OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

În septembrie 2006, stăteam pe plajă la Mangalia şi vorbeam cu Doru Mareş despre două „descoperiri“ foarte plăcute în materie de literatură contemporană – Cristian Neagoe şi V. Leac – la Gala HOP (dialogul a şi apărut în Observator cultural). Iată-mă acum, doi ani mai tîrziu, în nostima postură de a scrie de ce Dostoievski nu e criminal, deşi a scris Crimă şi pedeapsă, şi de ce pe Cristian Neagoe ceea ce scrie în Fres nu-l face „un drogat periculos“ pentru diplomaţia românească.

 

Întîi de toate, nu ştiu ce-o fi zis Andrei Badin despre gestul nostru, însă premiul dat de această revistă, împreună cu Teatrul Imposibil din Cluj, privea un actor, pe Cătălin Babliuc, şi interpretarea scenică dată de el textului lui Cristian Neagoe. Interpretare care presupunea investigarea, cu mijloace teatrale, a unui tip de limbaj încă străin (atunci mai mult decît acum) universului spectacular românesc. În contextul unui concurs de actorie, Babliuc a avut curajul abordării unui experiment literar, mergînd de la grafia asumată de comunicarea pe Internet (pentru amatori: textul a fost publicat de revista on-line Tiuk! şi se găseşte încă acolo), pînă la postularea unei identităţi narative borderline, inteligent construită. Dacă Babliuc s-ar fi dovedit, în aceşti doi ani, un actor prost, mi-ar fi părut rău de premiul dat, la fel şi dacă Neagoe ar fi scris alte texte dovedite ca fiind proaste. Că nişte tovarăşi exploatează un text literar pentru a emite consideraţii despre ce face autorul lui la dînsu-acasă chiar nu înţeleg de ce aşa ceva ar da cuiva dureri de cap. De ce e Fres literatură? Adevărul (după cum zice Juli Zeh, o scriitoare pe care aceiaşi tovarăşi ar putea-o acuza, în aceeaşi logică, de dependenţă de droguri, de vreme ce scrie despre asta într-una dintre cărţile ei, ba chiar şi de hermafroditism, căci naratorul ei e un bărbat) e că literatura e o convenţie, întemeiată pe un pact ficţional asumat de vreo cîteva sute de milioane de cititori (din care ziariştii Antenei 3 nu fac, evident, parte), altfel, parcă văd c-o să-l judecăm pe Attila Bartis ca ucigaş de guguştiuci, pe Stendhal, ca trădător de patrie, iar pe Henry Miller, ca obsedat sexual. Chestiune de bun-simţ: Fres a fost publicat de o revistă, ca o creaţie literară, şi acceptat ca atare de comunitatea cititorilor, care, dotaţi cu un alt tip de imaginaţie decît jurnaliştii de la „Sinteza zilei“, nu şi-au pus întrebări asupra relaţiei de dependenţă dintre narator şi autor.

 

Nici despre raţiunile subtile ale actualei campanii întreprinse de o „anumită parte“ a diasporei româneşti împotriva ICR New York nu ştiu ce va fi zis Andrei Bădin, ştiu în schimb că butoiul cu pulbere trebuia să explodeze la un moment dat. De cînd conduce ICR New York, Corina Şuteu a schimbat cu 180 de grade orientarea instituţiei, de la clasicele „servicii de susţinere identitară“ a emigranţilor, inadaptaţi la societatea americană şi rupţi de România contemporană, la promovarea acelor „produse“-creaţii ale artei de azi care chiar rezonează cu interesele culturale din Statele Unite. Doamna Şuteu a pus pe picioare o strategie de marketing care chiar funcţionează, care implică organisme americane şi dă vizibilitate culturii româneşti într-un mediu extrem de competitiv, pe o piaţă care, pînă la venirea ei, nu exista pentru România. O strategie care a modificat radical componenţa de public de la evenimentele din clădirea de pe 3rd Avenue, cu precădere elementul românesc – de la nostalgici la personalităţile active ale diasporei.

 

Sigur că, eliminaţi din acest joc care le dădea sentimentul importanţei, naţionaliştii paseişti au proiectat-o pe Corina Şuteu în duşmanul lor de clasă. Şi au găsit loc de întors pe o temă la care şi Statele Unite şi România (uneori, cînd îi convine) reacţionează – antisemitismul. Aceleaşi personaje se întrebau, retoric, acum un an, dacă, spunînd „Fuck you, Europa“, Nicoleta Esinencu reprezintă cultura romånă…