OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Visind cu ochii deschisi (bis)

La fel de naiva si cu capu-n norii imaginarului ca si Selma din Dancer in the Dark este eroina celui de-al treilea film al americanului Neil LaBute, Nurse Betty. Selma e indragostita de muzicalurile hollywoodiene si-n cele mai fericite si mai colorate momente din viata ei trista si cenusie se imagineaza cintind si dansind. La rindul ei, Betty e indragostita de starul serialului de televiziune „A Reason to Love“ (un soi de combinatie intre Spitalul de urgenta si Tinar si nelinistit), iar in cele mai fericite momente din viata ei cafenie de chelnerita intr-un fast-food din Kansas crede, cu dezarmanta naivitate si ferma convingere, ca este fosta logodnica a doctorului din serial. Mai mult: se hotaraste sa plece la Los Angeles, in cautarea lui, avind ca singura adresa numele spitalului din serial. Terenul e, asadar, pregatit pentru inca unul dintre acele filme in care fictiunea intra pe usa din fata a realitatii; LaBute transforma insa aceasta versiune realista a Trandafirului rosu din Cairo intr-o satira blinda, dar nu mai putin eficace la adresa televiziunii si a impactului adictiv al acestei fabrici de vise asupra oamenilor simpli.

Cu Renée Zellwegger – pur si simplu adorabila in pielea unui personaj pe care ai tot dreptul sa-l iei la misto, dar de care nu te poti abtine sa nu te atasezi. Dupa In the Company of Men (care l-a revelat la Cannes, in 1998) si Your Friends and Neighbours, este, poate, cel mai comercial film al lui LaBute si, cu siguranta, unul dintre cele mai agreabile vazute in festival. Faptul ca pentru asta recurge la asa-zis ieftinele conventii de soap fac din el numai in aparenta si cel mai lejer.
Exilat, inexplicabil, in afara competitiei, Requiem for a Dream (regizat tot de un american, Darren Aronofsky) e insa departe de a fi agreabil. De fapt, este in mod deliberat dezagreabil si, ca spectator, ai nevoie de nervi de otel pentru a ramine imun (si pina la capat) la brutala, insuportabila si crescinda agresiune la care esti supus. Este mai intunecat decit filmul lui Von Trier (care, apropo, s-ar fi putut numi si el Requiem for a Dream) si mai transant – ca satira impotriva dependentei – decit cel al lui LaBute. Aronofsky a fost scos la lumina de premiul pentru cel mai bun regizor obtinut la Sundance, in 1998, pentru P (Pi).

Un thriller matematic (!), turnat pe 16 mm si in alb/negru, despre obsesia unui matematician de a descifra tainele zecimale ale numarului p. Requiem... nu e cu mult diferit, nici ca forma nici ca fond: adaptat dupa un roman scris in 1978 de Hubert Selby jr., el pune in scena, ca-ntr-un bolero vizual, acelasi tragic si ireversibil proces de dezintegrare mentala al eroului din P, amplificindu-l cu patru. Veterana Ellen Burstyn este fabuloasa intr-unul dintre cele mai solicitante roluri din cariera ei: acela al unei vaduve bulimic-anorexice care viseaza (si ea!) sa fie invitata la teleshow-ul favorit. O data acceptata, e in stare de orice pentru a scapa de cele citeva kilograme in plus care o impiedica sa „intre“ in rochia ei rosie; inclusiv sa reziste asaltului imaginar al unui frigider care, intr-una dintre cele mai suprarealiste (si cronenbergiene) secvente, o inghite! Fiul ei si cei doi prieteni ai lui cred, la rindul lor, ca nirvana e dupa colt si sint in stare de orice pentru a-si lua ratia zilnica de droguri. Daca gindul va duce la Drugstore Cowboy sau Trainspotting, aflati ca e ca si cum ai compara Dancer in the Dark cu Sunetul muzicii. Asemeni eroilor sai, care devin victime ale propriului apetit necontrolat pentru droguri, filmul lui Aronofsky devine, inevitabil, o victima a propriului apetit vizual pentru filmari accelerate, ecrane multiple, montaj frenetic si culori saturate. El reflecta insa perfect nebunia, durerea si disperarea personajelor sale, filmate de cele mai multe ori prin lentile ciudate – care parca le prind in capcana propriilor angoase – si reduse, intr-un insuportabil final, la niste papusi stricate. Un film infinit mai terorizant decit orice monster movie.


Fast Kollek, Slow Assayas

Pina anul trecut, romancierul si regizorul israelian Amos Kollek era o prezenta obisnuita in Festivalul de la Berlin unde Sue si continuarea ei, Fiona (ambele cu Anna Thomson), fusesera prezentate, cu un oarecare succes, in ‘98 si ‘99. Spre deosebire de acestea, care scrutau sumbrul univers new-yorkez al prostitutiei (Sue) si al drogurilior (Fiona), Fast Food Fast Women este o comedie. Cu aceeasi Anna Thomson intr-unul din rolurile principale – un soi de Emmanuelle Béart blonda, mai slaba, dar la fel de buzat-siliconata. Ideea unui McDonald’s cu sex-appeal pe care o promitea titlul nici nu era rea; este insa aruncata in fundalul acestei comedioare la fel de pufoase si de aratoase ca un hamburger pozat, dar la fel de satioase ca un hamburger real, chit ca la un moment dat ni se serveste putin din atmosfera acestui original fast-food. In locul lui, avem parte de unul banal si de existentele nevrozate ale clientilor sai, aflati mereu in cautarea dragostei (si nu a sexului!). Si noi care credeam ca Woody Allen si Paul Auster erau suficienti...

In vreme ce Kollek nu are nevoie decit de o ora si jumatate pentru a stringe la un loc destinele sentimentale ale multiplelor sale personaje, Les destinées sentimentales al lui Olivier Assayas desira intr-un timp dublu o singura relatie: aceea dintre un preot divortat si o femeie dintr-o familiie de mestesugari ai portelanului, de-a lungul primelor trei decenii ale secolului XX. Sigur, saga costumata a lui Assayas (care o rupe total cu filmele sale trecute, intimiste si plasate in contemporaneitate) ramine fidela romanului omonim scris de Jacques Chardonne, iar reconstituirea epocii, constructia si luciul de portelan al cadrelor si grija pentru detalii sint exemplare. Chiar si decupajul scenei de bal, obligatorie intr-un film de epoca, il poate concura pe cel viscontian din Ghepardul. Totusi, Les Destinées sentimentales ramine genul de film a carui limpezime vizuala te poate seduce, dar a carui platitudine si lentoare narativa te pot abandona inca inainte de a trece pragul primei ore.


Asia-pudding si euro-pudding

Cu Yi Yi (Si unu, si doi) al taiwanezului Edward Yang, lucrurile stau intocmai: primele 45 de minute aproape ca te pierd de client. Yang (intrat in competitia canneza pentru a doua oara, dupa Confuzia confuciana, in 1994) alege sa-si inaugureze filmul cu o nunta care introduce, haotic, toate personajele, de la copii la bunici, trecind prin parinti, rudele si prietenii acestora... Apoi insa, ca si cum ai desfolia o ceapa, ajungi la miez. Veritabila simfonie jazz a relatiilor de familie si a reactiilor fiecaruia la ce se intimpla celuilalt, Si unu, si doi dureaza nu una, nu doua, ci aproape trei ore. Spre deosebire de „destinatii“ lui Assayas, ea contine insa idei cit pentru sase.
Trei ani dupa controversatul si foarte puternicul Funny Games, austriacul Michael Haneke a revenit la Cannes cu Code Inconnu, o coproductie franco-austriaco-romana cu Juliette Binoche in rolul unei actrite si Luminita Gheorghiu in rolul unei romance. (De fapt, Binoche este cea care i-a scris lui Haneke – precum Deneuve lui Von Trier –, solicitind un rol.) Rezultatul este un cerebral film-puzzle („specialitatea“ lui Haneke), cu citeva scene eficace (mai ales cele cu Binoche, excelenta) si cam multa umplutura etno-socio-multicultural-corecta (producator este Marin Karmitz!). Cit despre „partea romaneasca“ a acestui euro-pudding, mai bine sa nu pomenim; destul daca va spunem ca „Maria“ din film este cersetoare la Paris...
Alte filme
Sansa lor a fost de a fi proiectate la Cannes. Sansa noastra ar fi aceea de a nu mai auzi, in veci, de ele.

Honest al lui Dave Stewart este exemplul tipic de film atit de prost ca sfirseste prin a fi enjoyable. Cu trei bucati din cele patru de la All Saints, care malheureusement joaca, nu cinta, cu un clin d’oeil la Blow Up al lui Antonioni dupa care ti se zbate ochiul cinci zile, cu trip-uri la fel de bad pe cit e si filmul si cu replici care etaleaza pretentiile intelectualiste ale unui muzician (jumatatea masculina din Eurythmics) altminteri onorabil: „Sinteti toate trei surori? Ca-n Cehov!“ Ca-n perete; Delirantul si incomprehensibilul Estorvo al brazilianului Ruy Guerra (nume de baza al curentului „novo cinema“ din anii ’60) a fost, fara indoiala, cel mai prost film vazut la Cannes. Regretele noastre au mers atit inspre romanul ecranizat (inclus, aflam, in rindul capodoperelor), cit si spre protagonistul Jorge Perugorria, pe care l-am gustat in debutul sau fulminant din Capsuni si ciocolata. Nimic nou sub soarele Tunisiei: venit din partea unei regizoare, La saison des hommes al Moufidei Tlatli (prezentat in Un Certain Regard) nu putea fi decit un lung, dar colorat, lamento al conditiei femeii si mai ales a nevestei tunisiene. Concluzia: soacra e un barbat si jumatate. In fine, Cuba Feliz al lui Karim Dridi (turnat pe video si prezentat in „Chenzina regizorilor“) a fost un soi de versiune franceza la Buena Vista Social Club al lui Wenders, chit ca Dridi sustine ca habar n-avea ca si regizorul german are, simultan, aceleasi preocupari. Conditia esentiala sa-ti placa un film care nu urmareste nici un story si in care protagonistii, una-doua, se pun pe cintat e sa-ti placa muzica cubaneza in exces.

Flash pe: Eureka al japonezului Shinji Aoyama. Cea mai lunga pelicula din festival (3 ore 37’ si premiul FIPRESCI) a fost genul pe care fie il lasi in plata lui (dupa prima ora), fie il urmaresti hipnotizat pina la sfirsit. Pentru Cannes 2000, a fost ce-a fost L’Humanité pentru editia anterioara. Splendid filmat in sepia, dar destul de conventional incheiat printr-o eruptie de culoare, cu actorul din Anghila lui Imamura, Koji Yakusho, Eureka este un film al redescoperirii de sine dupa o catastrofa careia i-ai supravietuit, in timp ce toti ceilalti au murit. O revelatie – chit ca dureroasa, daca te gindesti ca dupa proiectie ai nevoie de o plimbare la fel de lunga pentru a te dezmorti...

Cannes