OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

În seara de luni, 5 decembrie, la Clubul Țăranului Român, din cadrul Muzeului Țăranului Român, a avut loc ultima ediție din 2011 a Formulei 3 (anul acesta, Formula 3 i-a mai avut ca invitați pe Victor Rebengiuc, Octavian Soviany, Romulus Bucur, Sorin Gherguț, Magda Cârneci, Michael Astner, Irina Mavrodin și Vlad Ivanov).

Răzvan Petrescu

Asemenea lui Cehov, Răzvan Petrescu este un scriitor care a făcut inițial Medicină: „Nu mi-a plăcut medicina, am făcut-o ca un mercenar, am terminat cu o medie astronomică, dar nu mi-a plăcut. Mi-am dat seama de asta după o lună de profesare. În schimb, la liceu mi-a plăcut foarte mult literatura. Asta am vrut să fac. Tatăl meu medic mi-a spus că n-o să reușesc să trăiesc din scris. Avea dreptate peste ani. Mi-a propus: «fă medicina, fă chiar radiologia (ca el) și vei avea timp. Radiologii dau ultimele rezultate pe la 11.30. Mai stau o oră în spital de jenă. Și la unu’ jumate ești acasă. Ai toată ziua la dispoziție». Nu a ieșit așa. Nu aveam cum să știm nici el, nici eu de decizia Elenei Ceaușescu de a ne trimite pe toți la țară. [...] Am fost la Cenaclul Universitas condus de Mircea Martin, un cenaclu foarte bun, deoarece reușea să pună frînă oamenilor fără talent. [...] Sarcasmul era devastator. I-am dat lui Mircea Martin o proză de-a mea și după o lună ne-am întîlnit și mi-a spus niște cuvinte fantastice: «Așa ceva eu nu am citit niciodată». [...] Cenaclul Universitas a dat apoi nume importante: Cristian Popescu, Daniel Bănulescu, Radu Sergiu Ruba și Simona Popescu. Am lăsat-o la urmă poate pentru că mi se pare numele cel mai important de la acest cenaclu. [...]

Pornesc de la cîteva elemente clare de autobiografie și pe urmă las imaginația să funcționeze. Am nevoie de cîteva lucruri pe care le știu sigur. Și cele mai sigure sînt cele trăite de mine. [...] Am trăit într-o vreme fantastică sau suprarealistă. Nu a fost aievea și totuși am trăit-o. Acum trăim în aceleași condiții. Pînă la urmă nu fac decît să reproduc ce văd“.

Răzvan Voiculescu

„Bucătăria Hoinară nu este un album de gastronomie. Este un album de călătorie – unde s-a bucătărit. Cele mai simpatice întîmplări au fost atunci cînd am început să vorbim cu oamenii. După ce înceta bucătăreala, ne așezam pe o laviță sau pe un trunchi de copac și începeam să vorbim. Se întîlneau două lumi foarte diferite într-un context special. Sîntem obișnuiți să ducem o viață pe care societatea urbană ne-o impune și, de multe ori, cînd fugim în vacanțe, nu mai ajungem în locuri de genul acesta. Să interferezi cu cel care este relativ lîngă tine, dar la n lumi distanță – nu mai găsim timpul acesta. Am descoperit oameni de o sensibilitate extraordinară cu care am comunicat, am vorbit și am plecat mult mai bogați de acolo. [...] Ca fotograf, pe mine m-a interesat să arăt spectacolul locului. Sînt fotografiate mai multe peisaje în care eu am pus o masă încărcată cu feluri de mîncare preparate în acel loc. [...] Fără compoziție nu există fotografie. M-a ajutat foarte mult faptul că pictura flamandă a secolului al XVIl-lea cuprinde foarte multe scene despre mîncare pe masă, obiecte pe masă, vînat. A fost o inspirație fabuloasă pentru unul ca mine care a încercat să reconstituie, cu elemente moderne, ceea ce văzuse la acești pictori.

[...] Fotografia de portret este una dintre cele mai intime tipuri de fotografie. Un portret nu înseamnă să surprinzi partea fotogenică a cuiva. Ceea ce este important este să treci de privirea lui. Momentul cînd ai reușit să obții un portret în care există o neutralitate a privirii lui către tine, atunci ia naștere fotografia. [...] Sînt chipuri pe care noi, cei care ne întîlnim cu personajul în mod obișnuit, nu le vedem. Privirea neutră este una dintre cele mai puternice priviri, pe care o vedem foarte rar.“

Răzvan Popovici

„Festivalul SoNoRo din acest an a fost cel mai amplu dintre toate edițiile. A durat aproape trei săptămîni. Am depășit numărul de șase mii de spectatori de anul trecut. Din acest punct de vedere este o mare victorie a muzicii clasice, a muzicii de cameră, care era, pînă acum cîțiva ani, Cenușăreasa lumii muzicale din București. Între timp, festivalul a devenit un punct de reper. Anul acesta, am dus festivalul și în Italia. Toate concertele au fost sold aut. Iar aceasta s-a întîmplat într-un context în care au cîntat niște muzicieni din România, care nu era văzută în Italia din acest punct de vedere, ci din cu totul altă perspectivă. Anul viitor, vom merge la Kiev și, dacă totul merge bine, va urma Grecia. [...] De la an la an, un proces important a fost alcătuirea programului. A fost o înălțare graduală a ștafetei. Nu poți cînta în fiecare an piese de Brahms și Schumann. Am făcut un experiment la Palatul Cotroceni în deschidere, cînd am avut un program mai „pretențios“, foarte conceptual. Am cîntat și Schoenberg. De obicei, cînd lumea citește „Schoenberg“ pe program, se sperie. Mulți nu știu că în prima perioadă a fost un compozitor postromantic. A fost piesa care a avut cel mai mare succes. Aproape cinci sute de oameni au ascultat-o fără să se audă un sunet în public. La Palatul Bragadiru am cîntat un cvartet de Philip Glass și receptarea a fost extraordinară. Este o prejudecată că trebuie să alcătuiești un program pe gustul publicului larg pentru a avea succes.