OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Succesul e un lucru misterios, o poate spune orice agent literar care a văzut la viaţa lui romane senzaţionale depăşite de producţii mult mai puţin ambiţioase, mai simple, mai senzaţionaliste. Carmen Balcells, una dintre cele mai importante agente din lume în acest moment, spunea într-un interviu recent, după o experienţă de 50 de ani în domeniu, că şi-ar dori să fi făcut vedete din scriitori. Ceea ce înseamnă că n-a reuşit, că scriitorii nu sînt totuşi vedetele vremii noastre.

 

José Donoso, Misterioasa dispariţie a tinerei marchize de Loria, Traducere de Cornelia Rădulescu, Editura Trei, Colecţia „Eroscop“, Bucureşti, 2008, p. 144

 

Şi cu toate acestea, cine ar putea contesta notorietatea unui Llosa sau pe aceea a unui Marquez? Cine n-a auzit de Fuentes, de Cortazar sau de Borges? Dar cîţi ştiu că acolo, în măruntaiele literaturii sud-americane, de unde a apărut extraordinarul boom al realismului magic al anilor ’60, au mai existat alţi cîţiva scriitori, cel puţin la fel de buni? Cît de faimoşi sînt Cabrera Infante, Lezama Lima, Manuel Puig, Severo Sarduy, José Donoso? Sigur, cunoscătorii, hispaniştii, pasionaţii de literatură de limbă spaniolă îi cunosc. Puţini sînt traduşi în română, dar unii sînt în curs de traducere. Şi totuşi, rămîne melancolica întrebare: ce a făcut din Marquez un star, iar din Donoso, un autor pentru iniţiaţi? José Donoso e un scriitor de o fineţe remarcabilă, de o subtilitate psihologică ce o întrece deseori pe cea a columbianului, e autorul unui roman amplu (Coronación, 1962), care a pus bazele realismului magic, înainte de Un veac de singurătate (1967), de Şotron (1963) sau de Oraşul şi cîinii (1963). Apoi, în 1970, a publicat o altă carte-cult, El obsceno pájaro de la noche (Obscena pasăre a nopţii), o carte intens elaborată, din vise, povestiri disparate, amintiri notate de-a lungul a zeci de ani şi topite apoi într-un roman de o stranie frumuseţe. Nici Coronación, nici El obsceno pájaro de la noche nu au fost pînă acum traduse în română, sau cel puţin eu nu le-am găsit, şi nici nu am aflat alte informaţii în acest sens.

 

Aşadar, prima carte de José Donoso de care avem parte în limba română este Misterioasa dispariţie a tinerei marchize de Loria, la Editura Trei, în traducerea Corneliei Rădulescu. Nu am suficiente cuvinte de laudă pentru colecţia „Eroscop“ a Editurii Trei, care adună, sub o umbrelă vandabilă şi comercială doar în limitele necesarului, titluri bine alese, de multe ori bijuterii literare ale stilului erotic. Curajul de a pune laolaltă clasici ca Sade şi scriitori români precum Brumaru, inteligenţa de a publica autori străini relativ tineri ca Zoe Valdez, bunul gust în alegerea unui titlu exotic ca Fructul interzis, scoaterea la lumină a unui Pedro Juan Gutierez şi chiar şi iniţiativa, singura de acest fel pînă acum, de a comanda unor scriitori români proze erotice fac din această colecţie un fenomen editorial singular în spaţiul românesc. Colecţia este coordonată de Magdalena Mărculescu şi Pascal Bruckner. Singurul lucru negativ cu privire la această colecţie: coperţile. Aceeaşi ilustrare naivă care bîntuie aproape toate coperţile cărţilor de la noi: cu negrese, dacă titlul este cu „femeia neagră“, sau cu un nud pe fundal de apus de soare, dacă titlul este Pînă la lăsarea serii. În cazul lui Donoso, a cărui poveste se desfăşoară în Madridul începutului de secol, nici măcar despre ilustrare naivă nu mai e vorba, ci despre lipsă de inspiraţie: fata de pe copertă poartă o rochie evazată şi nişte mănuşi stridente, roşii, cu paiete, care acoperă prost nişte braţe, acestea, la rîndul lor, strîngînd doi sîni chinuiţi. Nimic care să aibă de-a face cu moda anilor ’20, şi cu atît mai puţin cu personajul poveştii.

 

Tînăra marchiză de Loria a rămas de curînd văduvă. E primăvară, Madridul e tulburător în parcul Retiro, iar doamnele de viţă veche au început să-şi taie părul, să poarte pantaloni şi să participe la întîlniri amoroase excentrice. Au învăţat mai ales să fie singure şi „să cunoască totul“. Iar singurătatea ascunde o maximă libertate, aşa cum se întîmplă în cazul Teresitei care sfîrşeşte la Paris, bătrînă, după o viaţă de libertinaj alături de iubita ei Casilda, sau singurătatea poate ascunde demonii distructivi ai sexualităţii dezlănţuite. Cîteodată, aceşti demoni au chipul unui cîine cu ochii de culoarea lunii răsfrînte în apele parcului madrilen.

 

Misterioasa dispariţie a tinerei marchize de Loria, micul roman pe care José Donoso l-a publicat în 1980, după ce îşi scrisese deci romanele importante, e un fel de jucărie, un capriciu plin de senzualitate, în care însă scriitorul chilian a pus tocmai esenţa calităţilor sale literare: subtilele resorturi psihologice, surprinse în acţiuni şi în gesturi ce par neverosimile la o lectură grăbită, şi permanentul joc între real şi fantastic, în zona epicului. Aşadar, povestea începe realist, cu o provincială exotică şi plină de senzualitate, fata unor diplomaţi nicaraguani la Madrid, căsătorită din dragoste (din dragoste pur fizică) cu vlăstarul plăpînd, dar lasciv şi lipsit de inhibiţii, al unei vechi familii nobiliare spaniole. Rămîne însă văduvă după cîteva luni. Şi intră astfel într-un vertij sexual, altul decît cel consfinţit prin căsătorie, în care libertatea de moravuri a anilor ’20, într-o societate ce voia cu tot dinadinsul s-o copieze pe cea pariziană, se întîlneşte cu un fundal mitologic sud-american, zoomorf, prezent mai ales la nivelul subconştientului, ce se manifestă în exterior prin cele mai aberante gesturi. Un cîine care există şi nu există, unica şi devastatoarea dragoste a tinerei văduve. De aici încolo, începe teritoriul fantasticului, realismul rămînînd undeva în urmă, iar tînăra marchiză păşeşte în această lume din vecinătatea tulburătoare a realităţii, cam ca personajele nuvelelor lui Mircea Eliade.