Enrique Vila-Matas
Asasina cultivată
Traducere de Ileana Scipione.
RAO International Publishing Company,
Colecţia RAO Contemporan, 2008
În România apar foarte
multe cărţi de proză traduse din limba spaniolă. Campioane sînt
editurile RAO, Humanitas, Curtea Veche, Polirom, Paralela 45, Trei.
Însă despre majoritatea acestor cărţi, dacă autorul lor nu
a luat Nobelul sau nu este un nume sonor sud-american, nu se ştie
mai nimic şi ele trec aproape neobservate, dincolo de cercul
traducătorilor şi al hispaniştilor. Voi încerca, cu ajutorul
editurilor pe care le rog să-mi semnaleze titluri de limbă spaniolă
şi cu sprijinul Observatorului cultural, o dată la două săptămîni,
să umplu pe cît posibil acest gol, măcar la nivelul
informaţiei. Cartea de săptămîna aceasta, o carte-cult în
spaţiul spaniol, Asasina cultivată de Enrique Vila-Matas (traducere
de Ileana Scipione), stătea ascunsă în spatele unui raft
dintr-o librărie din Mangalia. Numele traducătorului român
apare doar în pagina de copyright.
Am vorbit despre această situaţie
inacceptabilă cu PR-ul RAO International Publishing Company, la
întîlnirea organizată de Institutul Cervantes, în
decembrie. Ni s-a spus că aşa este formatul colecţiei şi numele
traducătorului nu poate apărea lîngă cel al autorului,
deoarece s-ar strica grafica. Discuţia e lungă... Oricum, Ileana
Scipione, cea care a realizat performanţa traducerii acestei cărţi,
ne-a povestit despre Enrique Vila-Matas, pe care l-a cunoscut
personal, şi care se pare că este şi ca om la fel de fermecător,
de original şi de spontan, cum este ca autor. Este o coincidenţă
care apare des şi care poate ar trebui să dea de gîndit.
Despre Enrique Vila-Matas se pot afla mai multe din site-ul lui de
autor, www.enriquevilamatas.com, unul dintre cele mai stranii şi
interesante site-uri de autor pe care le-am întîlnit.
Fotografiile cu care se deschide, două profiluri identice întoarse,
trimit mai degrabă la un actor de tip Bond sau la misterul glamoros
al unui personaj de Camorra. Toate fotografiile din site, deloc
ilustrative şi creînd ele singure o poveste vizuală cu
puternice valenţe artistice (memorabilă fotografia din spate, de
pildă, care apare şi pe coperta unei cărţi sau imaginile de epocă
ce însoţesc prezentările cărţilor ce umplu nu doar
secţiunea de operă, ci şi biografia autorului!) dau măsura unui
autor ce nu se opreşte în marginile literaturii. De altfel,
unul dintre lucrurile care atrag în primul rînd atenţia
în cazul cărţii Asasina cultivată sînt desenele
extraordinare din interior, realizate de Oscar Astromujoff şi bine
reproduse de ediţia românească. (Unul dintre prietenii cu
care eram în librăria din Mangalia, artist vizual, a cumpărat
cartea în primul rînd pentru aceste desene.)
Asasina cultivată a apărut în
1977 şi a şocat prin nonconformism. În prefaţa prezentei
ediţii, autorul povesteşte pe larg (dar, deşi adoptă un ton ce
pare neutru, de istoric-literar, îţi dai repede seama că e
vorba despre încă un joc) cum aceasta nu este prima sa carte,
aşa cum afirmă într-o alta, Parisul nu are sfîrşit (de
asemenea, publicată la RAO, în 2006, în traducerea
aceleiaşi Ileana Scipione). Oricum ar fi, este cartea ce i-a adus
recunoaşterea literară, după moartea lui Franco şi după ce
Vila-Matas se întorsese din periplul parizian. Dacă adevărata
primă carte ar fi putut să-l ucidă pe cititor fără intenţie
„fiindcă este o frază unică, de şaptezeci şi trei de pagini,
aproape fără punctuaţie, aşa încît, cine şi-ar
propune s-o citească cu glas tare ar muri definitiv asfixiat“,
Asasina cultivată este cu bună ştiinţă construită în
jurul acestei metafore cu iz postmodern. Există un manuscris, care,
odată citit, omoară deopotrivă personajul care intră în
contact cu el, dar şi cititorul din afara coperţilor. Există o
crimă, există femei fatale, există un poem camuflat în
miezul poveştii şi o serie întreagă de răsturnări de ritm
şi de situaţii epice menite să învîrtească în
mintea cititorului un carusel deconcertant. Nu e o carte care se
citeşte uşor în mod liniar. Nici nu a fost aceasta intenţia
scriitorului. E un joc, o experienţă de lectură, dar, spre
deosebire de alte jocuri literare postmoderne de acest tip, cartea
lui Vila-Matas nu are acel aer antipatic de demonstraţie teoretică,
de uscăciune gratuită. Cele mai savuroase sînt micile
fragmente uluitoare prin precizia şi stranietatea poetică a unor
descrieri, sau prin surprinderea tăioasă a unor detalii de gestică
a personajelor. Vila-Matas e un artist al amănuntului, cu o putere
de seducţie ce ţine de sfera poeziei.
În Asasina cultivată, ca şi,
mai ales, în Parisul nu are sfîrşit, punctul forte al
acestui autor e relaţia sa cu literatura în sine, pentru că,
dacă există o temă constantă a tuturor cărţilor sale, aceasta
este. De la continua demitizare a sa, ca scriitor, de la demontarea
tuturor poncifelor romantice ce ţin de imaginea scriitorului
(tristeţe, spleen, erudiţie, inspiraţie) pînă la o mereu
reînnoită declaraţie de dragoste faţă de alţi scriitori,
literatura lui Vila-Matas redimensionează arta literară în
sine şi locul literaturii într-o lume pe care şi el o
numeşte, deseori, profund ne-literară. Declară, de pildă, chiar
în prezentarea sa ca autor, că l-ar plictisi să scrie o carte
în care nu ar apărea şi alţi scriitori şi că a devenit
scriitor din mimetism, pentru că şi-a dorit să scrie aşa cum
scriau cei pe care îi admira la un moment dat. Cărţile lui au
fost numite creatoarele unui nou gen: eseul literar ca roman. În
majoritatea acestor cărţi există un narator de persoana I, cu o
voce la limita dintre depresie şi sarcasm, care vorbeşte despre
sine şi despre alte cărţi. Şi despre alţi autori, care devin
personaje în carne şi oase.
Enrique Vila-Matas nu este un autor
care trăieşte din gloria cîtorva cărţi nonconformiste de
tinereţe. Scrie şi publică aproape o carte pe an şi le prezintă
în site-ul său fie ca pe nişte cărţi „amabile, bine
educate şi de bun gust“, fie ca pe nişte cărţi „insuportabile
şi pedante“, fie povesteşte cum a rezistat cu greu tentaţiei de
a proba ceea ce scria în cartea despre „sinucideri exemplare“
din 1991. În 2004, a publicat o carte în care vorbeşte
despre Gombrowicz, Silvina Ocampo, Roberto Bolaño, Borges,
Robert Walser, Sergio Pitol şi alţii – recomandîndu-i şi
recomandîndu-se prin alegere. În cartea din 2008, cea mai
recentă, există un „comentariu infinit“ despre „ce se
întîmplă cînd nu se întîmplă nimic“
şi despre Barcelona în care trăieşte şi care „era un oraş
cu un ţesut social interesant“, iar care acum a devenit „oraşul
pe ale cărui străzi vin toţi să se uşureze, pînă cînd
cineva îi şi aplaudă“.
În afară de Asasina cultivată
şi de Parisul nu are sfîrşit, a mai fost tradusă în
româneşte şi o carte din 2000, Bartleby&Co, tot la RAO,
în 2005, în traducerea aceleiaşi Ileana Scipione. Este o
carte despre personaje reale şi imaginare care, scriitori fiind şi
parazitînd modelul personajului lui Melville, au încetat
la un moment dat să mai scrie sau pur şi simplu să mai trăiască.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters