OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Odată cu Oprea dispare însă şi programul său de investigare concretă a crimelor comunismului, inclusiv de dezgropare a victimelor neştiute ale acestuia. Nu doar pentru că este vorba de un tip de program puternic personalizat, pe care e greu să îl simulezi dacă nu ai convingerea şi ideile iniţiatorului. Însă anticomunismul românesc a devenit, de acum, un război intern. Ridicol şi perdant pentru toată lumea, fireşte, dar totuşi război. Şi, ca în orice război, învingătorul încearcă să îşi pună cît mai apăsat amprenta asupra teritoriului cucerit, astfel că, în acord cu orientarea lui Vladimir Tismăneanu, IICCMER se va ocupa de acum înainte mai ales cu analiza teoretică, în locul investigării concrete a crimelor, şi cu relaxante schimburi academice, în locul demersurilor juridice întreprinse pînă acum. Cel puţin aşa prevede noua H.G. care reglementează activitatea instituţiei.

 

Ar mai fi multe de spus despre acest război al anticomunismului (în cadrul căruia instalarea noii conduceri IICCMER nu pare nici pe departe o victorie finală), inclusiv despre cine are dreptate şi unde. Însă nu cred că are rost să insistăm asupra lui, deoarece, din punctul meu de vedere, anticomunismul românesc în sine este de interes limitat. Toţi anticomuniştii români proeminenţi pe care i-am auzit sau citit vreodată trăiesc pe altă lume. În măsura în care cred cu adevărat în ceea ce spun, anticomuniştii români sînt fixaţi psihotic în trecut. În măsura în care mulţi dintre ei folosesc acest discurs pentru autopromovare, fixarea în trecut e una banal comercială; trecutul face audienţă în mult mai mare măsură decît problemele actuale ale societăţii. Desigur, există şi excepţii, cum ar fi, de exemplu, Gabriel Andreescu, un fost disident care îşi pune anticomunismul în contextul unui activism coerent pentru drepturile omului şi valorile democraţiei. Dar aceste excepţii sînt doar cîteva. Anticomuniştii români tipici, fie ei sinceri sau interesaţi, nu înţeleg sau nu vor să înţeleagă că absolut orice ar dori ei să facă trebuie să aibă o anumită legătură, fie ea şi implicită, cu societatea de acum şi cu viitorul acesteia. Toţi vorbesc de parcă anticomunismul s-ar bucura în România de un sprijin larg, covîrşitor, ceea ce, din punctul meu de vedere, este aberant, uşor înspăimîntător şi de natură a compromite atît eficienţa demersurilor anticomuniste practice (aşa ajunge lumea să se mire prosteşte că justiţia nu condamnă nici crimele comunismului pentru care există suficientă legislaţie), cît şi raţionalitatea abordării teoretice a comunismului (după cum se vede din prolixul şi sforăitorul Raport Tismăneanu).

 

Intelectualii implicaţi în condamnarea oficială a comunismului şi afiliaţi puterii executive (prin fosta Comisie Tismăneanu, prin orice alte forme de afiliere politică) şi-au distrus credibilitatea ca membri ai societăţii civile. Vladimir Tismăneanu, Horia-Roman Patapievici, Ioan Stanomir, Mihail Neamţu şi toţi cei care populează încrengăturile acestui imens grup de autopromovare/condamnare nu mai sînt voci ale societăţii civile, ci voci ale unei propagande politice. Acesta este efectul trist, dar inevitabil al afilierii intelectualilor la putere.

 

Politica înseamnă jocuri pentru putere. Mainstreamul intelectual autohton le făcea şi înainte, însă de-abia după alierea lui cu Vladimir Tismăneanu şi alierea tuturor cu PD-L şi Traian Băsescu aceste jocuri au ajuns cu adevărat ştiinţifice. Orice alianţă este posibilă, orice soldat sau sicofant potenţial este cultivat cu asiduitate. Orice compromis este justificabil, inclusiv suportarea în tăcere a ieşirilor antisemite ale lui Dan C. Mihăilescu. Orice blat este bun: a avut Gabriel Liiceanu un moment de sinceritate şi a vituperat împotriva lui Vladimir Tismăneanu ca lider al condamnării comunismului? Nu-i nimic, ne revenim, ne amintim care sînt priorităţile şi depăşim acest moment neplăcut.