau Asia, este deci cu atit mai important.
La inceput, Norman Manea nu voia deloc sa ramina in SUA. Contradictia dintre americanii extrovertiti si persoana sa retrasa in sine suna prea strident. Cind insa, in cele din urma, a sosit la Washington, iar apoi, un an mai tirziu, la Bard, experienta a echivalat cu o criza existentiala, a fost „ca si cum ai fi azvirlit intr-un ocean si n-ai sti in ce directie sa inoti“. In America, scriitorul pare sa fi ajuns la tarm atunci cind a invatat sa inteleaga si sa pretuiasca acest tip de indiferenta fondata pe libertate. „Aici poti sa te aranjezi confortabil. In casa, apa curge, factura telefonica e corecta. Poate ca America nu e o patrie, dar este cel mai functional si bun refugiu, o camera de hotel ireprosabila.“

Pornim intr-o plimbare prin campus. Manea imi arata citeva comori ale colegiului. Intii pietrele funerare ale Hannei Arendt si Heinrich Blücher, simple, cufundate in covorul de frunze de toamna dintr-o padurice izolata, apoi o capela din secolul 19, amintind un templu grecesc, care adaposteste un pastor evanghelic, un rabin si un imam, alaturi de Centrul pentru Studii Curatoriale, o moderna constructie plata, expresiva, si apoi Institutul de Economie „Jerome Levy“, inspirat din clasicism si plasat putin mai departe pe colina, intr-un loc de unde se poate admira intreaga frumusete a Hudson-ului.
La sfirsit il intreb pe N. Manea daca vede in sederea la Bard si in Hudson Valley o compensatie pentru nefericirile sale din Europa de Est. Da, Bard este asa ceva pentru el. Cind in 1997, dupa 11 ani de emigratie, a ajuns in Romania si a fost la mormintul mamei sale din Bucovina, s-a gindit instantaneu la Bard. Bard are ceva din pacea acelei regiuni, mai exact, „a Bucovinei dinaintea deportarii mele, numai ca aici lipseste limba romana“.

Despre planul de studii
Ne indreptam spre cladirea unde se tin cursurile, unde Manea are un seminar despre „Kafka si vecinii sai“. Intii trecem prin biroul sau eficient aranjat, unde pastreaza doar citeva carti, dintre care imi atrage atentia o editie in doua volume, netradusa in limba germana, a scrierilor lui Eugen Ionescu dinainte de razboi. In orar s-a nimerit sa se afle astazi Rinocerii. Studentii intra incet, unii il saluta pe Manea cu un „Hi“, insa in rest par mai degraba flegmatici. Interpreteaza piesa de teatru drept o parabola a incercarii si rezistentei la ideologia extremista. Manea intregeste ingaduitor referatul: Ionescu a fost toata viata lui un „cautator de zei“, s-a nascut in Romania, nu in Franta, si a botezat-o pe mama sa, de origine evreica, abia pe patul de moarte. Nu se incheaga o discutie, dar Manea isi dezvaluie deodata o latura noua: cea a unui profesor plin de umor si bunavointa. Nu se lasa, intreaba, vrea sa stie in ce masura piesa lui Ionescu, independent de interpretarea istorica, pe care studentii o cunosc, isi gaseste valabilitate si in realitatea nord-americana, postmoderna. Se dezvolta treptat o discutie plina de controverse, in care el nu intervine decit cind tind sa se traga prea repede concluzii definitive. „Literatura nu cunoaste raspunsuri definitive“ – conchide profesorul, lasind de gindit.

Autorul roman are propriile sale expriente cu „rinocerii“, nu numai in Romania comunista, ci si la Bard. Cind, in 1989, a discutat piesa pentru prima data, de la noua sa catedra, una dintre cele mai talentate studente ale sale a oferit Rinocerilor o interpretare coerenta in sine, dar prin care il stigmatiza pe Béranger, unicul personaj rezistent la „rinocerizarea“ fascista, drept un las si un outsider, care a admis, de pe aceasta pozitie, sa isi piarda toti prietenii. Oricit de socant ar fi sunat aceasta bizara expunere, studentii au agreat-o, era bine condusa si prezenta o „opinie“ personala printre altele, conform cu idealul american al parerilor singulare. Manea a fost insa consternat si a aparat atunci indaratnicia si drumul de unul singur al lui Béranger, care ii amintea de propriul sau drum, ca unica forma legitima de supravietuire in totalitarism. Dar cu ocazia asta a realizat ce inseamna valoarea ideii de fairness in discursul american.

Dupa seminar nu ne-a mai ramas mult timp. Pe drumul spre gara, Manea mi-a povestit despre numeroasele sale manuscrise de sertar, printre care si o carte despre intoarcerea lui in Romania, in 1997, care urmeaza sa apara in curind la Hanser, si despre un roman neterminat despre exil. Activitatea febrila din jurul lui il istoveste si determina aminarea acestor proiecte. Cind, la urma, intelege ca lucrez pentru un Internet-Hart-up, adulmeca un aer de dumireala si spune glumet: „Cind va duceti la Bursa, trimiteti-mi un milion, va rog“. Ce ar putea face un scriitor cu atitia bani?, intreb eu. „M-as caza intr-un hotel elvetian, ca Nabokov, pina la sfirsitul vietii, si n-as mai duce nici o grija.“ Si adauga serios: „Fireste, cu exceptia celei de a scrie“.

Traducere si adaptare de
Ovidiu S. POPESCU
_____

Eseu aparut in prima parte a acestui an in ziarul elvetian Neue Zürcher Zeitung.