OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Unul dintre cele mai populare tipuri de imagini devotionale, cu o raspindire extrem de larga la sfirsitul Evului Mediu si in Renastere in intreaga Europa, este cel al Fecioarei cu Pruncul. Motivatia acestui fapt este probabil identificarea privitorului cu un subiect care permite „infuzia“ imaginii cu elemente expresiv emotionale elocvente pentru un spectator al carui gust evolueaza tocmai spre naturalism si afectivitate, pe masura ce Renasterea se apropie de apogeul ei.

In colectia Galeriei de Arta Europeana a Muzeului National de Arta al Romaniei, Fecioara cu Pruncul de Boccaccio Boccaccino reprezinta exemplar acest tip de imagine. Atasamentul pe care Regina Maria l-a avut fata de acest tablou este notoriu si confirma popularitatea de care imaginea se bucura intre patronii sai, indiferent de localizarea ei geografica si/sau temporala.
Formulele reprezentationale recurente sint cele ale unor Madone care sau prezinta Pruncul privitorului, sau il adora in timp ce doarme si sint unul dintre vehiculele cele mai importante ale manierei si sensibilitatii proprii pictorului. Schema compozitionala cu Fecioara inchipuita intr-o varianta numita mezza figura este caracteristica ambiantei nord-italiene incepind cu a doua jumatate a secolului al XV-lea si isi cunoaste glorificarea in spatiul venetian, in special prin opera lui Giovanni Bellini (1431-1516). Cel mai tinar si mai ilustru reprezentant al unei celebre familii de artisti, Giovanni Bellini va influenta decisiv arta Lagunei atit direct, cit si prin intermediul elevilor sai (Giorgione, Titian, Sebastiano del Piombo etc.). Unul dintre artistii care datoreaza mult manierei belliniene de a picta, dupa cum o atesta si tabloul din Muzeul National de Arta, este si Boccaccio Boccaccino, artist asociat in general scolilor din Ferrara si Cremona, dar care este documentat ca vizitind Serenissma in cel putin doua rinduri, pe perioade destul de lungi de timp. Tipic venetiana este lumina crepusculara cu efecte aurii de miere topita, precum si optiunea pentru o gama cromatica atit de rafinata in totalitatea detaliilor sale, incit confera imaginii pretiozitatea specifica giuvaerelor.

Folosirea aurului, cu subtila precautie caracteristica unui virtuoz al penelului, pentru realizarea halourilor celor doua personaje, pentru imbracamintea Fecioarei si draperia din fundal, confirma calitatea exceptionala a tabloului si la nivel formal. Pentru ca la nivel compozitional imaginea certifica, in ciuda aparentei simplitati (sau poate ca tocmai prin aceasta simplitate cautata), un stadiu avansat de elaborare.
Rona Goffen, intr-un celebru articol bazat pe o cercetare doctorala (Icon and Vision: Giovanni Bellini’s Half-Length Madonnas, in The Art Bulletin, nr. 4/1975, pp. 487-516), face hermeneutica acestui tip de imagine, axindu-se pe originea ei si diversele conotatii simbolice primite in contextul venetian al celei de-a doua jumatati a Quattrocento-ului. Dat fiind caracterul bellinian de necontestat al tabloului, reluarea unor concluzii ale autoarei mi se par justificate si binevenite. Inlocuirea numelui de Giovanni Bellini cu Boccaccio Boccaccino se poate face fara a fi nevoie de corectii majore.

Schema de reprezentare a Fecioarei cu Pruncul in mezza figura in cadrul ambiantei venetiene se instaureaza incepind cu mijlocul secolului al XV-lea, simultan cu exodul de emigranti greci care ia proportii o data cu cucerirea Constantinopolului de catre otomani, in 1453. Comunitatea greaca devine cea mai importanta minoritate a statului venetian, atit in ceea ce priveste marimea ei, cit mai ales din punct de vedere financiar si cultural. In 1456 Senatul Serenissimei le confera grecilor, printr-un decret, dreptul de a se inchina in bisericile de rit latin, iar in 1514, dreptul de a-si construi o biserica proprie. Aceasta toleranta, desi avea la baza motive foarte pragmatice, este datorata si facuta posibila de catre o perpetua identificare a sacrului cu lumea bizantina, o marca a mentalitatii venetiene receptive vreme de secole la influentele Orientului. Unul dintre primii sfinti ai orasului lagunar, Sf. Theodor, era de origine greaca. In buna traditie a crestinismului oriental, bisericile venetiene le erau dedicate profetilor Vechiului Testament, vazuti ca sfinti (Zaharia, Ieremia, Moise, Daniel, Samuel erau onorati in acest fel). Bazilica San Marco, cea mai sacra si cea mai importanta biserica a statului venetian, este, prin surse, realizare, decoratii si prin obiectele de cult, tributara, intr-o maniera mai mult decit evidenta, Bizantului. Dupa 1453, Venetia devine capitala europeana a culturii grecesti, exodul intelectualilor declansind o renastere a interesului pentru literatura si arta greaca. Fastul bizantin ajunge sa echivaleze cu sacrul, marcind una din mutatiile cele mai importante ale celebrului gusto lagunar, o metamorfoza care va ajunge sa fie incorporata organic spiritului venetian. In acest context, artistii nu pot sa nu reactioneze si ei la acesti stimuli, mai ales atita timp cit umanismul redeschisese apetitul pentru arta antica, iar Bizantul era prelungirea dincolo de epoca a Imperiului Roman. In cazul lui Giovanni Bellini, acest interes atit pentru arta antica, cit si pentru cea bizantina este unul constant de-a lungul carierei.

De pilda, lumina zenitala a operelor lui Giovanni Bellini a fost deseori interpretata ca fiind o lumina sacra, cu irizatii ce amintesc de mozaicurile de factura bizantina de la San Marco. Aceasta lumina aurie insoteste indeobste scenele sacre, potentind statutul de aparitie al personajelor inchipuite de penelul artistului. In cadrul schemei reprezentationale a Madonelor belliniene, umbra pe care capul Fecioarei o proiecteaza pe draperia din planul secund al imaginii are rolul de a sublinia si ea un caracter intentionat de materialitate si de proximitate. Draperia (cu evidente trimiteri la draperia din Templul evreiesc care blocheaza accesul in Sfinta Sfintelor, adica la prezenta divinitatii, si care se sfisie simbolic in momentul mortii lui Iisus) marcheaza un tip de reprezentare specific portretelor antice regale.

Este, evident, un simbol al reprezentarii Mariei ca Regina Coeli, fapt ce se conjuga cu tipul bizantin de Hodighitria (cea care arata calea), altfel spus cu tipul de reprezentare al Fecioarei care il prezinta pe Pruncul-Iisus privitorului pentru a fi recunoscut ca Mintuitor si adorat de catre acesta. Reprezentarea este intotdeauna completata de elemente cu o dubla semnificatie. Draperiei din planul secund al imaginii ii corespunde in prim-plan parapetul, care „joaca“ si el un echivoc al semnificarii. El este pe de o parte un simbol al tronului Mariei, intarind caracterul de imagine regala, iar pe de alta, la fel ca si draperia, trimite catre soarta ulterioara a lui Iisus, fiind o prefigurare a mormintului. In ordine strict reprezentationala, prezenta parapetului are rol de structurare a imaginii, fiind elementul care face legatura intre planul privitorului si cel in care are loc scena. Faptul ca Fecioara il prezinta pe Iisus pe parapet face ca Pruncul sa apartina deopotriva planului tabloului si sa iasa in afara lui. Caracterul de prezenta fizica este astfel accentuat, spectatorul fiind invitat sa adore nu o imagine, ci o aparitie. Parapetul devine un locus in care divinul si umanul se intilnesc mediate de o imagine. Revenind la caracterul echivoc al unor elemente de structura a imaginii, insasi optiunea pentru tipul de mezza figura are un dublu sens. Amintisem anterior ca reprezentarile de acest tip sint specifice portretului regal in Antichitate. Ele sunt specifice si reprezentarilor acheiropoietai, a imaginilor nefacute de mina omului. Este cazul icoanelor pictate de Sf. Luca care se doresc a fi portrete ale Fecioarei, conform traditiei patristice. Toate aceste elemente contribuie la caracterul atemporal si etern al unei imagini de acest tip, sub a carei simplitate se ascunde, bine „deghizat“, un simbolism complex al carui scop este, in cele din urma, devotiunea.