OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Caius Dobrescu apartine unei tipologii de intelectual roman pe care numai deschiderea consulara de dupa decembrie 1989 l-a putut genera. Ea reitereaza intrucitva, intr-un alt context istoric si socio-cultural, tipologia studiosului ratacitor din perioada medievala, in care, pentru a deprinde toate tainele disciplinei pe care si-a ales-o, absolventul unei universitati anume o lua pe calea pribegiei academice, pentru a intilni maestri meniti sa-i rafineze studiul, profesori pe care raminerea pe loc i-ar fi facut, obiectiv vorbind, inaccesibili.

La noi, tipologia aceasta de Wandering Scholar in acceptiune globala e ilustrata cel mai bine de catre Catalin Avramescu, tinar autor a doua carti de referinta, una despre istoria intelectuala si politica a contractului social si o alta, foucaultiana ca metodologie, despre aculturatia „canibalului“, a primitivitatii „curioase“ in civilizatia europeana (Filozoful crud, 2003). Neinregimentat academic sau institutional in Romania multa vreme (mai nou, el modereaza si o emisiune televizata), Catalin Avramescu a trait din burse si din stipendii, consumate la prestigioase universitati si centre de cercetare occidentale. Cei care se gindesc, in mod simplist, la oportunism gresesc profund, fiindca un asemenea tip de viata presupune, inainte de toate, un inalt coeficient de competitivitate transfrontaliera. Bursele se acorda in urma unor competitii mondiale acerbe, la care practic oricine, din orice parte a lumii, poate sa participe. A fi ales reprezinta, intr-un asemenea context, nu numai demonstrarea valorii intrinseci proprii, ci si o consacrare comunitara.

Mai este un aspect aici, pe care cei care nu au intrat inca intr-un asemenea sistem il uita, de regula, atunci cind isi exprima scepticismul in privinta unei asemenea anarhii internationaliste a itinerantilor academici: bursele tematice fiind concentrate, de obicei, in jurul celei mai bine cotate personalitati mondiale din domeniul respectiv sau in jurul unor institutii care s-au ocupat timp de mai multi ani de tema pe care candidatul o abordeaza propunind-o, dobindirea unei burse reprezinta, de regula, aducerea titularului in mediul intelectual cel mai exigent cu putinta pentru finalizarea tezei. Sejurul petrecut intr-un asemenea mediu – acesta e aspectul pe care universitatile noastre nu vor sa il inteleaga (de minister sa nu mai vorbim acum, sa nu ne deprimam...) – nu inseamna citusi de putin „vacanta“ sau – horribile dictu – „timp pierdut“, ci o concentrare covirsitoare de stres intelectual benefic: fiecare vorba a ta este cintarita exigent, fiecare interventie pe care o ai este apreciata sau, dimpotriva, contracarata cu argumente. intr-un asemenea climat, scuza lipsei de acces la ultima carte importanta de pe piata e cel putin hilara; Internetul suplineste si el carentele de informatie (dar trebuie sa stii sa-l folosesti, nu doar sa te uiti la el ca la un instrument exotic funest, care „ucide“ originalitatea inconfundabila a creionului si a penitei). Tuturor acestor contextualizari li se adauga ceva pe care, de asemenea, il gasim cu dificultate in mediul nostru intelectual sau interpersonal de acasa: motivatia intelectuala pozitiva, efortul reciproc al participantilor la un asemenea program de a „se trage in sus“. La noi, intilnesti de regula priviri piezise, invidii vitriolante, frustrari ofensive; oameni din acelasi oras sau, citeodata, din acelasi departament „isi scot ochii“, colporteaza venin pe la colturi. Un argument in plus sa pleci, sa respiri si un altfel de aer.

Printr-o fericita conjunctura existentiala, Caius Dobrescu traieste ferit de asemenea oxidatii. Departamentul de filologie al universitatii brasovene – caruia ii mai apartin Alexandru Musina, Ovidiu Moceanu, Andrei Bodiu, Virgil Podoaba, Adrian Lacatusu, Ruxandra Ivancescu si altii, la fundamentarea lui un merit insemnat revenindu-i si regratatului Gheorghe Craciun – este unul dintre cele mai dinamice din tara, unde handicapul de a apartine unei universitati mici a fost convertit in flexibilitate tematica si intelectuala. Cita vreme in departamentele de traditie este aproape imposibil sa schimbi continutul unui curs „istoric“ sau sa-l compatibilizezi cu noua stilistica cosmopolita a postmodernismului, intr-un colectiv de calitate, deschis la nou, cum este acela de la Brasov, aceste metamorfoze sint la ordinea zilei. Brasovenii predau, de pilda, management cultural centrat pe stilistica propiului lor oras si, prin extensie, pe multiculturalismul transilvan, imbinind teme din trei culturi intercalate: romaneasca, saseasca si maghiara. in alte „redute“ academice, mult mai rigide si spilcuite, „multiculturalismul“ (sau ceea ce se intelege, oportunist, din el...) e doar o eticheta politica prin care puternicii locului servesc, indirect, puternicilor zilei; dimpotriva, la Brasov el devine o realitate substantiala, depolitizata, oferita firesc unor studenti care sint invatati cu faptul ca normalitatea intelectualului inseamna, inainte de toate, eliberarea sa de ipocrizie si de presiunea idolilor tribali.

Tinind cont de aceste premise de lucru favorabile, nu este de mirare ca avem, in persoana lui Caius Dobrescu, cel mai bun specialist in contracultura din Romania. in anii 1996-1997, el a finalizat, la Kollégium Budapest, din Ungaria (centru de inalte studii, inrudit cu Colegiul Noua Europa din Bucuresti), o cercetare comparativa a tehnicilor contraculturale din Ungaria si Romania, atentia cercetatorului fiind atrasa cu precadere de stratagemele contraculturale antitotalitare din anii ’70 si ’80. Tema, foarte mult discutata la noi in ultima vreme (cazul relativ recent pe care il cunosc fiind un doctorat dedicat „rezistentei culturale“ romanesti din perioada 1948-1971, sustinut de catre Monica Ghet la Facultatea de Litere din Cluj, lucrarea aparind sub forma de carte anul trecut, sub titlul Orbul vremii), nu se extinde numai asupra epifaniilor secundare ale opozitiilor culturale antitotalitare (limbaj esopic, simboluri subversive etc., intercalate consensual in texte), ci isi propune sa inventarieze intreaga gama a unui cod cultural opozitiv, mai ales la nivelul metamorfozelor morfologice ale literaturii in ansamblul ei. Presiunile abuzive, anticulturale ale totalitarismului au generat, din partea scriitorilor, reflexe intelectuale pe care evolutia organica a literaturii noastre nu le-ar fi inregistrat in cazul unei dezvoltari libere.

Marca acestei aculturatii opozitive s-a extins pina la asimilarea postmodernismului de catre generatia ’80, cu o strategie intelectuala eminamente contraculturala, planul de atac vizind repudierea nationalismului autosuficient din ultimii ani ai regimului Ceausescu. Contracultura postmoderna a optzecistilor venea – spre deosebire de reflexele adaptative ale generatiilor ’60 si ’70 (sa nu uitam ca expresia cea mai vie a acestui reflex adaptativ a fost ontologismul) – ca un program cosmopolit, internationalist, axat pe experiment si tehnicitate. Psihologic, dar si poietic, programul optzecist dominant (cel al regatenilor, din a caror arie spirituala face parte si Caius Dobrescu) a fost unul neutral: text, in primul rind („texistenta“, va spune cu un cuvint genial Mircea Cartarescu), apoi visceralitate textuala, abordata experimental, in absenta unor suprastructuri ideologice sau filozofice. S-a sesizat cu acuitate (chiar Andrei Bodiu a lucrat mult pe aceste teme) ca reactia optzecistilor la oscilatiile sociale care li se deschideau in fata (ma gindesc la falia dintre „stinga“ si „dreapta“, dintre inregimentare si angajare) a fost una de centralitate experimentala: tehnica inaintea ideologiei, textul inaintea politicii. A rezultat prima generatie preponderent apolitica a culturii romane de dupa 1948 (angajarea disidenta exemplara a iesenilor urmariti de Securitate confirmind, printr-o fericita exceptie, regula generala), exprimata nu prin absenta unor atitudini politice opozitive foarte ferme, ci prin reticenta de a intra intr-un joc socio-politic aflat in afara perimetrului autosuficient al culturii.

Putinii optzecisti care s-au alaturat politicii dupa revolutia din decembrie ’89 confirma partial asertiunea: marea lor majoritate si-au gasit rostul in spatiul culturii, au redactat reviste, au scris carti (subvalorizate azi de catre confratii mai virstnici, care continua sa imparta cutitul si firimitura), au plecat in Occident pentru a „consuma“ stipendii si burse. Putem discuta la infinit daca au facut sau nu bine, dar fenomenul, privit in ansamblu, este unul de expectativa si de repliere intraculturala, chiar si in cazul iesenilor si al timisorenilor, care pot revendica si ei un trecut politic pasager.
Acestei „centralitati“ tehnice, dar de data aceasta morale, economice si spirituale, ii este dedicat foarte subtilul volum Semizei si rentieri al lui Caius Dobrescu (Editura Nemira, 2001), in care autorul se ocupa de „identitatea burgheziei moderne“. Schematic receptata pina la aparitia acestei lucrari de pionierat, burghezia ca entitate socio-culturala se zbatea, la noi, intre doua perceptii antitetice.

De o parte a baricadei imagologice se afla tendinta deprecierii temei si a clasei sociale ca atare, afluxul de negativitate venind fie din directia victorioasei educatii proletare de extractie marxista, pentru care „burjuiul“ era buruiana ce se cerea a fi plivita pentru ca gradina sa fie frumoasa, fie din directia unei educatii paternaliste simbolice, in perceptia careia burghezul e subvalorizat in raport cu excelenta superioara pe care o reprezinta aristocratul. Desi traieste burghez, marea majoritate a poporului roman nutreste, in secret, propensiuni sau frustrari aristocratice. Fiecare familie isi impinge odrasla „acolo, sus“, in virful esichierului social imaginar. Nimeni nu aspira sa ocupe centrul, media functionala a valorii. Consecinta e ca aspiratia dintotdeauna a parvenitilor de la noi a fost aceea de a se situa deasupra legii – sau de a trai intr-un loc in care exista o mica portita, prin care legea poate fi eludata. Romania postrevolutionara a confirmat din plin aceasta istetime si faptul ca nu de inventivitate duce lipsa acest popor, ci de sublimarea morala a legii. Faptul ca nu avem inca o Etica (exceptind Minima moralia a lui Andrei Plesu) e cel mai tulburator dintre definitiile identitare care ne inconjoara. Absenta ei acuta e egalata doar de un singur aspect, care pare sa fie chiar mai tulburator decit constientizarea Legii ca atare: si anume ca traim timpuri de chermeza infractionala care fac ca aparitia unei Etici sa fie de-a dreptul o inadecvare.

De cealalta parte a baricadei imaginare de care aminteam se afla perceptia scolastica, sustinuta, prioritar, de exegeze clasice, cum sint cele ale lui Werner Sombart sau Max Weber. Pentru primul, burghezul inseamna o arta a regularitatii socio-culturale si a stabilitatii, a carei prima epifanie e ceasul, iar a doua: admiratia burghezului clasic pentru obiecte de decor frumoase, faurite de catre mestesugari cu talent pentru detalii. Pentru Max Weber, aflat pe un alt palier al perceptiei, existenta burgheza exprima efectul puternic colorat etic al predestinarii protestante, convertit in munca si harnicie chivernisita. in ambele lucrari, in zona de mijloc a imaginarului social si economic burghez se afla o neutralitate functionala, care este banul: o valoare de schimb la care au acces, deopotriva, toti cei care participa la competitia libera a vietii.
Rezulta, asadar, ca burghezul autentic este, ca functie stilistica, un accesoriu socio-cultural al liberalismului. Karl Popper, cel putin, il situa sub aceasta acolada permisiva atunci cind vorbea de autoreglajul calitativ al tuturor comunitatilor umane, de imperativul meliorist al fauririi instinctive a unor lumi „mai bune“.

Fireste, cind gindim in acesti termeni, punem in paranteza faptul ca Hitler a fost propulsat la putere in principal de catre burghezia germana sau ca burghezia europeana din perioada dintre cele doua razboaie mondiale a fost, preponderent, organicista, nationalista, dind dovada, totodata, de optiuni electorale prudente, contraperformante.
Miza cartii lui Caius Dobrescu e majora si e regretabil faptul ca, in afara unor semnalari mai degraba politicoase, tezele ei nu s-au bucurat de o discutie publica mai animata. Interesul in jurul cartii continua sa fie foarte ridicat, dovada clara fiind asimilarea ei cu un curs interuniversitar, in primul semestru al anului 2003-2004. Sub tutela Colegiului Noua Europa din Bucuresti, mi-a fost dat sa-l invit pe Caius Dobrescu la un curs semestrial la Cluj, in afara de masteranzi, participind la prelegeri si studenti din anii mai mici. Colaborarea noastra s-a incheiat cu un foarte frumos colocviu brasovean, la care au participat Livius Ciocarlie, Adrian Niculescu si Catalin Avramescu. Foarte simptomatic a fost, cu acest prilej, sa decriptam reactiile participantilor, in marea lor majoritate studenti tineri, „fara memorie“, care avusesera cel mult 6-7 ani la revolutie, pentru care identitatea imaginara burgheza inseamna cel mult bovarism livresc sau o forma de existenta cenusie, stearsa, necreativa (stereotipie indusa de asemenea de carti). Paradoxul face ca multi dintre ei – covirsitoarea lor majoritate – sa provina din familii burgheze, fara sa fi constientizat vreodata circumscrierea acestei apartenente socio-culturale. Cursul a oferit, asadar, pe linga bagajul exegetic inerent acestor ocazii, si sansa strategiei imaginative recuperative a unei apartenente pina atunci estompate.

Semizei si rentieri are, ca plan de lucru general, o regindire a unui context social, politic si cultural ce leaga secolele XVIII (prin modelul rationalitatii solare iradiante), XIX si XX, intentia autorului fiind aceea de a demonstra secvente temporale stilistice lungi. La mijlocul schemei se afla, desigur, morfologia burgheza a secolului al XIX-lea, considerata de multi ca fiind reprezentativa, atit pe linia articularii unei identitati economice burgheze, cit si pe aceea a dislocarilor imaginare pe care le presupune evolutia spectaculoasa a tehnologiei industriale. De pilda, intr-o epoca anterioara, Saint-Simon mai putuse vorbi, in L’Organisateur, despre calofilia pragmatica, tehnica (in sensul elin al termenului, de techné) a artizanului, dat ca model lucrativ. Ulterior, in anii revolutiei industriale si apoi in cei ai benzii rulante, imaginarul muncii se modifica, prin indepartarea creatorului de produsul muncii sale. De acest proces se leaga celebra teza a alienarii, formulata de catre Marx in Manuscrisele economico-filozofice din 1844. Acesta este doar unul dintre aspectele problemei, celalalt fiind circumscrierea eschatologica a burgheziei de catre acelasi Marx, prin definirea proletariatului ca „gropar“ al vietii burgheze. Dincolo de plasticitatea expresiei – care a ramas ca un bun cistigat al retoricii social-politice a deceniilor care urmeaza –, esentiala e, in aceasta ecuatie, reprezentarea unei clase in functie de o alta care ii provoaca „moartea“; altfel spus: prezentarea evolutiei istorice ca eschatologie.

Acestor aspecte li se adauga altele, definitorii pentru acelasi secol al XIX-lea. in primul rind, ar fi vorba de stereotipizarea opozitiei dintre creatorul artistic si burghez, cristalizata in celebra „obligatie“ a artistului de a-l „epata“ pe burghez, de a-l lua in deridere sau de a-l exaspera. Un alt aspect e nietzscheanismul, prin care secolul al XIX-lea se incheie, pentru a se deschide prodigios catre secolul XX: teza potrivit careia, dincolo de stilistica adaptativa a unui timp anume, exista ceva mai puternic care determina omul, si anume propensiunea sa catre o libertate cosmica, dionisiaca. Pentru Caius Dobrescu – independent, ca gindire, in tot ceea ce intreprinde –, la un capat al demonstratiei din carte se afla tezele clasice ale secolului al XIX-lea, pe care le-am amintit, iar la celalalt dominatia clasei de mijloc, consumiste, din perioada postmoderna, analiza fiind adusa, practic, pina spre sfirsitul secolului al XX-lea. Ambele forme de organizare, atit burghezia reprezentativa a secolului al XIX-lea, cit si „omul de consum“ al societatii occidentale – si in primul rind transoceanice, americane –, genereaza un cod cultural antielitist, comprehensibil, neezoteric, neinitiatic: forme de cultura accesibile tuturor, fara prea mare efort. Punctul de pornire – dificil, nevralgic – al cartii se afla in relativizarea exclusivismului determinist weberian: autorul discuta, de pilda, emergenta sensibilitatii burgheze si in spatii spirituale neprotestante, in Franta catolica, de pilda, neabsolutizind doctrina luterana a predestinarii.

Un mic demon interogativ isi baga codita in argumentatia autorului atunci cind acesta se intreaba cit de compatibil este spiritul ortodoxist rasaritean cu stilistica existentiala burgheza. Nu spun mai mult, il las pe cititor sa caute el raspunsurile. Cartea deconstruieste, pe de alta parte, stereotipia opozitiei ireductibile dintre artist si burghezie, reintroducindu-l pe artist in cercul hulit al clasei sale. Altfel spus – demonstreaza Caius Dobrescu –, artistii definesc strategiile identitare ale clasei burgheze, chiar si atunci cind ei se situeaza inversunat in afara burgheziei, pe care o dispretuiesc. in prelungirea acestei demonstratii foarte subtile, satanismul baudelairian, egocentrismul nietzschean sau, mai tirziu, absurdul sau „omul fara insusiri“ al lui Musil sint analizate ca reflexele identitare socio-culturale ale unui cimp simbolic in centrul caruia continua sa se afle constanta matematica burgheza. O dimensiune majora a volumului se afla in analiza unei morfologii paradoxale, unind de asemenea decenii si secole, pe care autorul o numeste – constient de nuanta oximoronica a sintagmei – „revolutie conservatoare“. Concret, este vorba de faptul ca, de-a lungul evolutiei sale, burghezia a tins mereu inspre selectarea si asimilarea valorilor clasice, consfintite de cutuma si de uzantele sociale, privilegiind, astfel, un model simbolic conservator. Consecinta acestei situari de partea asezata a vietii o reprezinta cedarea deliberata a celeilalte jumatati existentiale si simbolice, in care intra anarhia, contestatiile sau revoltele.

Dintre psihozele sincretismului crepuscular al burgheziei, nascut din incapacitatea de a mentine stabilitatea si din frustrarea de a nu se putea abandona revoltei, autorul analizeaza in principal decadenta din primele decenii ale secolului XX, ajungind de aici la contracultura „dionisiaca“ a saizecismului american (miscarea hippy, halucinogenele, doctrina omului unidimensional, erosul eliberator etc.), unite prin reflexul de estetizare creatoare a vietii. Debordarea hipsterului american in falnic reprezentant al clasei de consum mediu are drept consecinta – demonstreaza cartea – delegitimarea revoltei si privilegierea extatica a materiei, exprimata in primul rind prin febra consumismului vestimentar, alimentar si tehnologic, si in al doilea prin metamorfozele empiriei sexuale. Mai mult de jumatate din carte se ocupa de morfologia simbolica a ceea ce numim, uzind de o umbrela definitorie incapatoare, comoda, postmodernism, cu analize temeinice pe identitarul corporal, pe raportul dintre anarhism si stabilitate adaptativa sau chiar pe aspecte pe care, dintr-o eroare, tindem sa le socotim ca fiind secundare, cum sint populismul mass-media si cel politic, efervescentele artificiale ale fanteziei (abandonul „samanic“, psihedelic, practicat la noi, in treacat fie spus, de catre Ruxandra Cesereanu) sau muzicile (pop, beat etc.)

Insumind: ne aflam in fata unei lucrari temeinice, excelent gindite, care valorifica din plin exegeza majora a domeniului din momentul de fata, majoritatea trimiterilor bio-bibliografice fiind extrase din carti esentiale pentru dilemele intelectuale ale Occidentului din aceste ultime decenii. Detaliul acesta – firesc pentru tipul de intelectual nefoiletonistic, pe care l-am invocat in preambulul textului de fata – face ca volumul sa fie compatibil cu orice grup exigent de lucru din Occident: Caius Dobrescu este, sub acest aspect, competitiv din cale-afara, orizontul lui intelectual si filozofic facindu-l plauzibil pentru orice dialog intelectual sofisticat.
As mai remarca, in incheiere, stralucita interdisciplinaritate a volumului si metodologia lui foarte... postmoderna, care-l determina pe autor – de asemenea in acord cu cerintele metodologice indispensabile pentru acest tip de analiza de oriunde in momentul de fata – sa lucreze atit pe palierul „inalt“, acreditat al culturii (filozofi, scriitori, doctrine politice), cit si pe acela, complementar, al culturii „joase“, de larga rezonanta populara (folosesc sintagma in sensul american al termenului si ma intreb cum i s-ar putea spune la noi, unde „popular“ trimite cutumiar la folclor sau etnografie). Inevitabil, cartea abordeaza in treacat si imaginarul Internetului, unul dintre aspectele care se discuta acum in lume fiind legat tocmai de compatibilitatea relativa dintre anonimitatea confortabila pe care ti-o asigura Sistemul si sindromul compensativ de rol eroic sau revolutionar-anarhic pe care-l experimenteaza din ce in ce mai multi utilizatori la adapostul optiunii lase de a refuza declinarea identitatii. Traim in climatul unui nou om de masa, electronic? Sint multe raspunsuri care se pot da la aceasta dilema, dar un frison de spaima tot ramine in interiorul acestor cuvinte...