Antonio Muñoz Molina, Sefarad, Traducere din limba spaniolă de Eugenia Alexe Munteanu, Editura Curtea Veche, Colecţia „Byblos“, Bucureşti, 2008, 500 p.
Titlul original spaniol al cărţii lui Antonio Muñoz Molina
este Sefarad, Una novela de las novelas. În româneşte, opţiunea traducătorului
(Eugenia Alexe Munteanu) a fost pentru păstrarea cuvîntului Sefarad, fără
explicaţia de gen literar. Începînd cu Evul Mediu, înainte de expulzarea
evreilor din Spania în 1492, Sefarad era numele pe care evreii îl dădeau
Peninsulei Iberice, numărul celor care se stabiliseră de secole în această zonă
fiind foarte mare. Aşadar, titlul cărţii lui Antonio Muñoz Molina înseamnă, de
fapt, Spania. Toate poveştile se petrec, vin din sau au legătură cu Spania,
deşi aceste poveşti nu sînt numai despre evrei, ci despre tot felul de
personaje reale, faimoase sau anonime, care au fost într-un fel sau altul
lovite de istorie, de nazism, de comunism, de Inchiziţie sau chiar şi numai de
trauma unui exil economic sau de alienarea produsă de droguri.
Subtitlul, una novela de las novelas, un roman făcut din
romane, nici nu e de mirare că nu a fost tradus în româneşte, pentru că
probabil ar fi derutat cumpărătorii români de carte beletristică, cu totul
neobişnuiţi cu flexibilitatea extraordinară, cu zecile de tipuri de romane care
există astăzi în literatura de limbă spaniolă şi pentru care, de cele mai multe
ori, nu avem sinonime în româneşte. Nu pentru că expresiile sau cuvintele în
sine nu s-ar putea traduce, ci pentru că nu există o cultură, o mentalitate
literară care să le acopere.
Cred că dacă, de pildă, am traduce sintagma novela
corta în româneşte, un gen consacrat în spaţiul hispanic căruia i se dedică
concursuri şi premii, probabil, în urechea românească, ar suna peiorativ. Ce ar
putea fi un „roman scurt“ la noi decît un roman ratat, o fandoseală, eventual a
unui autor tînăr, care nu are „forţa“ de a scrie lung?
În „romanul din romane“ pe care îl scrie Antonio Muñoz
Molina, unul dintre cei mai apreciaţi scriitori contemporani din Spania de azi,
există 17 povestiri. Apar Kafka şi Milena Jesenska, Primo Levi şi drumul său
spre Auschwitz, Nadejda Mandelstam, Evghenia Ginzburg şi infernul trăit de ele
în lagărele de concentrare, Victor Klemperer, autorul unui impresionant jurnal
din anii nazişti, Margarete Buber-Neumann, deportată deopotrivă într-un lagăr
comunist şi într-unul nazist, Wili Münzenberg, neobosit propagandist al
comunismului în Europa burgheză, care fuge din Germania nazistă, unde deţinuse
un scaun de deputat comunist, apoi din Franţa ocupată, şi ajunge să fie hăituit
şi omorît de vechii tovarăşi de luptă, mai neiertători decît oricare alţii. Dar
apare şi o bătrînă care-şi priveşte propria tinereţe sub semnul lipsurilor din
perioada franchistă sau un cartier din Madrid populat de morţii vii, sclavii
drogurilor şi ai bolii secolului, rememoraţi prin ochii unui copil. Fetiţa unor
comunişti spanioli asistă la o întîlnire festivă cu Stalin la Moscova şi
aceeaşi fetiţă se transformă într-o bătrînă ce se bucură de confortul spaniol
al perioadei postfranchiste, dar judecă lumea în aceeaşi grilă propagandistic
stîngistă, care i-a fost inculcată în copilărie. Există o diversitate ameţitoare
în cartea lui Molina, o diversitate derutantă de multe ori, dar Sefarad nu e o
carte comodă şi nici nu şi-a propus să fie.
Citind în pat
Capitolul despre Wili Münzenberg este reprezentativ, în
primul rînd pentru povestea în sine: destinul unui ins faimos, inteligenţa
cenuşie a propagandei comuniste în Europa burgheză. În al doilea rînd, pentru
stilul complex al scriitorului Molina, pentru amestecul rafinat de eseu şi
roman (aproape roman de aventuri în unele pasaje), de autobiografie literară şi
ficţiune de reconstrucţie istorică. Iată-l pe Münzenberg, un personaj
manipulator, odios şi eficace, inteligent şi malefic, un tip de care n-am dus
lipsă nici în România: „Wili Münzenberg a inventat linguşirea politică a
intelectualilor înstăriţi, manipularea potrivită egolatriei lor, a puţinului
lor interes pentru lumea reală. Se referea la ei cu un soi de dispreţ,
numindu-i Clubul Inocenţilor. Căuta oameni echilibraţi, cu înclinaţii
umanitare, cu o anumită bunăstare burgheză, pe cît posibil cu o strălucire oferită
de bani şi de cosmopolitism: André Gide, H.G. Wells, Romain Rolland, Hemingway,
Albert Einstein. Pe intelectualii de acest tip, Lenin i-ar fi împuşcat imediat
sau i-ar fi trimis într-un beci din Lublianka ori din Siberia. Münzenberg
descoperi cît de enorm de folositori puteau fi pentru a face atrăgător un
sistem care lui, în adîncul incoruptibil al inteligenţei sale, i se părea
probabil îngrozitor de incompetent şi de neomenos, chiar şi în vremea cînd încă
îl considera legitim“.
Capitolul începe cu o lectură iniţial distrată, în pat,
alături de soţie. (În final, Molina dezvăluie sursele, cartea din care a aflat
pentru prima oară despre Münzenberg fiind Sfîrşitul inocenţei de Stephen Koch).
Vorbind despre el însuşi, alunecă în povestea personajului, prin intermediul
unor croşete, procedeu pe care-l va folosi de-a lungul întregii cărţi: „Stau şi
citesc pînă tîrziu, străduindu-mă să nu adorm ca să ajung mai departe cu
lectura, să aflu cît mai mult despre viaţa acestui om despre care pînă ieri nu
ştiam nimic, Wili Münzenberg, care, la începutul verii anului...“ sau „Stau
liniştit şi ascult respiraţia ta. Münzenberg fuge din faţa armatei germane...“.
Urmează o noapte de insomnie, alte cărţi şi alte poveşti: „Între fantomele
celor vii şi celor morţi apare Wili Münzenberg. Rămîne cu mine în acea noapte
de insomnie, şi de atunci vine mereu, inopinat, de-a lungul anilor, îl
întîlnesc în paginile altor cărţi sau mi se iveşte pe neaşteptate în
închipuire“. Capitolul se încheie, ca un clasic roman istoric, cu moartea eroului,
doar că, spre deosebire de specia clasică, aici moartea e văzută de foarte
aproape, de un narator care refuză omniscienţa rece în schimbul implicării
intense, ce seamănă cu a unui reporter subiectiv pe un teatru de război: „Mă
întreb ce urme au permis să i se atribuie acestui cadavru desfigurat şi anonim
identitatea lui Wili Münzenberg, şi dacă stiloul pe care-l văzusem în
fotografia din cartea lui Koestler mai era încă în buzunarul de sus al hainei
sale“.
Alteritatea, exilul şi moartea
Astfel trece personajul istoric în viaţa privată şi aceasta
este expresia stilistică a felului în care Antonio Muñoz Molina îşi apropriază,
într-un exerciţiu de cele mai multe ori dureros, personajele, făcîndu-le,
naratologic şi psihologic, parte a unei experienţe private, singulare,
moralizatoare fără discurs moralizator. Un recenzent american în The New York
Times chiar observa lipsa de morală explicită, uitînd că morala poveştilor lui
Molina este cîteodată implicită, concrescută într-o persoană gramaticală, de pildă,
atunci cînd scrie la persoana a doua: „Şi tu ce ai face dacă ai şti că în orice
moment pot veni să te ia...“. De remarcat fineţea traducătoarei Eugenia Alexe
Munteanu care a reuşit să redea în româneşte toate aceste subtile schimbări de
registru, care alternează cîteodată într-un singur rînd.
Nonficţionalul poveştilor cu personaje reale se întîlneşte
cu autoficţionalul scriitorului de pe copertă, confruntat el însuşi cu limita,
simbolizată prin trei ipostaze existenţiale: alteritatea, exilul şi moartea.
Formele pe care le îmbracă acestea ţin de romanul vieţii fiecăruia, romanul
fragil al fiecărei existenţe anonime sau faimoase, un roman care este
întotdeauna unul adevărat: „Ar trebui să le citim unul cîte unul cu voce tare
ca şi cum am recita o severă şi imposibilă rugăciune, şi să înţelegem că nici
unul dintre aceste nume de necunoscuţi nu se poate reduce la un număr al unei
statistici atroce. Fiecare a avut o viaţă ce nu s-a asemănat cu a nimănui, aşa
cum chipul şi glasul fiecăruia au fost unice, aşa cum oroarea morţii fiecăruia
a fost fără egal, chiar dacă s-a petrecut între atîtea milioane de morţi
asemănătoare. Cum să îndrăzneşti să recurgi la vana frivolitate de a inventa,
cînd există atîtea vieţi ce merită să fie povestite, fiecare din ele un roman,
o reţea de ramificaţii ce conduc spre alte romane şi spre alte vieţi“.
Antonio Muñoz MolinaAndrada - Joi, 22 Ianuarie 2009, 19:42
Sincer, pana de curand (adica pana prin noiembrie) nu citisem nimic din Antonio Muñoz Molina, in afara de cateva articole scrise ca director al Cervantesului din Nueva York, si in afara de ce prinsesem de la altii, peste umar, prin metroul din Madrid, unde toata lumea citeste. L-am cunoscut insa in decembrie la conferinta sa de la Foro Complutense- Escritores españoles en la biblioteca, conferinta despre Los límites de la ficción. E o persoana atat de carismatica si de modesta privind opera si cariera sa incat m-a cucerit. Am citit cartea imprumutata de la profesoara mea de franquism (mare fana Muñoz Molina) si m-a impresionat puterea lui MM de a ramane concentrat pe drama fiecarui destin pe care il descrie, fara deosebiri ideologice, y sin tomar partido, cum s'ar spune. Lasa povestile/destinele sa curga, indiferent de persoana gramaticala la care sunt scrise, si chiar daca multi s-au grabit sa critice inconsecvente de tot felu (http://www.circulolateral.com/revista/tema/078ehackl.htm), pentru un roman care nu-si propune nici sa faca dreptate istorica nici sa imparta sentinte la stanga si la dreapta, si bine scris pe deasupra, mi se pare o lectura excelenta. Nu stiu daca e primul volum tradus lui MM in Romania (in romana cel putin nu am citit nimic scris de el) dar daca e primul, a fost alegerea ideala. Dupa o asa recenzie interesanta (bravo Luminita!) cu prima ocazie o sa incerc si traducerea in romana, sunt curioasa cum suna. Pana atunci, un saludo,
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
RSS Feed
Newsletters