OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Despre Polonia nu se poate scrie cu adevarat decit la persoana I. Centrul ei de gravitatie, Cracovia, avea sa imi arate la un loc trecutul ei mereu sporitor, prezentul impalpabil si viitorul ca o tesatura incompleta, adunate in cultura si civilizatia unui popor atit de aproape, si totusi, atit de necunoscut... Ca si cum cineva ti-ar arata cealalta fata a unei carti de joc, iar imaginea incrustata pe ea se deseneaza in fata ochilor tai mareata, desi imposibil de cuprins...

O aventura solitara
Ma trezesc din somn bataile discrete in usa. Fratele Tomasz imi zimbeste binevoitor – am nevoie de ceva?, ma intreaba. Nu inteleg imediat unde ma aflu. Descifrez contururile austere ale camerei – un pat strimt, o masa si un scaun, o biblioteca intesata cu carti, un tablou straniu a carui semnificatie n-o voi intelege decit mai tirziu. Prin fereastra mare izbucneste soarele, imposibil de oprit.
Dau timpul inapoi, ca secventele dintr-un film: trenul care a plecat cu un scrisnet furios din Bucuresti, apoi vami, dimineata, ore fara numar, timpul nu mai trece, seara inabusitoare domolita cu Gombrowicz. Si, hélas!, Cracovia in aerul racoritor al unei dimineti. Nu e un vis. Witany!

Locuiesc intr-o manastire despre care ai spune ca e acolo dintotdeauna. Construita in secolul al XIII-lea de catre Sfintul Hiacinth, este deopotriva casa a Domnului si a calugarilor dominicani. Aflu ca manastirea e faimoasa pentru paradoxul sub care sta: desi poti ajunge de la ea in piata Rynek Glowny, furnicarul Cracoviei, la fel de repede cum spui „soare“, pare atit de departe, atit de greu de cucerit... Mi se mai spune ca unei femei nu ii este aproape niciodata ingaduit sa viziteze locuintele calugarilor, insa printr-o mare sansa, eu voi poposi aici pentru trei saptamini. M-am hotarit: imi voi suspenda orice expiratie fireasca a fiintei si voi inspira fara opreliste toata istoria si toate povestile inscrise in ziduri si pe chipurile polonezilor...

Cracovia anului 2007 este precum un album cu fotografii din toate timpurile, fotografii pe care este imposibil sa le inramezi, sa le distingi. La un colt de strada, o femeie vinde covrigi calzi. Mai incolo, un vinzator ambulant ofera trecatorilor vederi ingalbenite, imagini alb-negru care surprind femei cu palarii elegante, insotite de domni la bratul carora as vrea sa ma plimb eu insami astazi. Aleg o vedere care decupeaza din spatiu-timp o imagine fabuloasa: citeva doamne in rochii vaporoase purtind cosuri pline ochi cu flori. Undeva in stinga imaginii, disting profilul ivoriu al unui barbat rezemat de un zid, vinzind... covrigi. Barbatul de atunci si de acolo transformat in femeia de acum si de aici. Traversez piata Rynek Glowny, un amestec eteroclit de biserici care impung cerul la un loc cu zeci de cafenele si restaurante, printre care se inalta ispititoare vitrinele stralucitoare ale unor magazine la moda.

Ma amestec printre calesti cu turisti, maicute discrete, barbati grabiti, femei cu zimbet de miere coapta. in centrul pietei, B´lonia, spatiul unde Papa Ioan Paul al-II-lea isi tinea slujbele in mijlocul a mii de credinciosi, ma atrage magnetic si inteleg subit ca marele paradox al Poloniei sta in modul in care oamenii isi pastreaza nezdruncinat credinta in Dumnezeu, desi par atit de indragostiti de monden, de stralucitor. Toate acestea ma duc cu gindul la o idee careia i-am dat dintotdeauna crezare: Dumnezeu este al tuturor si este pretutindeni, nu numai acolo unde i se inchina rugaciuni de slava. Dumnezeu este deopotriva al calugarilor si al tinerilor care se saruta nestingheriti, creind adevarate ambuteiaje pe strazi. El este si al celor ce merg de doua ori pe zi la biserica, si al oamenilor de afaceri care inchina un pahar de bere (bineinteles, poloneza) la o terasa cu preturi piperate.

Poate ca acesta a fost marele merit al Papei Ioan Paul al-II-lea: sa arate ca adevarata credinta nu este fariseism, ca ne impartasim cu totii din aceeasi mare taina a divinitatii, indiferent de pacate sau de binefacerile atit de atent contabilizate de unii. Poate ca lectia cea mai importanta pe care ne-a oferit-o Papa este ca Dumnezeu inseamna intii de toate bucurie si seninatate.
inteleg dintr-o data ca nu exista o Cracovie a secolului al XX-lea si o Cracovie a secolului al XXI-lea: ele sint legate printr-un cordon ombilical de acelasi pintec ce reuneste intr-un amestec vital religia, istoria, arta. De aceea, Cracovia pe care o vad acum este acelasi oras ca si cel de acum cincizeci de ani, acelasi oras de acum o suta cincizeci de ani. Aceeasi credinta neclintita in Dumnezeu, aceleasi ziduri pe care poti citi cu litere invizibile istoria oamenilor. Aceleasi zimbete pe chipurile trecatorilor, miile de culori pe care le tes privirile lor, cuvintele spuse, dar mai ales cele nespuse. Asa cum aveam sa vad, tacerea este cel mai expresiv si mai plin de rost cuvint.

Cronica unei intilniri neasteptate
Fratele Adam imi intinde o fotografie. Cu rasa lui alba, mina ii este aidoma aripii intinse a unei pasari. Fotografia, pe care aveam s-o regasesc in mai multe albume, il infatisa pe Papa Ioan Paul al-II-lea alaturi de un cardinal. „Un cardinal pe care il vom cunoaste chiar astazi“, imi spune fratele Adam. Situat pe strada Kanonicza, Muzeul Arhidiocezei este resedinta a cardinalului Franciszek Macharski, despre care aflu ca a fost cel mai apropiat de Papa Ioan Paul al-II-lea, ca i-a stat la capatii cind Papa a trecut la cele vesnice. Cardinalul Macharski este inca o figura centrala la Vatican si se afla la Cracovia pentru a oficia o slujba speciala.

Pe drum, incerc sa-mi topesc emotiile intr-un aliaj de liniste si seninatate. Cardinalul ne primeste in biroul sau. Fac o plecaciune si ii sarut mina, pe care el mi-o stringe cu o putere neasteptata. E un om mic, plapind, cu o privire blinda, dar care te sageteaza. Ma binecuvinteaza, iar pentru mine cuvintele lui sint ca o apa sfinta care ma primeneste. Cardinalul Franciszek Macharski vorbeste rar si putin. imi cere sa-i pun o unica intrebare la care el va raspunde daca va sti, iar eu il intreb in acel moment singurul lucru care imi vine in minte: de ce se lupta oamenii pentru a institui suprematia Dumnezeului lor? Oare nu avem noi toti acelasi zeu, numit insa prin zeci de cuvinte? Ma asteptam la un raspuns lung si plin de invataminte, dar cardinalul imi raspunde printr-un singur cuvint, mai graitor decit o mie de predici: „Rabdare!“.

Fratele Adam incepe apoi sa-l intrebe despre prietenia cu Papa Ioan Paul al-II-lea, despre ultimele zile ale suveranului Pontif. Nu ma astept sa aud secretele indelung vinate ale Vaticanului, cardinalul nu ne spune decit ca Ioan Paul al-II-lea s-a ostenit toata viata intru izbavire si ca s-a savirsit din viata rugindu-se pentru iertarea pacatelor. La sfirsit, imi pune in palma un rozariu alb din argint si-mi spune doar atit: „Sa crezi!“. Aceeasi plecaciune si din nou mina sa o stringe puternic pe a mea. Am plecat de la resedinta cardinalului cu o emotie care avea sa ma urmareasca zile de-a rindul…
- Auschwitz – locul unde lumina a ingenunchiat intunericul
Masina aluneca incet, ezitant inspre Auschwitz-Birkenau. Nici fratele Adam, nici eu nu vorbim. Ploua marunt, sinistru. Dar drumul se intinde drept, neabatut. intr-un fel, simt ca refac drumul miilor de evrei din Cracovia care au fost dusi cu forta si omoriti in lagarul de la Auschwitz. Aproape ca il rog pe fratele Adam sa ne intoarcem. Dar el ma priveste cu subinteles si imi spune ca suferinta nu dispare daca inchizi ochii in fata ei. Auschwitz va fi o baie de durere, adauga el, dar, daca traiesti cu sinceritate si incerci sa intelegi frinturile de sentimente contradictorii care atirna de Auschwitz ca de o fringhie, te poti purifica.

Ajungem. Citeva cladiri mari, din caramida rosie, construite cu o precizie perfecta si semanind in intregime una cu cealalta. Intram in prima cladire si ma izbeste inca din pragul usii un miros inchis, greu – ferestrele sint rareori deschise aici, mi se spune. Prima camera – biroul unuia dintre ofiterii germani care „tinea contabilitatea“ a zeci de evrei. Ne uitam in registrul lui – atitia barbati, atitia batrini, atitea femei, atitia copii. in dreptul fiecaruia e scris un cod – fiinta umana redusa la un sir de cifre, omenescul convertit intr-o matematica a mortii.

in alta camera, pereti aproape negri, un pat de fier, fara saltea. Agatate de pat, o pereche de pantaloni si o camasa zdrentuita. Umbra fulguranta a unui barbat imposibil de reconstituit, topit in anonimat. imi amintesc ce spunea Gombrowicz despre cladirile Auschwitz-ului: „Daca s-ar vrea de la mine o definitie, cea mai profunda si mai dificila a acestui cineva, despre care spun c-ar trebui sa se stabileasca in aceste structuri si constructii, as raspunde simplu ca acest cineva este Durerea. Caci realitatea este cea care opune rezistenta, deci ceea ce doare. Iar omul real este cel ce simte durerea.“

in urmatoarea cladire, tarcuri strimte si inalte, unde evreii erau fortati sa stea in picioare ore intregi pina se prabuseau. Iata dovada palpabila a fragilitatii trupului omenesc. Dar marturia izbavirii si a nemuririi sufletului aveam sa o regasesc mai tirziu, tot la Auschwitz. Urmeaza imagini in fata carora oricine, oricit de crud, isi inclesteaza maxilarele. in spatele unui geam, trei tone de par aruncat la gramada, din care trebuia sa se confectioneze covoare si tesaturi de pret. Un munte imens de par omenesc.

in alta sala, un alt geam. De data aceasta, doua tone de pantofi. Pantofii prezenti si personajele absente. O piesa absurda. Zaresc o pereche de sandale dintr-o piele inca fina si imi imaginez femeia care le purta: o evreica zvelta, mergind mindru pe strazile Cracoviei, cu un zimbet blind, de nestins. Apoi, vad aceeasi femeie in lagar – picioarele goale, fata schimonosita de spaima si de durere, sufletul – o rana tot mai adinca. Aruncati mai incolo, pantofiorii verzi ai unei fetite… La vederea lor, inima mi se stringe intr-un punct si punctul acela se ridica in ochi si se transforma in apa.

Dar poate ca imaginea cea mai macabra, absurdul cel mai absurd este camera de gazare. Ni se da voie sa intram. Un intuneric pe care il poti respira si in care distingi mirosul inconfundabil al mortii. imi plimb ochii pe pardoseala rece si privirea mea cade pe orificiile prin care se strecura perfida, alba, de neoprit, moartea. O picla ce inghitea si cel din urma atom din fiecare trup, o picla precum o melodie care nu se aude, dar care acopera fara putinta de tagada orice strigat de disperare, orice plinset.
Alaturi, cuptoare confectionate din cel mai bun otel. Ma cuprinde o greata imensa la gindul ca aceasta imensa moara a inghitit si a macinat mii de vieti, trimitindu-le ca un abur usor in aer. N-o sa uit niciodata cuptoarele, acel Iad adus pe pamint pentru cei nevinovati.

Birkenau e legat de Auschwitz prin garduri sinistre de sirma. Afara inca ploua si peste dealurile lagarului se ridica o palma groasa de apa. Dar eu stiu ca nici un potop nu ar putea spala vreodata tot singele care a hranit pamintul acesta. Birkenau: hale imense, inalte, cu zeci de scinduri suprapuse ca niste lazi. Aici dormeau evreii. Prima hala de deschide cu un scirtiit prelung. Probabil ca numai in cazul in care cineva ar pescui Soarele cu undita si l-ar agata aici, locul s-ar lumina.

Auzim pasi in spatele nostru. Ma intorc si vad o fiinta care mi se pare din cap pina in picioare acoperita de riduri. Se uita in jur, cerceteaza paturile, se agata de o scindura si o pipaie. Apoi se indreapta spre noi si ne spune intr-o engleza perfecta, dar cu un glas tremurat, ca nu se astepta sa gaseasca pe cineva aici. Aflam ca locuieste in Cracovia si are saptezeci si trei de ani. A fost profesoara de engleza, la fel ca mama ei. E evreica si, cind spune asta, simt in glasul ei un crimpei de mindrie. ii privesc cu atentie ochii cenusii si gasesc in batrinetea lor un loc in care ma pot odihni. Aud ce ne spune aceasta doamna, creierul meu inregistreaza cu fidelitate fiecare cuvint pe care il rosteste ea, dar in acelasi timp ma agat de fiinta ei ca de un fuior care toarce fara incetare viata. Ne spune ca intreaga ei familie a murit aici si ca ea este singura care a supravietuit. Agnieszka, caci asa o cheama, avea sase ani cind a fost adusa aici cu parintii si cei trei frati ai ei. „Daca nu te omorau in camera de gazare, mureai de pneumonie, de foame sau din cauza bolilor infectioase“, ne spune. Ea insasi s-a ascuns in latrina pentru a supravietui…

Si dintr-o data inteleg ca nimic altceva nu poate sta in calea unui glont care vrea sa te loveasca decit acel ceva care leaga victima de calaul ei: omenescul. inteleg ca fiecare omor savirsit aici s-a intors ca un bumerang si a lovit ucigasul, inteleg ca oameni sintem toti, de la omul cu care a inceput istoria timpului pina la omul in spatele caruia se va trage cortina. Iat-o pe Agnieszka in fata mea: glasul nemuritor in trupul unei batrine. Ea este podul dintre doua Polonii si, ascultind-o, am putut face saltul intr-un film care a incetat de atunci sa mai fie un punct negru in geografia creierului meu: Cracovia celui de-al doilea Razboi Mondial, cu o Agnieszka ascunzindu-se speriata si Cracovia zilelor noastre, cu o Agnieszka care vine acum sa elibereze de aerul mortii locul iremediabil cufundat in intuneric. „A trai pentru a-ti povesti viata“, cum spunea cineva…

Am luat povestea ei si am adaugat-o la urzeala in care aveam sa pastrez neintinat spiritul Cracoviei. La iesirea din Birkenau, calea ferata care aducea odinioara evrei ce aveau sa hraneasca imensele cuptoare, a amutit acum. Cele doua linii paralele de cale ferata s-au unit intr-una singura: nemuritoarea, invincibila traiectorie a vietii. Am lasat-o pe Agnieszka in urma. Auschwitz-Birkenau aveau sa ramina in mintea mea doua timple sub cupola carora suferinta cea mai monstruoasa se convertise intr-o triumfatoare seninatate…

Cracovia din profil: apusul unui trecut comunist
Se spune adesea despre un oras ca ascunde o contraparte a fetei lui stralucitoare, luminoase. Se mai spune ca oamenii tin departe de privirile scrutatoare ale turistilor o arhitectura adesea respingatoare, casa a povestilor pline de suferinta si incheiate trist. Polonia a fost cindva parte a plagii comuniste si aceasta realitate, proprie si Romaniei, imi este cunoscuta. Dar, daca in Romania fostele blocuri comuniste schingiuie inca amintirile oamenilor si se insinueaza ca o prezenta absoluta in viata lor, aveam sa inteleg ca orasul pe care il vizitam nu fusese decit partial confiscat de marele vis comunist.

Cartierul Nowa Huta este una dintre relicvele socialismului polonez, cu blocuri ceva mai putin gri decit in Bucuresti, dar cu aceleasi chipuri triste si haine ponosite. Pentru o clipa, ma simt in mijlocul unei strazi bucurestene dintr-un cartier prost luminat si, daca-mi arunc privirea la dreapta, gasesc peisajul circiumii-prototip: oameni care vin aici sa-si bea vietile semiratate, sa-si dilueze amintirile negre intr-un alcool tare.

Aflasem din cartile de istorie ca Polonia a fost tara cel mai putin afectata de socialism, dar oamenii din circiuma din fata mea par ca impartasesc un trecut identic cu cel al romanilor de acasa. Totusi, blocurile construite de comunisti in Cracovia sint ceva mai putine decit cele din orasele romanesti, iar griul lor infiorator a fost treptat inlocuit de verdele parcurilor.

Ma uimeste numarul mare de femei incredibil de tinere care isi plimba copiii pe strazi, tragind dupa ele sacose, carucioare, genti probabil pline cu dosarele care trebuie citite pina miine, cind incepe o noua zi de serviciu. Se pare ca in Polonia diferenta o face tot religia catolica: aparent mai permisiv decit ortodoxismul, catolicismul prescrie o viata activa, in care enoriasii nu vad decit o jumatate a paharului, cea plina, iar jumatatea goala ori o infrunta cu seninatate, ori o umplu treptat.

Tinerii polonezi, cu o energie ametitoare par ca isi iau copiii inca in fasa pretutindeni – la serviciu, la cumparaturi, in excursii. Aici, copilul nu are agatata simbolica eticheta de „povara“, asa cum se mai intimpla uneori in Romania. Uitindu-ma la agitatia de pe strazi, imi vine sa spun ca polonezii seamana cu alergatorii la proba de 100 de metri garduri, si aceasta pentru ca par atit de perseverenti si razbatatori.

Privesc din nou la cartierul Nowa Huta: cele mai multe uzine si fabrici au fost demolate sau transformate in spatii comerciale, iar din vechea armura de beton a blocurilor n-a mai ramas decit o umbra. Este adevarat ca rufele atirna si aici pe sirma, in afara balcoanelor, este adevarat ca multe dintre femeile de 50-60 de ani poarta aceleasi haine ponosite de acum douazeci de ani, dar acesta este un tablou care se estompeaza treptat si este inlocuit de o imagine vie, miscatoare, vesela.

Poate ca peisajul comunismului polonez a fost zugravit in cele mai veridice culori de catre Witold Gombrowicz, polonezul renegat pentru cuvintele dure, lipsite de echivoc, pentru acuzele de lasitate aduse confratilor sai. Dar, pentru mine, Gombrowicz este cel care ura doar aparent polonezii, cel care acuza cu o prefacuta agresivitate pasivitatea lor fata de comunismul strivitor. imi amintesc cuvintele lui: „Am spus ca, daca un popor cu adevarat matur trebuie sa-si judece cu moderatie meritele proprii, un popor cu adevarat vital trebuie sa invete a le bagateliza, trebuie neaparat sa trateze de sus tot ceea ce nu reprezinta problemele lui actuale si devenirea lui contemporana…“

Profetia lui s-a adeverit pentru ca Polonia s-a salvat singura de la inecul comunismului si navigheaza acum libera, fara a mai putea fi oprita. Tinerii polonezi, cu veselia lor stralucitoare, cu o perseverenta care stirneste uimirea si cu o credinta neprefacuta in Dumnezeu sint cei ce sting lumina in vechile blocuri comuniste. Pina la urma, „viata este in alta parte“, intocmai cum spunea Kundera...

Calatoria mea se apropie de final. Ma intorc la manastirea calugarilor dominicani si-mi promit sa petrec ultima noapte intr-un vigiliu neintrerupt. Clopotul Hejnal, aflat in turnul Bisericii Sf. Maria suna odata cu trecerea fiecarei ore. Limbile se rotesc pe cadran, intocmai ca Pamintul in jurul Soarelui si pare ca timpul omenesc se dilata intr-un timp astral, vecin cu sacrul. Nu sint decit un minuscul punct rotitor intr-o imensa cetate, dar imi spun ca, daca reusesc sa ma opresc o clipa din rotirea mea nesfirsita, imi pot masura bataile inimii dupa bataile ceasului. Coama lunii arunca in gradina calugarilor dominicani scintei de lumina metalica... De aici incolo, totul este tacere, intrerupta numai de bataile sincopate ale clopotului.

M-am adaugat treptat spiritului Cracoviei, incercind sa-i apartin organic, nu s-o fac pe ea sa-mi apartina. A doua zi dimineata, trenul pornea din Cracovia spre Bucuresti. Eu am ramas insa in gradina calugarilor dominicani, masurind trecerea timpului dupa bataile clopotului.