OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Despre ce vorbeşte şi cui, totuşi, acest text, emoţionant prin forţa apelului la memoria lecturii, cea a detaliului descriptiv (operaţiune de arheologie mentală ce scoate la iveală harta subiectivă a Bostonului şaizecist) şi a efectului de alienare (comportamentul uman văzut prin ochii cuiva care nu poate apela la propria experienţă şi inteligenţă emoţională pentru decodarea lui)? Firmin e aproape un scenariu de benzi desenate (pentru care schiţele ce însoţesc toate ediţiile cărţii sînt un fel de „plan iniţial“) care n-ar putea niciodată deveni aşa ceva. Poate părea paradoxal, dar nu e. Dincolo de tehnica atît de frecventată a alegoriei („iară prin ţigani se înţeleg şi alţii“, nu-i aşa?), care face, ea însăşi, parte din complexa reţea de referinţe literare aduse în pagină de Savage, romanul lui e unul pentru adulţi, scris ca să rămînă între două coperte, o pledoarie pentru eternitatea Bibliotecii şi pentru imperativul memoriei. În vocea prea puţin „serioasă“ a unui animal omeneşte dispreţuit se ascunde tristeţea prăbuşirii canoanelor în acelaşi ritm cu cea a vechilor clădiri, făcînd loc blocurilor dezvoltate durabil şi tirajelor de buzunar cu destinaţia finală: tomberon. Ginger Rogers nu e imaginea perfecţiunii feminine, ci a uşurinţei (nu uşurătăţii) de a fi într-un univers ghidat de cărţi pe ritmul vaporos al muzicii (ca) de film. Ca şi Ry Cooder în Chavez Ravine, Sam Savage reconstituie, ficţional şi, la prima vedere, cu mare lejeritate, alternativa la „modul nostru de viaţă“ (deviza motivaţională a intervenţionismului şi a „eficienţei“ sociale): libertatea ficţiunii, a imaginaţiei şi a lui „a fi altfel“. A fi şobolan şi cititor printre oameni care ard cărţile.

Firmin

Sam SAVAGE

Sam SAVAGE

Firmin

Traducere şi note de Vali Florescu

Editura Polirom, Iaşi

Colecţia „Biblioteca Polirom“, 2009

Într-o noapte, la puţin timp după excursia noastră de orientare turistică în jurul pieţei, mama s-a dus sus, ca de obicei, şi nu s-a mai întors niciodată. În următoarele cîteva luni, am văzut-o de cîteva ori în compania curvelor din spate de la Joe and Nemo; apoi a dispărut de tot. Şi ăsta a fost sfîrşitul micii noastre familii. După asta, în fiecare noapte a început să mai dispară cîte cineva, pînă cînd, în cele din urmă, n-am mai rămas decît Luweena, Shunt şi cu mine. Apoi au plecat şi ei. Nu reuşeau deloc să înţeleagă de ce naiba mai vreau să rămîn aici. Pentru ei, eram un ţicnit, însă unul inofensiv. Nu erau absolut deloc de acord cu ceea ce făceam eu. La urma urmei, librăria era un loc supernaşpa în care să trăieşti, iar mama o alesese doar sub imperiul stringenţei de a găsi un adăpost. În ciuda neînţelegerilor noastre din trecut, ultima zi petrecută împreună a fost aproape emoţionantă. Luweena m-a îmbrăţişat, iar Shunt, jenat, mi-a dat un ghiont în umăr. Tocmai dispăreau pe uşă, cînd am strigat după ei „Adio, scursuri ordinare ce sînteţi, jigodiilor de ultimă speţă“. I-am făcut cum mi-a venit la gură, după care m-am simţit mai bine.

Uneori, pentru a-mi odihni ochii suprasolicitaţi, mă duceam să cutreier prin vechile puţuri făcute de strămoşii mei şi prin camerele lor secrete, şi acolo, într-o noapte, în timp ce mă furişam pe lîngă planşeu, am dat peste un baraj alcătuit dintr-o bucată de tencuială căzută, o barieră pe care pînă atunci o luasem drept o porţiune de perete, însă acum vedeam că e de fapt un tunel blocat. Bucăţile ce-l obstrucţionau erau destul de mari şi ascuţite şi bine lipite una de alta, astfel încît a fost nevoie de mult timp şi efort pentru a-mi croi drum prin el şi a descoperi, ascunsă în spatele lor, o nouă gaură. Aceasta era o deschizătură frumoasă, aproape circulară, care ducea, prin planşeu, drept în încăperea principală a prăvăliei. Plini de şiretenie, ori poate doar norocoşi, harnicii mei înaintaşi o săpaseră chiar pînă în spatele unui vechi seif de fier, într-un loc practic invizibil oricui ar fi fost în prăvălie. Balconul şi Balonul, oricît de preţioase erau, nu reuşeau să fie decît simple foişoare, posturi de observaţie suspendate asemeni unor cuiburi de vultur deasupra vacarmului şi foielii de dedesubt, şi nu-mi oferiseră o intrare efectivă în magazin şi în uriaşa peşteră a comorilor, plină ochi cu cărţi inedite, aşa cum făcuse această nouă descoperire. Cu un extrem de fin simţ al ironiei, sau cel puţin aşa mi s-a părut mie atunci, am numit-o Gaura de şobolan. I-aş fi putut spune, la fel de bine, şi Poarta Cerurilor.