OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

E peste tot, produs cu frenezie, in cantitati industriale. Fiind atit de abundent, nu putea scapa spiritului antreprenorial – varietatea care reuseste sa vinda nisip la tuaregi. Sterilizat, parfumat, aromatizat, ambalat si promovat dupa toate regulile artelor oculte (marketing/publicitate) e consumat cu aceeasi frenezie cu care e produs. Desigur, si in fotbal. in pofida titlului, acest articol nu e un omagiu adus lui ZZ-Top, adica Zinedine Yazid Zidane. Ci e, pur si simplu, despre gunoi. Poate ati observat: exista doua Mondiale. Primul tine cel mult pina la al treilea meci din grupe. Ne ofera fotbal ofensiv, goluri, spectacol. Ne promite surprize, rasturnarea ierarhiilor, idei noi, oameni noi – rod bogat, din gradina planetara a FIFA, cea cu mai multi membri ca ONU. Se joaca in ritmul marilor curse de Formula 1. Apoi, incepe al doilea Mondial. Cel adevarat. Sita cerne, iuresul pe circuit se potoleste, vederea ni se clarifica. Plutonul fruntas isi stabileste componenta si ni se dezvaluie in adevarata lui splendoare. Garda la sol joasa, anvelope supradimensionate, caroserii de vis, motoare si suspensii computerizate. Observam, totusi, ca ne-am inselat. Bolizii din frunte arata ca la Formula 1, dar sint, de fapt, masini de gunoi.

- Multumim Zinedine, multumim Marco!
in minutul 109 al finalei din 2006 s-a petrecut „nebunia lui Zidane“. Ce alta explicatie sa dai? Perfect. Zidane e un psihopat care a uitat sa-si ia pastilele inainte de meci. Dupa o discutie amicala cu Marco Materazzi, face citiva pasi, apoi se intoarce si isi doboara adversarul cu un cap in piept demn de un taur andaluz. Materazzi ne asigura ca n-a spus si n-a facut nimic, dar absolut nimic, ca sa provoace o asemenea reactie. La o adica, Marco ar putea descrie scena cam asa : „L-am imbratisat colegial, la marginea careului. Mingea se dusese, ne puteam relaxa. Asa ca l-am ciupit de piept, cu stinga, strivind bine carnea intre degete. Parea cam epuizat de efort – mai mare pacatul pentru meci, finala si fotbal in general, care aveau nevoie pina la capat de un Zidane alert, in forma maxima. De aceea m-am gindit sa-l stimulez, in stilul nostru traditional, al fundasilor clasici. A parut sa aprecieze – e doar cel mai mare jucator din lume, stie mersul. in plus, a jucat cinci ani in Italia, la Juventus. Complet remontat dupa presopunctura, mi-a zimbit, recunoscator. Am luat-o impreuna spre centru, schimbind amabilitati. Zizou a intins pasul – normal, trebuia sa revina in dispozitiv, sa lanseze un nou atac, caci dupa prima repriza, francezii – naiba stie de ce – hotarisera sa atace. Mi-a parut rau ca ne desparteam, dar am continuat sa-l incurajez verbal. Ei, si tocmai cind ii multumeam sincer pentru tot ce-a daruit fotbalului, din senin, s-a intors si m-a izbit cu capul in piept, de mi-a luat aerul din bojoci. Cam asta a fost“. Multumim, Marco.

Zinedine? Deocamdata nu comentezi, dar o vei face in curind? Multumim Zinedine, asteptam. Pina atunci, sa rememoram citeva detalii. in ilustra lui cariera, Zidane a fost eliminat de 14 ori. La Mondialul din ’98, a primit cartonas rosu dupa ce a calcat cu brutalitate peste piciorul unui jucator din nationala Arabiei Saudite. Din cite se stie, adversarul il injurase de neam. intr-un meci de Liga Campionilor cu SV Hamburg, i-a tras un cap in gura unui fundas german care il maltratase tot meciul, nesanctionat, incununind lucrarea cu un fault din spate, la rupere. Si exemplele pot continua. Nu era nici un mister, pentru nimeni in fotbal, ca Zidane avea, uneori, fitilul foarte scurt. Cine a stiut sa-i apese corect „butoanele“ si-a atins scopul. Val rosu peste ochi, explozie violenta – Zidane eliminat. De data aceasta, in finala Campionatului Mondial. Cu zece minute inainte de sfirsitul prelungirilor. Cind Italia abandonase de aproape o ora orice intentie ofensiva, iar Franta, cum-necum, ataca, isi facuse ocazii de gol, controla jocul, avea prima sansa.

- Pragmatism de prime-time
Cu gindul la Euro 2004 si la Grecia lui Rehhaggel, multi au batut in lemn inaintea Mondialului. Dupa primele meciuri din grupe, sentimentul de usurare era coplesitor. Se juca ofensiv. Iar garnitura de atacanti de la aceasta editie – efectiv, fara egal in istorie – promitea un dezmat de goluri. Ha! Adevarul ar fi trebuit sa fie evident inca din optimi. Ne pacalisera. Comentariile pozitive, elogioase, au continuat. Pe jumatate, din speranta onesta ca, totusi, nu se poate. Nu acesta e Marele Fotbal. in rest, pentru ca asa e piesa. Fotbalul a suferit mai demult o mutatie. Si-a abandonat, voluntar, cu premeditare, scopul – care e sa inscrii mai multe goluri decit adversarul, nu sa primesti mai putine. Legea minimei rezistente: e mai usor sa te aperi decit sa ataci.

Pe scurt, gunoi. Dar gunoi-TV – caci acolo sint banii, in contractele de televizare si in reclame. Un show complex, cu analisti, reluari din toate unghiurile, disectii pe banda video, echipe de doi comentatori, experti, reporteri la marginea terenului, in vestiare, in tribuna oficiala, peste tot. Care ne explica, metodic, cit de sublima e o deposedare, cit de genial e jocul pozitional, cit de triumfal s-au anihilat cele doua echipe. Si, din cind in cind, cit de magnific au cistigat favoritii, dind trei goluri pe contraatac, in ultimele minute, unor naivi care au atacat tot meciul.
Naivii astia au devenit tot mai putini. La Mondiale sint eliminati, in proportie de 90%, inca din grupe. Si „pragmaticii“ ramin stapini peste stadioane. Nu sint huliti, nu sint ridiculizati, nu sint desfiintati. Nici pomeneala – banii din reclame trebuie incasati, emisia trebuie sa continue. Elogiul gunoiului trebuie dus pina la capat. Analize, disectii, diagrame. Stiinta fotbalului, ce Dumnezeu!

- Dai cu mare, iei cu mic
in mai toate publicatiile sportive gasesti, de pilda, diagramele asezarii echipelor in teren. 4-1-1-2-1-1 sau 4-3-2-1 etc. Instrumente foarte pretioase, care suprind cit se poate de exact starea actuala a fotbalului. Trebuie sa distingi insa esentialul: un singur atacant! Plus patru fundasi si cinci mijlocasi. Practic, aparare cu noua oameni. Va intrebati de ce nici un mare atacant n-a stralucit la acest Mondial? Pentru ca li s-a cerut sa nu mai fie atacanti. Sa se bata singuri cu apararile adverse, alergind pina la epuizare, hartuind fundasii, pina cind obtin un corner, o lovitura libera sau, ideal, un penalty.

Gol din faza fixa, nu din actiune. in aceste conditii, atacantii au incetat sa mai fie jucatori de un meci intreg, ci de maximum o repriza si jumatate. La capatul puterilor, sint schimbati cu altii, care primesc aceeasi misiune stupida: sa se zbuciume de colo-colo, vinturind apararea adversa, pina la golul din faza fixa. Otto Rehhagel a jucat cu Grecia 4-5-1 pentru ca asta era marfa pe care o avea la dispozitie. A reusit sa faca din ea bici; si a si pocnit. Nu inventase el modelul, bineinteles – e o creatie italiana – Otto reamintise doar cit succes pot avea deseurile reciclate. Marile puteri ale fotbalului n-au, insa, nici o scuza ca au imbratisat, in corpore, modelul. E o crima sa ai jucatori senzationali si sa transformi fotbalul in gunoi, pretinzind ca joci tactic, stiintific. Au comis-o fara ezitare Marco Van Basten cu Olanda. Sven-Goran Eriksson cu Anglia. Carlos Alberto Parreira cu Brazilia. Jose Nestor Pekerman cu Argentina. Luiz Felipe Scolari cu Portugalia. Raymond Domenech cu Franta. Si, ultimul pe lista, laureatul acestei editii, Marcello Lippi.

- Butonul strategic
Italia a jucat la acest Turneu final doua meciuri de fotbal: cu Ghana, in grupe, si cu Germania, in semifinale. in rest, a practicat, cu profesionalism si mindrie, anti-fotbalul. Nu cel de pe vremuri, ci versiunea 2006 – eleganta, eroica, fluenta. Pigmentata cu citeva magarii de rigoare. intii un cot in gura cu SUA. Apoi o simulare de fault in careu cu Australia, prin care s-au calificat mai departe. Probabil ca trebuie sa le fim recunoscatori Zeilor ca, in partida cu nemtii, italienii n-au deschis scorul in minutul 5. Meciul s-ar fi terminat atunci. in finala, am jubilat cind francezii au marcat primii (si, apropo, a fost penalty, Materazzi l-a agatat pe Malouda). Italienii trebuiau sa atace, urma un festival! 3-2! 4-5! 8-7! Cine cistiga nu conteaza, goluri sa fie! Viata e frumoasa, traiasca fotbalul! Mda. 1-1 din corner. O bara a lui Toni, tot din corner. Si gata. Cu un lot in care luase cinci din cei mai buni atacanti din lume, genialul strateg Lippi a revenit la armele de baza. Ne aparam. Daca ciupim un gol, bine. Daca nu, penalty-uri, ca Buffon e portar mai bun ca Barthez. Buffon a fost trimis dupa seminte la toate penalty-urile executate de francezi, in timp ce Barthez s-a aruncat, totusi, de doua ori pe minge. Italienii au tras insa prea bine. Iar Cupa Lumii a decis-o bara lui Trezeguet. Sau nu? Mai erau zece minute.

Din minutul 45, francezii abandonasera „betonul“ elastic de pina atunci, impingind inca doi oameni linga Henry, capiat de cit alergase. in loc de 4-5-1, 4-3-3. Malouda si Ribery primisera dezlegare sa fie din nou ceea ce sint: atacanti. Fara exercitiu, reflexele ruginesc, insa. Anchilozati cum erau, tot au reusit sa incline balanta jocului. Chiar si dupa capul (in minge) al lui Zidane, aparat perfect de Buffon, tot francezii aveau sansa sa inscrie – pentru ca ramineau in cautarea golului. Iar traditia ii facea favoriti si la penalty-uri. Italia nu cistigase niciodata un meci decisiv la 11 metri! Mai erau zece minute si Franta controla meciul. Dar iata ca Zidane, dupa un dialog amical cu Materazzi, innebuneste. in momentul acela, Franta nu si-a pierdut doar Talismanul, n-a ramas doar in zece oameni, ci a pierdut Finala, caci, moral, nu mai avea nici un argument de victorie. S-a intimplat, pur si simplu? Sau italienii au decis sa apese pe butonul autodistrugerii lui Zinedine Zidane? in mod sigur, vom afla. intre timp, intrebarea e cum scapam de gunoi.

- Gingurit de FIFA
Ca nu e totul roz in lumea fotbalului, o arata limpede micile zgomote pe care a ajuns sa le faca insusi Liderul Suprem. Onorabilul Sepp Blatter e foarte ingrijorat de abandonarea atacului. Lipsa spectacolului ii da, aparent, cosmaruri. „Jucati ofensiv“ a implorat el Italia si Franta, inaintea finalei. De ce? Nu s-au uitat doua miliarde de telespectatori la apoteoza Campionatului Mondial? Show complex, dramatism, tragedie si triumf? Ode inaltate artei defensive, poeziei fara seaman a deposedarii prin alunecare, a cornerului, a sutului de la 11 metri?
Aparent, ar fi, totusi, o mica problema. 1998: 171 de goluri la Turneul final. 2002: 161 de goluri. 2006 : 147 de goluri. in 64 de meciuri! La o editie care a fost „vinduta“ drept marea sarbatoare a fotbalului ofensiv! FIFA lui Blatter traieste, in primul rind, din drepturile de televizare. Care au fost cu 34% mai scumpe ca in 2002. Iar planurile de dezvoltare sint marete. in Spania, bunaoara, au fost puse deja in aplicare: meciurile de la Mondial au putut fi urmarite doar pe canale cu plata! Acesta e viitorul si vine, negresit. Citi vor plati ca sa vada finale decise la penalty-uri? Sau meciuri ca Portugalia-Franta? Calificare, lupta, abnegatie – minunat! Vedete: fundasi. Mijlocasi defensivi, portari.

Dar fotbalul? Unde e? Fotbalul acela, care, ni se spune in continuare prin reclame, inseamna goluri? Pentru moment, fotbalul e in Germania. Traieste inca in Spania si Anglia. Dar, dupa cum vedem, ideile proaste sint greu de oprit: respecta legea minimei rezistente. Sterilizat, parfumat si aromatizat, gunoiul se consuma in continuare, foarte bine. Analistii FIFA par, insa, ingrijorati ca daca se ramine la stadiul actual, publicul ar putea comuta foarte bine pe alt canal, la alt gunoi. De la fotbalul fara atac si fara goluri, la Big Brother, sa zicem. Desigur, despre gunoi in fotbal se poate discuta mai amplu. De pilda, Fabio Cannavaro, capitanul Italiei, de departe cel mai bun fundas al Mondialului, ar putea scoate un DVD cu secventa in care il descria pe Luciano Moggi, omul cu scandalul din Calcio, drept un mare profesionist. Si altul cu scena mai veche in care isi injecta, rizind, un dopping, in hohotele coechipierilor. Dar asta e alta poveste, care se scrie in tribunale.
Noi raminem la fotbal. La Zidane si explicatia dementei. La regretul unei Cupe Mondiale in care fotbalul a fost iar calcat in picioare. Si la speranta. Nu imi vine sa cred ce o sa scriu acum, dar trebuie.