OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Rosa Montero e deopotrivă jurnalistă şi prozatoare, în ambele activităţi excelînd. A obţinut numeroase premii pentru articolele şi reportajele din El País, cel mai important cotidian spaniol, la care lucrează de mulţi ani. În 1977, a primit Premiul „Manuel del Arco“ pentru interviurile publicate în ediţia de duminică, fiind prima dată cînd acest important premiu pentru jurnalism a fost primit de o femeie, iar în 1980, a primit Premiul Naţional pentru Jurnalism şi a devenit redactor-şef al săptămînalului El País Semanal.

 

Ca scriitoare, a publicat o serie întreagă de romane, dintre care două au apărut în româneşte, tot la RAO: Ziua inocenţilor, în 2005, şi Stăpîn iubit, în 2006, ambele în traducerea Gabrielei Grigorescu. În 2003, a obţinut Premiul „Qué leer“ cu romanul La loca de la casa (Nebuna casei), un roman încă netradus în româneşte, premiu pe care îl va obţine şi pentru Povestea regelui străveziu, în 2005. Probabil, nici acest premiu nu spune prea multe cititorilor români, dar cei care cunosc revista Qué leer vor înţelege că e vorba despre un premiu care înseamnă mult. Qué leer este una dintre cele mai importante reviste culturale spaniole, un lunar care îmbină stilul publicistic accesibil cu analize de cea mai bună calitate, o revistă-vitrină pentru majoritatea apariţiilor editoriale spaniole care nu priveşte de sus ideea de succes comercial, dar nici nu face rabat de la calitatea artistică. Qué leer aduce pe scenă scriitorii ca pe nişte vip-uri, dar, în acelaşi timp, adună în paginile sale semnături dintre cele mai importante şi texte de cea mai bună calitate. Numărul cel mai recent o are pe copertă pe Amélie Nothomb costumată în samurai, pentru că acţiunea ultimului ei roman se petrece în Japonia. Printre altele, se poate citi o cronică extrem de inteligentă despre ultima carte tradusă în spaniolă a lui Salman Rushdie, La encantadora de Florencia, şi un dosar despre cum va arăta lumea editorială în 2020, la care răspund cunoscuţi editori din toată lumea. E un concept de revistă care la noi nu există şi, citind-o, în ultimul timp destul de regulat, am toată încrederea în premiile pe care le acordă.

 

Aşa începe romanul şi pe tot parcursul lui autoarea face o demonstraţie a felului în care fundalul istoric, un exotic şi puţin cunoscut secol al XII-lea, se topeşte firesc în miezul unei poveşti de dragoste şi de aventuri. Nicăieri nu se simte documentaţia, lipitura dintre informaţie şi poveste, aşa cum se întîmplă în multe romane de acest tip. Rosa Montero a reuşit o performanţă în acest sens. Aşa cum o performanţă este şi folosirea persoanei I într-un roman istoric, mai mult, a unei persoane I feminine, care scrie un fel de jurnal, o mărturie grăbită, scrisă febril chiar înainte de moarte:

 

„Sînt femeie şi scriu. Sînt o muiere simplă, dar ştiu citi. Am venit pe lume iobagă, dar acum sînt liberă. În decursul vieţii, am văzut minunăţii. În decursul vieţii, am făcut minunăţii. Un timp, lumea a fost un miracol. Apoi a făcut cale întoarsă în beznă. Pana îmi tremură între degete ori de cîte ori izbeşte berbecul în poartă. O poartă mare şi zdravănă, din lemn şi metal, care în curînd va fi fărîme. Bărbaţi de fier, zdraveni şi asudaţi, se grămădesc la intrare. Au venit după noi. Bunele Femei se roagă. Eu scriu“. Eventuala trimitere feministă din aceste rînduri, dacă există, nu se dezvoltă în roman în vreo demonstraţie răspicată. Leola e o iobagă nevoită să îmbrace armura de cavaler pentru a-şi salva viaţa. Şi care învaţă să scrie şi să citească, pentru a cunoaşte astfel ceasurile dulci ale vieţii. Viaţa ei plină de minunăţii, dar şi de singurătate, se petrece între turnire, la curtea unei contese ciudate care se îndrăgosteşte de Leola ştiind că e femeie, dar Leola nu-i poate răspunde, în mijlocul unei lumi nebune, sfîşiate de luptele cavalerilor în armură, între vasali şi suverani, între blînzii catari şi sîngeroşii creştini conduşi de Papă, între rafinamentul provensal egalitarist şi dogma creştină neiertătoare. Atmosfera aminteşte de filmul din 2001 al lui Brian Helgeland, A Knight’s Tale, cu Heath Ledger, un fel de Ev Mediu timpuriu cu accente punk, deşi Rosa Montero nu trece niciodată dincolo de verosimilul istoric. Ceea ce face însă, şi aici ar fi de găsit accentul care face din carte altceva decît un simplu roman de aventuri, este personajul feminin, Leola, care, mai mult decît un simplu cavaler travestit, este scriitoare. Scriitoarea prin excelenţă. Iată ce spune atunci cînd, la curtea unei rafinate regine, întîlneşte o femeie de neam, pe Maria de France care „a scris nişte povestiri foarte frumoase“: „Abia de îmi vine să cred că, deşi-i femeie, îndrăzneşte să scrie şi o face atît de frumos. Pilda ei mă uimeşte şi mă înveninează: simt usturimea vorbelor care mi se strîng în vîrful degetelor. Poate că într-o zi am să-mi iau inima în dinţi şi-am să scriu. Poate că într-o zi am să şi ştiu s-o fac“.