OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Nu, nu este vorba nici de eroina cunoscutului roman al lui Ibraileanu, nici de personajul interpretat de Isabelle Adjani, ci de Adele Bloch-Bauer, sotia industriasului Ferdinand Bloch-Bauer, model in doua rinduri al lui Gustav Klimt si sarbatorita discreta a expozitiei Klimt si femeile, gazduita de Österreichische Galerie a muzeului Belvedere din Viena, in perioada 20 septembrie 2000 – 7 ianuarie 2001. Mediatizata cu luni de zile inainte, cu o insistenta si o pregnanta intilnite pina acum numai la muzeele particulare, expozitia este un bun pretext pentru un pelerinaj cultural si o delectare estetista (in contextul aniversarii unui veac de la perioada de aur a Modernitatii vieneze) – de fapt, ea ofera ocazia unei meditatii istorice nu lipsite de dramatism. Concret, desi oficial capul de afis al expozitiei este Doamna cu palarie si boa, regina ei neincoronata este Adele Bloch-Bauer, ale carei portrete, datind din 1907, respectiv din 1912, austriecii alearga sa le mai vada poate pentru ultima oara in Viena.
Despre ce este vorba? Cele doua portrete, la care se adauga patru peisaje, fac obiectul unui proces juridic si al unei ample dezbateri publice, care au incins relatiile americano-austriece, si asa nu foarte prietenoase in ultima vreme. Statul austriac s-a vazut confruntat nu numai cu cereri de despagubire pentru condamnarile la munca silnica din timpul regimului nazist, ci acum citiva ani autoritatile americane au confiscat chiar un peisaj de Klimt expus la New York, intrucit facea obiectul unei revendicari de restituire proprietarilor initiali sau urmasilor acestora.

De asemenea, returnarea mostenitorilor, in 1998, a doua cunoscute tablouri de Schiele din Colectia Leopold a sensibilizat si mai mult opinia publica asupra unor astfel de cazuri. Or, la inceputul lui septembrie, cu putin inainte de deschiderea expozitiei Klimt si femeile, avocatul american Randol Schönberg – nimeni altul decit un nepot al celebrului compozitor Arnold Schönberg – a inaintat justitiei austriece, in numele clientei sale, Maria Altmann, mostenitoare a familiei Bloch-Bauer, cererea de restituire a sase tablouri, dintre care cinci au ajuns pe diferite cai in proprietatea Galeriei austriece. Mai mult, el a deschis chiar o Homepage pe Internet (www.adele.at), in care se plinge de lipsa de cooperare a statului austriac. Din punct de vedere juridic, problema se prezinta astfel: in 1923, Adele Bloch-Bauer a lasat un testament in care isi „ruga“ sotul sa doneze sase tablouri Galeriei austriece. Un peisaj a intrat deja in 1936 in proprietatea Galeriei, dar dupa preluarea puterii de catre nazisti in Austria, Ferdinand Bloch-Bauer a avut alte prioritati decit implinirea ultimelor dorinte ale sotiei, trebuind sa ia calea exilului. La decesul sau, in 1945, in Elvetia, s-a constatat ca, lipsit de mijloace, nu mai considerase necesar sa lase un testament. Mai raminea testamentul Adelei. Or, acesta a fost atacat de curind de avocatii mostenitoarei, acum in virsta de 84 de ani, pe motiv ca nu avea puterea juridica a unei donatii si ca numai sotul Adelei avea dreptul sa transforme „rugamintea“ sotiei intr-o donatie.

Miza procesului este, desigur, una moral-politica, respectiv corectarea unei nedreptati istorice, cu atit mai mult cu cit un partid de extrema dreapta face parte de un an de zile din coalitia aflata la putere in Austria. Dar tot pe atit sint vizate si interese financiare: in 1997, un peisaj relativ neinsemnat al lui Klimt a fost vindut la licitatie la Christie’s, in Londra, contra sumei de 291 de milioane de silingi austrieci (18 milioane dolari), al treilea pret atins vreodata pe piata de arta din Marea Britanie, dupa Floarea soarelui de Van Gogh si Acrobata si tinar arlechin al lui Picasso. Or, dintre cele sase tablouri revendicate acum, Adele Bloch-Bauer I din 1907 reprezinta cel mai cunoscut portret feminin al lui Klimt – scriu organizatorii actualei expozitii – si un simbol insusi al „perioadei aurii“ din creatia artistului, in timp ce Padurea de fagi din 1903 este incontestabil cel mai cunoscut peisaj al sau.
In fine, o a treia miza a cazului Adela este una sentimentala sau, daca vreti, profund identitara. Klimt reprezinta, alaturi de Mozart si de Strauss, unul dintre pilonii identitatii vieneze si un leader al turismului cultural din capitala Austriei. Reproduceri ale tablourilor sale, mai ales ale portretelor feminine, te intimpina la tot pasul, de la cutii de ciocolata si cafea pina la casete de bijuterii, de la esarfe pina la ceasuri si parfumuri. O reproducere dupa Klimt este suvenirul nelipsit al turistului strain, iar idealul insusi al frumusetii feminine ramine si astazi in Viena tipul klimtian al doamnei de lume putin trecute, dar care stie sa suplineasca lipsa de prospetime printr-o senzualitate coapta si parfumuri grele, prin rafinament si eleganta, prin mister si o psihologie complicata, inclinata catre nevroza si perversiune si oscilind intre o reverie obosita si explozii manice, intre narcisism si nimfomanie.

Publicului feminin, si anume femeii constiente de sine si inclinate catre gender studies, i se adreseaza, de altfel, cu prioritate si expozitia Klimt si femeile. Perspectiva feminista a curatorilor devine evidenta in partea a doua a expozitiei, dedicata imaginii femeii in arta europeana de la fin du siècle; comentariile atrag atentia asupra „ideologiei sexuale“ incifrate in scenografia tablourilor cu femei si asupra absentei la acea vreme a unor lucrari artistice realizate de femei (neglijind astfel contributia unor Odilon Redon, Camille Claudel s.a.). Militantismul declarat al feministelor transpare si din editia speciala a ziarului Kurier consacrata expozitiei, unde se prezinta, intr-o cronologie paralela, biografia lui Klimt si inceputurile miscarii pentru drepturile femeii. Klimt este celebrat astfel – si anume pe buna dreptate – ca un cunoscator profund si plin de intelegere al contradictiilor sufletului feminin. Din pacate, prezentarile la tablouri, abundind in greseli ortografice, oscileaza intre limbajul sec al descrierii (de cele mai multe ori banale) compozitiei formale si cleveteala biografica despre relatii tainuite si cancanuri, fie ca este vorba de legatura de-o viata dintre Klimt si Emilia Flöge, fie despre relatia nepermisa dintre pictorul Richard Gerstl si sotia lui Arnold Schönberg ori dintre Alma Mahler si mult mai tinarul
Kokoschka.

Un alt loc comun in natura feminina il confirma accentul pus in expozitie pe legatura lui Klimt cu moda epocii, prin intermediul Emiliei Flöge, sora cumnatei lui Klimt si proprietara, impreuna cu aceasta, a unei cunoscute case de moda. Daca fotografiile facute Emiliei Flöge i-au creat pictorului reputatia de a fi fost „primul fotograf de moda din lume“, nu este insa sigur ca a fost el insusi creator vestimentar; mai degraba materialele si costumele, deseori originale, in care-si imbraca modelele au fost preluate de la Wiener Werkstätte si din atelierul surorilor Flöge. Neindoielnic insa vestimentatia detine o semnificatie de prim-rang in interpretarea portretelor feminine, dovada atentia cu care sint tratate faldurile in schitele pregatitoare ale tablourilor, spre deosebire de neglijarea fetei. Asa-numita „Reformkleid“, inventata de Koloman Moser de la Wiener Werkstätte si promovata de casa de moda Flöge, inlocuia rigiditatea corsetului cu o fluiditate a liniilor si, fara a marca brutal silueta prin fixarea taliei, o lasa sa se ghiceasca sub valurile pretios colorate. O data cu libertatea de miscare corporala, noua moda exprima tendinta generala de emancipare a femeii din strinsoarea conventiilor burgheze. Pictor foarte cautat de comanditari particulari din inalta societate, Klimt a popularizat moda reformatoare; in plus, particularitatile noului costum feminin conveneau psihologiei imponderabile a personajelor sale: „nervii“ au fost cuvintul la moda in toata perioada Modernitatii vieneze. Dinamismul imanent al tablourilor este delegat nu rareori ornamenticii, de influenta egipteana, extrem-orientala sau timpuriu-crestina (mozaicurile de la Ravenna), in timp ce modelul feminin pozeaza static-hieratic, ca in portretele de curte ale lui Velazquez, admirate de tinarul Klimt la Kunsthistorisches Museum din Viena. Femeia lui Klimt penduleaza intre cei doi poli, inclestata, visatoare ori exploziva, concentrata la pinda sau extatica.

De aceea nu este intimplatoare fascinatia exercitata de arta lui Klimt asupra creatorilor de moda, de la Gianni Versace la John Galliano, de la crearea unei redingote „Klimt“ (Licona) pina la Atil Kutoglu, care organizeaza in cadrul expozitiei de la Belvedere o parada vestimentara cu modele inspirate de pictor. Nici piata de parfumuri nu s-a lasat mai prejos: in 1991, o firma de parfumuri din Salzburg a infiintat o filiala Gustav Klimt, ale carei vinzari cresc in proportie geometrica, iar francezul Roger Pellegrino a lansat in 1994 parfumul „1907“, numit astfel dupa data pictarii celebrului Sarut al lui Klimt.
Pe scurt, expozitia Klimt si femeile va fi, incontestabil, un mare succes de casa al Galeriei austriece de la Belvedere, dar, atit in ceea ce priveste numarul de tablouri reunite, cit si modul de prezentare a lor, ea este departe de a fi „evenimentul mileniului“ si retrospectiva dupa care tinjesc de patruzeci de ani admiratorii lui Klimt, asa cum o recomanda, nu tocmai modesti, organizatorii. Dupa cita cerneala a curs despre Klimt si Modernitatea vieneza in monografii si studii cu adevarat stralucite, pretentiile publicului sint, desigur, altele. Chiar si ale publicului feminin.

Viena