OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Numele Sorin Leoveanu este legat foarte puternic de Hamlet. Rol visat de actori, poate o viata uneori, la tine a venit la inceputul carierei. Ce a insemnat acest lucru pentru tine?

Sorin Leoveanu: O intreaga lectie si de viata si de actorie. Unii spun ca e bine sa ti se intimple la o virsta mai frageda lucrul asta, altii nu. Dar asta nu e important. A fost o experienta si vasta si fericita, din care am invatat foarte multe. Mai ales ca povestea Hamletului de la Cluj este una destul de speciala in sine, pentru ca s-a jucat foarte mult si se joaca in continuare fara regizor, fiind foarte greu si ca interpretare si ca viziune regizorala. Astfel, toate lipsurile, ca si toate bucuriile de altfel, se dubleaza automat, se resimt foarte acut.

Vlad Mugur nu facea nici o diferenta intre actori, ii iubea si ii respecta in aceeasi masura, indiferent de virsta sau de valoare. Lucra cu toti in acelasi ritm. Iti dadea o incredere pe care o capeti foarte greu si destul de arbitrar in ziua de azi. Si in tine, dar si in spectacol, in trupa. Faceai parte dintr-o echipa care nu avea rautati, nu se baza pe individ, ci pe colectivitate, pe respect si dragoste. Lucru pe care poate ca nici nu il constientizam, doar il simteam. Iar atunci cind nu s-a mai repetat, i-am simtit lipsa cu atit mai mult.

Ce a insemnat intilnirea cu Vlad Mugur pentru Luiza Cocora?

Luiza Cocora: Intr-un fel, e ciudat sa incepi de la primul rol cu un mare regizor, ma refer la rolul principal din Carnavalul birfelor de la Craiova. E altceva ca, dupa ce ai trecut prin diverse incercari, ai avut urcusuri si coborisuri in cariera, sa ajungi la un moment dat, ca o implinire, sa joci la un regizor foarte mare, un rol foarte important. Probabil, pentru ca mie mi s-a intimplat chiar de la inceput, nici nu am constientizat importanta acestui lucru. Am realizat mai mult dupa, cit de privilegiata am fost sa fiu aleasa si sa ma aflu in conjunctura respectiva. Pentru ca atunci cind iti este bine, nu iti dai seama cit de rar e lucrul asta. Privind inapoi, e o stare spre care tind mereu si la care incerc sa ajung prin mijloacele mele, cautindu-mi pas cu pas, propriul drum.

Vlad Mugur v-a descoperit si v-a facut cunoscuti, Alexandru Dabija crede in forta cuplului vostru si va distribuie in rolurile principale, intr-o productie importanta a Teatrului Odeon. Se intilnesc stilurile de lucru ale celor doi regizori?

S.L.: Pentru actor, controlul asupra a ceea ce face si asupra a ceea ce crede el ca face e destul de subred, si atunci e foarte important un ochi talentat din sala care sa-ti dea masura calitatii. Pentru Dabija, creatia scenica are valoare doar daca actorul intelege ceea ce trebuie sa faca si executa foarte bine. Atunci e multumit. Regizoral, gindeste din punctul de vedere al actorului, la repetitii. Are foarte mare incredere in actor si ii lasa libertate. Pentru mine e un nou punct de pornire.

L.C.: L-am auzit pe Dabija de multe ori vorbind sau pomenind numele lui Vlad Mugur si la repetitii si in afara lor. Probabil a trecut si el printr-o experienta umana cu Vlad. Fac parte din aceeasi familie spirituala. Chiar daca sint diferiti, se intilnesc in esenta, in lucrurile simple si adevarate in ceea ce priveste teatrul, cum ar fi faptul ca se porneste de la actor si nu se vine de acasa cu o conceptie fixa care sa fie apoi aplicata cu violenta asupra actorului. Este o imbinare – ajungi sa percepi conceptia regizorala, atmosfera si cheia spectacolului si pe toate acestea le aduci la tine, pentru ca ti se da aceasta libertate, si te desfasori in cadrul viziunii respective. Asta inseamna adevarata colaborare intre regizor si actor si este identica la amindoi. Dar ca cinism, Dabija il intrece cu mult pe Vlad Mugur. Ceea ce mie imi place foarte tare, pentru ca il simt foarte apropiat de lumea mea. Un cinism care frizeaza absurdul. Un autocinism si o autoironie care pe mine ma fascineaza.

Spuneai cindva ca partea cea mai frumoasa in teatru sint repetitiile. In ce a constat frumusetea de data aceasta?

S.L.: In faptul ca lucram intr-o echipa noua, cu un regizor mare, si e foarte ciudat ceea ce trebuie sa facem. Trebuie sa jucam situatiile din piesa pe invers. Poate cuvintul nu e cel mai potrivit. Se fuge de romantismul piesei si al situatiilor. Iti da sansa sa creezi o lume care aparent nu exista in text. Si stilul de lucru al unui om cu care colaborezi pentru prima oara iti ofera nebanuite surprize. E si placut si greu, iti faci mai multe griji decit trebuie. Citeodata ai senzatia ca nu e bine, uneori chiar nu e bine deloc si atunci faci cunostinta cu cinismul lui Dabija. E o experienta unica, noua, care pe mine m-a zguduit si m-a trezit din multe adormiri.

E frumoasa partea de repetitii la Leonce si Lena?

L.C.: Pe mine, sincera sa fiu, ma cam chinuie. Dar cum am o mare doza de masochism in mine e frumoasa. Provocarea pentru care ma bucur de data asta este faptul ca nu trebuie sa ma iau in serios pe mine ca persoana, trebuie, in schimb, sa iau foarte in serios rolul. Trebuie sa calci peste orgoliile personale si sa te arunci cu toata increderea in personaj, chiar daca din afara va parea ridicol, comic.

S.L.: Asta e una dintre cheile de abordare a personajelor, sa nu te iei in serios ca individ.

L.C.: Asta imi provoaca, pe de alta parte, si o mare voluptate, aceea de a observa ca nu sint o persoana chiar atit de serioasa pe cit credeam eu ca sint. Pentru ca intotdeauna avem tendinta sa ne formam o parere mult mai buna despre noi, sa ne gasim tot felul de justificari pentru partile negative, si acum trebuie sa renuntam la masca asta, la instinctul de autoaparare, sa ne asumam asa cum sintem de fapt, cu parti vulnerabile.

Care a fost prima impresie pe care v-a lasat-o Büchner la lectura?

L.C.: Romantic, cu rupturi evidente de stil. Trece spre absurd, alteori are parti care frizeaza suprarealismul. Impresia generala a fost de romantism pina in pinzele albe.

Ce semnificatii a capatat la intilnirea cu regizorul?

L.C.: Dabija nu vrea sa dubleze romantismul textului cu o interpretare in stil romantic. Ceea ce este frumos si incitant este ca, lucrind intr-o alta cheie, romantismul planeaza asupra a ceea ce se intimpla si este cu atit mai adevarat cu cit

S.L.: Nu este jucat si atunci valoarea lui este si mai puternica.

L.C.: Este creata o lume total antiromantica, dupa cum arata si partea tehnica si decorul. Dar chiar si in lumea asta aseptica si rece, romantismul transpare totusi, ceea ce este o dovada de optimism. Sau de cinism?

Revin la Hamlet. Leonce pare sa aiba o structura mentala asemanatoare, se raporteaza la fel la nebunie. Exista o legatura intre cele doua personaje?

S.L.: A existat aceasta tentatie la inceput. Chiar Dabija imi spunea ca, in anumite scene, personajul este nebun, ca o sa-si motiveze plictiseala si cinismul omorind. In acelasi timp, mi-a fost teama sa nu repet ce am mai facut, personajele si situatiile fiind destul de asemanatoare. Dupa care, m-am gindit ca nu are nici un sens sa ma tem, pentru ca si in viata reala sint situatii si persoane ale caror intimplari sau relatii interumane seamana sau sint motivate de aceleasi idei si trairi. Am acceptat ca da, este nebun. Si Leonce si Hamlet au aceeasi lume, cauta aceleasi adevaruri absolute pe care nu le poti atinge sau, daca le atingi, ceva se schimba cu 180 grade. Paradoxal, ca sa ajungi la puritatea acestor lucruri, dragostea neconditionata, la adevarul absolut din mintea lui Hamlet, nu o poti face decit prin moarte. Ori a ta ori a celor din jurul tau. Exista o nebunie care se regaseste la amindoi. Cred ca are legatura cu tot ceea ce ne inconjoara. Ei urasc tot ceea ce este prefacut. Nu stiu nici eu exact in momentul in care vorbim daca toate acestea sint simple presupuneri sau nu, spectacolul nefiind terminat inca.