OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Teatrul National „I.L. Caragiale“, Bucuresti. O scrisoare pierduta de I.L. Caragiale. Regia: Grigore Gonta. Scenografia: Florica Malureanu. Cu: Mihai Calin, Dan Puric, Vlad Ivanov, Eugen Cristea, George Ivascu, Claudiu Bleont, Andrei Duban, Gavril Patru, Serban Ionescu, Marius Rizea, Tania Popa etc.


Scrisoarea pierduta regizata de Grigore Gonta este aidoma dalmatianului care traverseaza scena din cind in cind: cu multe pete negre. Spectacolul nu are, din pacate, frumusetea si distinctia rasei cu pricina. Are, in schimb, multe momente moarte, un divertisment facil bazat de cele mai multe ori pe „cioace“ si interpretari de suprafata, destul de sterse. Se vrea modern, insa nu reuseste decit sa fie plat si siropos, lasind multe lucruri nerezolvate. Nu este valorizat aproape deloc echivocul atit de suculent la Caragiale, muchia de cutit pe care evolueaza personajele, jonglind cu un paradox extrem de subtil si ofertant. Cred ca principala problema a spectacolului isi are originea intr-o lectura eronata a textului si in special a relatiilor dintre personaje, reduse la citeva locuri comune. Edulcorarea amorului pasional dintre Tipatescu si Zoe, apropierea lui de zona romantata gen Misterele Parisului, in defavoarea unui erotism visceral, impulsiv si tensionat, mi s-a parut total nepotrivita si neargumentata regizoral. N-am inteles motivatia pentru care Zoe, superficial interpretata de Tania Popa, fara gradatii sau treceri de la un registru la altul, trebuie sa fie o aparitie ingenua in rochie de balerina si cu poante, asemeni unei papusi Barbie care-ti zimbeste dulceag din spatele vitrinei. Nu mi s-a parut deloc potrivita optiunea pentru o ipostaza care pare mai degraba iesita dintr-o carte cu povesti (mai raminea sa intre Mihai Calin pe un cal alb!) decit din lumea lui Caragiale, care in realitate isi traieste cu voluptate pasiunile, le hipertrofiaza si se adinceste in ele.

E un univers ce-si consuma cu maxima intensitate iubirile, asumindu-le aproape pina la paroxism. Zoe nu e un ingeras nevinovat, o dona serafica deplasindu-se cu pasi de balerina si unduiri silfidice – e o femeie versata, incapatinata, care-si cumpaneste cu abilitate fiecare pas dupa ce pierde scrisoarea, fiind gata de orice compromis. Interpretarea ei in aceasta cheie inocent-idilica, „stropita“ cu momente patetic-lacrimogene, devine neverosimila si deplasata, iar tangoul final cu Tipatescu, surprins de Mihai Calin intr-o singura nota, destul de rigida, fara „parsivenia“ de a se mula pe orice tip de situatie, tinde catre penibil. Ceea ce lipseste jocului actoricesc este surprinderea fina a nuantelor, sesizarea si pigmentarea lor. Vlad Ivanov face un Trahanache monoton si lipsit de haz, nereusind sa puncteze echivocul si permanenta ambiguitate a rolului. Claudiu Bleont traseaza cu umor evolutia lui Catavencu de la superioritate afisata la servitorism, dar ingroasa discursul bigot, patetic pina la un ridicol mult prea evident. Serban Ionescu propune un Pristanda sec, fara nuanta de viclenie si subinteles pe care o ascunde personajul. Cuplul Farfuridi-Brinzovenescu: Eugen Cristea si George Ivascu isi corespund ca tip de limbaj si comportament, supralicitind insa comicul de limbaj. De departe cei mai buni din spectacol sint Marius Rizea – alegatorul mahmur, prezenta scenica savuroasa, cu un haz nebun, frust si autentic, si Dan Puric, ludic si atent la inflexiuni si nuante – un Dandanache aparent ticait si senil, in realitate oricind gata de razboi.

Scenografia Floricai Malureanu parodiaza un tip de high-life cu veleitati aristocratice, apelind la doar citeva elemente: canapeaua in alb si negru (ca si pelerina lui Tipatescu, de gust indoielnic altmineri), tribuna din burete si beculetele festiviste, ambient al perinitei.
O scrisoare pierduta in versiunea Gonta nu aduce nimic nou. Nu reuseste nici sa creeze personaje cu o anumita rezonanta, care sa-ti ramina intr-un fel impregnate in minte, cum au fost cele interpretate de Toma Caragiu, Rodica Tapalaga, Victor Rebengiuc, Octavian Cotescu, Mariana Mihut, nici sa inoveze la nivelul viziunii regizorale, cum a facut spectacolul lui Alexandru Tocilescu, extrem de viu si dinamic, cu un impact percutant prin gasirea unor solutii ingenioase – scenele „imprumutate“ din Basic Instict –, sustinute si motivate. O montare incitanta, care nu miza doar pe autenticitatea unor replici cu bataie lunga, ci si pe situatii al caror corespondent era inventiv gasit, reusind sa trezeasca o reactie – spre deosebire de spectacolul lui Gonta, care te lasa indiferent. Ce ramine din trimbitatul An Caragiale pe prima scena a tarii? Un singur spectacol care merita vazut, si anume O noapte furtunoasa in regia lui Felix Alexa. In rest, o sotietate cam prafuita, asemeni clopoteilor din mintea lui Dandanache.