OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Aceasta vara a extremelor climatice – in sud-estul european caldura, incendii si seceta, in centru si in vest ploi, inundatii si racoare – este, in acelasi timp, o vara a marilor expozitii de arta contemporana. Caci numai din cind in cind se potrivesc datele in asa fel incit sa aiba loc La Biennale di Venezia in acelasi timp cu Die documenta de la Kassel. Anul acesta, deci, s-a deschis la Venetia pentru a 52-a oara La biennale si numai citeva zile mai tirziu, la Kassel, a 12-a Documenta. Si, altfel decit timpul imprevizibil si instabil, ambele expozitii sint calme, nu prezinta nici surprize, nici deziluzii, ci unele bucurii si unele enervari.

Arta prezentata la Kassel este aproape exclusiv experimentala
La Kassel, enervarile sint numeroase, caci selectia operelor expuse nu pare sa aiba un fir rosu conducator – desi una dintre operele din palatul principal este un nod complicat de sfoara groasa rosie… Experienta estetica, au spus in stil apodictic cei doi sefi responsabili ai expozitiei, Roger M. Buergel si Ruth Noack, incepe acolo unde se termina semnificatia, in sensul traditional al cuvintului, si acolo arta poate fi un mijloc de dezbatere si analiza a lumii. Dar, desi operele expuse analizeaza poate lumea, ele sint atit de placative si chiar moraliste ca pierd orice efect estetic. in general, lumea ce se desprinde din expozitia de la Kassel este una plina de violenta, nedreptate sociala si coruptie politica. Daca, totusi, se cauta firul rosu, el ar fi incercarea de a da artistilor din lumea a treia, din Africa si Asia, posibilitatea de a expune si de a lua parte la dialogul artistic global. Arta prezentata la Kassel este aproape exclusiv experimentala, in sensul experimentarii cu materiale, mijloace si medii diverse, si conceptuala, in sensul operei de arta ca idee aplicata – adica nu se vede aproape deloc pictura, in sensul traditional al culorii pe pinza sau carton, ci numai aranjamente si asamblaje de tot soiul.

Cel mai frumos aranjament este cimpul de maci din fata Palatului Fridericianum, conceput de artista croata Sanja Ivekovic. in piata care straluceste in rosu si negru si in fiecare zi la ora 12, la prinz, si la ora 5 dupa-masa, se difuzeaza prin megafoane cintece istorice revolutionare, care nu vor sa fie nostalgice, ci vor sa reactiveze amintiri din trecutul socialist al tarii. in felul acesta se imbina arta, natura si societatea.
Si pictorul bucurestean Ion Grigorescu, care a fost invitat sa participe la expozitia din Kassel, se foloseste de conotatii politice. Tabloul expus in Friedericianum este numit The Fight with the Dragon (1968) si il arata pe pictor in rolul Sfintului Gheorghe luptind cu balaurii – o lupta simbolica, ce trimite la lupta de zi cu zi din timpul regimului trecut. Stilul lui Grigorescu este o combinatie intre fotografie alb-negru si pictura, un rezultat parca al dificultatilor banale din trecut, cind nu se gasea hirtie pentru fotografii colorate, asa incit pictorul adauga elemente de pictura la fotografii.

Rolul artei de a atrage atentia asupra unor situatii politice problematice este din nou pus in evidenta in instalatia austriacului Peter Friedl, numita The Zoo Story: instalatia consta intr-o girafa care a murit in 2002, in timpul celei de a doua Intifada, si a fost impaiata intr-un mod diletant de veterinarul de la gradina zoologica din orasul Qalqilyah. Aceasta girafa a devenit un fel de vedeta in presa germana, unde i s-au povestit viata si moartea si unde a aparut pe multe coperte de reviste. insa Friedl vrea sa depaseasca pretentia pseudodocumentara a presei cu circulatie de masa si propune aceasta girafa ca victima simbolica a razboiului si ca reprezentant emotional al situatiei politice conflictuale din Orientul Apropiat. The Zoo Story este o poveste cu substrat moral si cu pretentii empatice: nu atit o opera de arta, cit o opera angajata pacifista.
Nu numai exponatele de la Kassel au o dimensiune morala mai mult sau mai putin evidenta, ci toata intreprinderea este un imens proiect pedagogic: nenumarate tururi ghidate, unele pentru surzi si altele chiar pentru orbi; nenumarate jocuri pentru copii; nenumarate foi si brosuri informative; nenumarate lecturi, conferinte si discutii in care se explica si se interpreteaza operele, relatia dintre experienta biografica si cea estetica sau legatura dintre productia artistica si situatia sociala. Acest urias efort de mediere – care, de altfel, preocupa multi studenti din regiune – pare deja sa faca parte din arta, de parca operele in sine sint estetic atit de nesigure incit, fara explicatii, nu-si pot dezvolta puterea sugestiva.

Cu totul altfel este organizata Bienala de la Venetia, unde nu exista nici tururi ghidate, nici programe pentru copii si unde singura publicatie oficiala este un enorm catalog al expozitiei principale. Ca de fiecare data, in ultimele zile de dinainte si in primele zile de dupa deschiderea Bienalei au loc multe receptii si Venetia se transforma intr-o mare petrecere mondena. Anul acesta, mai mult ca niciodata, a fost evidenta prezenta jet set-ului international, cu atit mai mult cu cit colectionarii de arta sint, de multe ori, si niste mecena, care sustin un artist sau un proiect. Multe firme de lux sau intreprinderi de mass-media sint sponsori: Chanel a subventionat pavilionul francez si Vogue pavilionul german (ceea ce a dus la comentarii ironice in presa italiana, dat fiind ca instalatia artistei germane Isa Genzken, constituita din tot felul de geamantane jerpelite, din care rasar animale impaiate, zdrente care atirna din sfori de spinzuratoare si alte obiecte ciudate, este un document de estetica uritului si deci antipodul elegantei si al bunului gust, pentru care este renumita revista Vogue).

In acelasi timp cu Bienala s-au deschis sau redeschis la Venetia muzee private, ca, de exemplu, Palazzo Grassi, preluat de colectionarul francez François Pinault, care isi expune o selectie din colectia lui de arta contemporana, sau prestigiosul palat de pe insula San Giorgio, unde Prada prezinta o expozitie a artistului Thomas Demand. Arta contemporana a devenit un ingredient necesar pentru stilizarea culturala a bogatiei si o noua moda in economia de lux.
- contributia canadiana este poate cea mai complexa stilistic si tematic
Daca la Kassel impresia generala este de insuficienta estetica, incarcata cu mesaj moralizator, la Venetia, unde, in asa-numitele parcuri Giardini, fiecare tara isi are pavilionul ei si este resposabila de expozitia prezentata acolo, bucuriile sint mai multe decit enervarile. De exemplu, in cadrul expozitiei generale organizate anul acesta de curatorul american Robert Storr in pavilionul principal si intitulata Think with the Senses – Feel with the Mind (Gindeste cu simturile – simte cu mintea), este o bucurie reintilnirea cu tablourile albe, aproape monocromatice, deja considerate „clasice“, ale lui Robert Ryman sau intilnirea cu tablouri noi ale lui Chéri Samba, in stilul ei naiv-realist si explicit politic.

Printre pavilioanele nationale, contributia canadiana este poate cea mai complexa si stilistic (un stil amalgamat, greu de etichetat) si tematic (tema esentiala a artei: existenta umana): curatoarea Louise Déry prezinta o ampla instalatie a artistului din Montréal David Altmejd, The Index. Altmejd foloseste materiale diverse: metal si sticla, pamint si iarba, si combina motive mitice cu motive folclorice, ca sa arate decaderea si transformarea continua implicita in existenta umana si relatia ambivalenta intre om si natura: uriasul ca fiinta simbolica a originii vietii pamintene. Oglinzile dau micilor sali o ambianta spectaculara si provoaca un permanent joc intre obiect si reflectia sa si reflectia in reflectie…
Daca pavilionul canadian este cel mai impresionant, pavilionul cel mai elegant este cel nord-american, unde Nancy Spector de la Museul Guggenheim din New York a organizat o mica si frumoasa retrospectiva a artistului conceptual de origine cubaneza Felix Gonzales-Torres, la zece ani dupa moarte. La intrare este o sculptura din becuri si fire ca o cascada luminoasa si colorata, care sugereaza o lume fermecata si fermecatoare; insa in interiorul pavilionului sint expuse lucrari (foto)grafice in tonuri de gri care zugravesc lumea cu multa forta evocativa, in aspectul ei depresiv si deprimant. in multe din operele lui, Gonzales-Torres a tematizat societatea mediatica si de consum; in pavilionul venetian se afla teancuri uriase de afise dupa fotografii, din care vizitatorii sint invitati sa ia cite unul si care se retiparesc la nesfirsit – asa-numitele take away sculptures, ca si aranjamentul geometric ca un covor din bomboane negre in celofan, din care vizitatorii pot sa ia si care se reface zi de zi.

Pina acum au fost circa 105.000 de vizitatori – daca fiecare a luat o singura bomboana neagra inseamna ca productia lor a dat de lucru la o fabrica intreaga, in ciuda caldurii si a vacantelor! Un record este numarul tarilor reprezentate la editia din acest an al Bienalei: 76 de tari, dintre care unele prezente din nou dupa absente indelungate sau prezente prime, precum cea a Libanului sau a Republicii Moldova. Un alt record este numarul artistilor expusi: 500 de artisti de pe toate continentele, care, in limbaje estetice diverse si cu teme diverse, dar asemanatoare, creeaza o impresie generala a situatiei artei plastice contemporane. Mai mult decit in alti ani, domina temele politice si este evident efortul estetic de a integra critica sociala in descrierea artistica a lumii. O opera de critica sociala deosebit de reusita este instalatia colectivului brazilian Morrinho Group, care, pe pajistea principala, a reconstruit din materiale recuperate o favela, adica o suburbie saraca cum sint multe la Rio de Janeiro.

Proiectul romanesc Low-Budget Monuments – o reflectie asupra monumentalitatii
Printre noutatile acestei Bienale, trebuie mentionata redeschiderea pavilionului venetian in Giardini, unde este prezentata o expozitie-omagiu in memoria artistului italian Emilio Vedova, decedat de scurt timp, de nenumarate ori prezent la Bienalele din trecut. Alta noutate este inaugurarea pavilionului italian, unde Francesco Vezzoli prezinta o instalatie video dubla cu titlul sarcastic Democrazy – nebunie democratica sau democratie nebuna? Doua spot-uri electorale fictive pentru doi candidati la presedintia Statelor Unite sint proiectate fata in fata: Patricia Hill, interpretata de celebra actrita Sharon Stone de o parte, si de cealalta parte Patric Hill, interpretat de celebrul filozof francez Bernard-Henry Lévy. Combinatia dintre entertainment si creatia de mistica politica, dintre aparenta mediatica si inconsistenta fundamentala este rareori asa evidenta si atit de socanta ca in aceste filme, care, de altfel, au fost realizate cu ajutorul echipelor electorale care i-au sfatuit pe George Bush si pe Bill Clinton cind au fost candidati. Daca rolul artei este de a face vizibile defectele societatii prin transformarea realitatii in fictiune, atunci lui Vezzoli i-a reusit o importanta opera artistica.

Si contributia Romaniei la aceasta bienala este o opera politica: Low-Budget Monuments este un proiect curat de Mihnea Mircan si conceput de Victor Man, Cristi Pogacean, Mona Vatamanu si Florin Tudor. Aranjamentul din pavilionul national roman propune o reflectie asupra posibilitatilor actuale ale monumentalitatii in general si ale monumentului in special si incearca sa examineze rolul artei publice si rolul public al artei. in ce masura poate un monument sa incorporeze antagonisme politice in asa fel incit sa reechilibreze fortele sociale? in ce masura poate un monument sa fie reconfigurat ca instrument artistic care nu serveste victorii militare sau sacrificii religioase? Si cum pot monumentele sa activeze traume colective si, in acelasi timp, sa ajute la insanatosirea ranii sociale? Cristi Pogacean a produs un obelisc ironic, Mona Vatamanu si Florin Tudor intreprind o discutie despre arhitectura ca un proces dual de constructie si distrugere, Victor Man – in lucrarea Monument to Victor Man – imbina spatiul privat confesional cu spatiul public fantasmagoric – toate aceste opere reconsidera spatiul public si rolul oficial al artei.
Ca nicaieri altundeva, arta este peste tot prezenta in Venetia in aceste luni de vara. Dat fiind ca nu toate tarile au un pavilion in parcurile unde a fost infiintata Bienala, multe expozitii au loc in oras, in palate renovate, in magazine si cafenele. in felul acesta, intr-adevar, arta patrunde in cotidian si il transforma aproape pe nesimtite.

Cea de-a 12-a editie a Documentei din Kassel se va incheia pe 23 septembrie, in vreme ce a 52-a editie a Bienalei de Arta de la Venetia va fi deschisa pina pe 21 noiembrie 2007.