Mă uit la fetiţa aceea şi la marea
politică a vremii. Era tocmai în 1965, atunci a murit
Gheorghiu-Dej, era cam frig, dar nu foarte tare, însă bunica
era îngheţată de frică, se temea pentru că nu-i spusese
nimeni dacă trebuie să coasă panglica neagră de-a lungul sau de-a
latul tricolorului. Pînă atunci, în ţara aceea nu mai
fusese nici o moarte atît de importantă, iar bunica se temea
de eventualele consecinţe nefaste ale panglicii incorect cusute.
Poate că pe bunica o îngrijora mai degrabă lipsa
precedenţelor decît responsabilitatea ei. Degeaba, pe vremuri
ea fusese social-democrată, abia mai tîrziu a înghiţit-o
PARTIDUL.
Cînd am ajuns, la sfatul din
Şamşud erau o mulţime de oameni care voiau să vorbească
româneşte, pentru că aşa era voie, dar ei vorbeau ungureşte,
pentru că aşa ştiau ei, angajaţii, şi mai nedumeriţi în
privinţa panglicii de doliu sau în alte privinţe decît
bunica mea, care ştia măcar ce este partidul. Bănuiam şi eu că
partidul era pe româneşte, aşa era partidul. Am ajuns la
Şamşud în ziua în care a murit Gheorghiu-Dej. El a fost
nenea acela care i-a trimis acasă pe ruşi, încă pe vremea
cînd eu nu mă născusem şi de aceea eu nu am apucat să ştiu
cum erau ruşii. Mama spune că erau oameni foarte buni, cu toate că
ea nu are pur şi simplu dreptul să spună una ca asta, pentru că,
la urma urmei, mama ei a murit de pneumonia pe care a făcut-o atunci
cînd au ţinut-o mai multe zile închisă într-o
cămară răcoroasă, pentru ca nu cumva să o violeze ruşii. Mama
nu are dreptul, dar îşi aminteşte că soldaţii ruşi i-au
dat o pîine. Mama nu are dreptul să-şi amintească aşa ceva,
pentru că asta este o treabă est-europeană: aici, toţi copiii îşi
amintesc din astea. Vreau să spun, cei care au văzut ruşi, nu ca
mine, care nu m-am născut sub ruşi, deci sînt lipsită de
cunoaşterea celor mai elementare cauze şi efecte referitoare la ei.
Nu ştiu dacă asta a fost în favoarea sau în defavoarea
mea, dar cert este că, pînă să se desprimăvăreze,
şamşudenii adunaseră şi puseseră pe foc toate surcelele, abia am
găsit cîteva din care să-mi încropesc un telefon de
jucărie cu care să organizez într-o limbă pînă atunci
necunoscută mie, adică în romåneşte, înmormîntarea
secretarului general, aşa cum i-am văzut pe cei mari de la sfat.
Mama s-a făcut foc şi pară pentru că am încercat să-l
consolez pe taurul comunal, care a evadat în toiul emoţiilor
legate de alegerea noului secretar general – „nu te teme,
viţeluşule, n-o să-ţi fac nici un rău“, i-am spus eu, potrivit
martorilor, iar el nu mi-a făcut nimic — şi atunci, de
plictiseală, am pus prima oară piciorul într-o biserică. Pur
şi simplu am intrat şi nu m-au mai găsit, nu m-au căutat acolo.
Cine ştie pe unde m-au căutat atunci, cînd toată lumea era
ocupată cu protocolul de doliu, nu să mă caute pe mine. M-am dus
la biserică în loc să adun vreascuri, chit că nu aveam ce să
punem pe foc. Era o vreme rece, în biserică era frig, dar am
intrat din curiozitate, nu mai văzusem aşa ceva pînă atunci,
ce-i drept, nici înmormîntare de prim-secretar nu mai
văzusem, dar aia era departe, iar biserica, la îndemînă.
A fost prima dată în viaţa mea cînd nu am adunat
vreascuri pentru că am intrat prima oară într-o biserică.
Era şi acolo, există şi aici ceva ce mă ţintuieşte locului şi
ceva înălţător. Despre astea vorbesc şi voi vorbi tot
timpul. Viaţa mamei se petrecea în şcoli, a predat la o
mulţime de şcoli, toate tare departe de mine, aşa că întotdeauna
era fie o excursie, fie o recompensă să mă duc acolo, dar
întotdeauna o aventură. Cînd eram la ea, aveam voie să
intru la orele de maghiară, dacă stăteam cuminte, iar eu am fost
întotdeauna cuminte la orele de maghiară, ba chiar umilă,
numai că, din păcate, acolo era şi cretă colorată, cu toate
consecinţele de mai tîrziu. Una dintre consecinţe nu avea cum
să fie o poveste pentru copii, pentru că era şi cineva la puşcărie
în ea.
Nu se ştia niciodată dacă acela din
puşcărie era om bun sau rău, totuşi se lipea oarecum de el
pecetea că, din moment ce a fost închis, nu putea fi decît
bun. Cam aşa erau valorile pe vremea aceea, dacă cineva era închis,
în ochii lui valoare avea cineva care fusese mai mult timp
închis decît el. Aşa gîndeam noi atunci, oricîţi
ani am fi avut. Mă lupt cu aceste fraze: oare merită osteneala? De
cîte ori poţi ieşi nepedepsit în acest context? Ca să
explici că aşa a fost educat acel copil: puşcăria e o taină
despre care nu vorbim, dar care ne aşteaptă pe toţi şi ştiu,
fără să mi se spună, că, dacă o să fiu o fetiţă cuminte, voi
ajunge şi eu acolo. Sub merii de la Sic era o cetate turcească,
poate o temniţă, şi faptul că ea a existat era aproape la fel de
absurd ca faptul că la Sic au existat meri. Dîmbul cetăţii
nu era departe de şcoala în care a trăit mai tîrziu
mama, după Şamşud şi după ce s-a născut surioara mea. Nu
trebuia decît să te furişezi pe sub cîteva garduri, dar
nimeni nu-i făcea vreun rău fetei doamnei profesoare, proprietarii,
mai degrabă paznicii, adică femeile, o lăsau să treacă. Căci
bărbaţi nu prea erau acolo, ei erau zilieri în construcţii,
veneau la o săptămînă, două acasă, cei mai descurcăreţi
o dată, de două ori pe an, lucrau în străinătate, de pildă
în Romånia. Întotdeauna ziceau că aia e
străinătatea, nu le venea niciodată să spună că şi la ei era
tot Romånia. Nici n-ar fi prea avut posibilitatea să lucreze
altundeva, la Sic nu creştea nimic. Satul de la marginea salinei, pe
vremuri un oraş înfloritor, odată cu închiderea
ocnelor, a rămas cu pămîntul sterp, cu pădurile defrişate
încă din Evul Mediu, cu spaţiul vital transformat în
grinzi de mină, iar copacii fuseseră tăiaţi încă de pe
vremea romanilor. Numai duzii, care suportă orice, mai erau viguroşi
pe marginea drumului, ici-colo cîte un prun, dar dealurile erau
pline de cristale uscate din băltoacele albite de sare. Mare minune
că merii aceia au supravieţuit deasupra cetăţii, cum tot minune
era şi că acolo era o cetate, dacă într-adevăr era, eu
ştiam asta de la elevii sicani, alături de care umblam la şcoală.
Deci acolo, sub dealul acela, a existat o cetate, pentru că aşa
mi-au spus copiii, contemporanii mei. Cu ei mă întîlneam
la şcoală, cînd stăteam alături de mama, la marginea
catedrei, uneori mîzgăleam ceva pe tablă (în linişte,
după cum se aştepta din partea mea), eram din cînd în
cînd atentă la Ludas Matyi sau la hexametri, dar mai ales la
cum să reuşesc să şterpelesc cîteva bucăţi de cretă
colorată – şi am reuşit. Bucăţi de cretă cu ajutorul cărora
am colorat frumos pe dinăuntru şi pe dinafară casa în care
locuia mama cu chirie, casă dintr-o ţară care nu se chema aşa cum
i se spunea.
Dar, din păcate, desenul acela nu era
atît de frumos cum l-am considerat eu, mai precis ceilalţi nu
l-au văzut atît de frumos ca mine, iar principalul motiv de
scandal a fost că alde tanti Rózsika nu va mai putea vărui
niciodată din nou casa, pe care o murdărisem, pentru că nenea era
la puşcărie — care nene, nenea Rózsika?!? Nu i-au rostit
niciodată numele, totuşi am înţeles că era soţul lui tanti
Rózsika, şi că numai şi numai de aceea ne dădeau nouă
camera cu chirie, numai de aceea puteam noi să locuim acolo, pentru
că nenea acela era la puşcărie, dar să nu spun asta nimănui,
după cum nici ei nu puteau să-mi spună de ce. Deci n-aş fi avut
voie să mîzgălesc pereţii aceia cu cretă colorată, pentru
că cineva, întîmplător nu cineva dintre noi, ci tocmai
nenea Rózsika fusese băgat la puşcărie, să-mi intre bine
în cap, înţeleg asta de atunci. Păcat că nu-mi
amintesc ce desenasem. De altfel, nu are nici o importanţă: n-am
ştiut niciodată să desenez. Se ştie că sînt botă la
desen. Dar măcar am vrut să iasă ceva frumos. Sper, doar sper, ca
acel nene să fi fost cel puţin la fel de bun precum mi l-am
imaginat eu: oarecum ştiu deja de mult că toţi cei buni ajung la
puşcărie.
Traducere din limba maghiară de Marius Tabacu. Roman apărut la Editura Curtea Veche
Despre roman
Romanul Bunicuţa pierdută este
povestea cu tentă autobiografică a unei fetiţe unguroaice, care
începe să se maturizeze prematur în anii ’60, în
Clujul tot mai marcat de „binefacerile“ comunismului. În
cazul ei, deloc singular, schizofrenia ceauşismului este şi mai
apăsătoare: pe de o parte, sînt poveştile cu care e educată
sau pe care le aude întîmplător despre adevărata faţă
a comunismului, poveşti pe care tot educaţia o obligă să nu le
spună nimănui, iar pe de altă parte este naţionalismul maghiar
familial ca trăsătură obligatorie de caracter şi totodată ca
formă de rezistenţă arogantă şi elitistă. Din tot acest melanj,
autoironia şi sarcasmul scriitoarei refac acea lume interzisă pe
care nu o cunosc decît cei care au trăit, în anii
ceauşismului, mizeria maghiarilor din România. Farmecul cinic
al textului provine din felul în care autoarea demontează
toate şabloanele care i-au împănat copilăria şi adolescenţa
– de la minciunile propagandei oficiale, pînă la
banalităţile etniciste nu mai puţin lipsite de conţinut ale
educaţiei de acasă.
Despre autoare
Józsa Márta s-a născut
în 1962 la Cluj-Napoca, unde a obţinut diploma de bacalaureat
la Liceul „Báthory Istvan“ şi apoi a fost o vreme
colaborator extern al Studioului teritorial de Radio Cluj. Din cauza
atitudinii sale refractare faţă de sistemul comunist, în 1983
a fost nevoită să emigreze în Ungaria, la Pécs, unde a
absolvit cursurile universităţii, cu specialitatea literatură
maghiară. Din 1990, publică în mod regulat reportaje şi
articole în cele mai importante ziare şi reviste din Ungaria.
Din 1998, s-a lansat în literatură, iar din anul 2000 face
parte din colectivul redacţional al revistei Ex Symposion. În
prezent, este redactor, producător al Televiziunii maghiare de la
Budapesta. Primul volum de proză, Amíg nagymami megkerül
(Bunicuţa pierdută), a apărut în 2007, la Editura Noran din
Pécs. De atunci, publică în mod regulat proză, eseuri,
critică, studii în cele mai importante reviste din Ungaria.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters