OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Apariţia cărţii lui Fernando Savater, Viaţa eternă, în România, anul trecut, nu a stîrnit prea multe discuţii, deşi ar fi avut toate premisele, pentru că Savater vorbeşte în cartea sa despre lucruri care ne dor şi în România: prezenţa religiei în programa şcolară, amestecul dintre stat şi biserică, relativismul postmodernist şi limitările sale, dar şi ridicolul multor poziţii conservatoare etc.

 

Fernando SAVATER, Viaţa eternă, Traducere de Cristina Sava şi Rafael Pisot, Editura Polirom, Colecţia „Plural M“, 2008, Iaşi, 304 p.

 

 În primul rînd, la noi există o lipsă de spaţiu publicistic pentru asemenea dezbateri, care poate ar trebui să se desfăşoare cu precădere în ziare şi la emisiuni culturale, închise din principiu (sau din lene!) unor asemenea subiecte aparent elitiste. Fernando Savater tocmai asta reuşeşte (şi are şi unde s-o facă, în Spania, unde principalul cotidian, El Pais, este deopotrivă cel mai vîndut ziar, dar şi cel mai plin de semnături importante!), să aducă asemenea discuţii din zona elitei în aceea populară, vorbind pe înţelesul tuturor, deşi fără să cadă în trivial sau în facil. Aceasta e calitatea lui cea mai importantă, pe care o regăsim în toate cărţile şi articolele sale. Fernando Savater este extrem de cunoscut în Spania, de curînd a obţinut şi consistentul Premiu Planeta, e prezent în comitete şi comiţii, ba chiar şi pe scena politică, şi presupun că este încă protejat împotriva terorismului ETA, deoarece s-a manifestat în repetate rînduri nu chiar pe gustul naţionaliştilor başti. Avantajul de a nu-l citi ca pe un spaniol, ci ca pe un străin este acela că nu moştenim astfel şi eventualele antipatii pe care comportamentul său public sau inevitabilele jocuri de culise pe care le-am cunoaşte ni le-ar putea induce. Sînt convinsă că există o mulţime de spanioli care-l antipatizează, deşi poate că nu i-au citit cărţile.

 

Acelaşi lucru se întîmplă în România cu un Gabriel Liiceanu sau cu un H.R. Patapievici. Profit deci de avantajul distanţei pentru a spune că am toată simpatia pentru Savater şi pentru scrisul său cu care empatizez în atitudine, umor, relaxare, simplitate, bun-simţ şi, mai ales, în permanenta preocupare de ordin pedagogic. Pentru că acest iubitor de Cioran, prieten al filozofului de origine română şi traducător al acestuia în spaniolă, este un sceptic amendat de o paternitate asumată deopotrivă filozofic şi pragmatic. Are numeroase cărţi dedicate educaţiei şi se implică activ în sistemul educaţional spaniol, ceea ce umanizează profund cele mai radical sceptice poziţii pe care cinicul Fernando Savater le-ar putea avea. În scrisul său există exact acest amestec agreabil şi răcoritor, inteligent şi ironic, care pune probleme, dar îşi relativizează imediat propriile răspunsuri, nu de dragul unui joc steril de artificii verbale, ci dintr-o permanentă prudenţă antiradicalizantă. Exact aşa este şi omul pe care l-am cunoscut în urmă cu cîţiva ani, cînd a venit la Bucureşti invitat de Institutul Cervantes.

 

Trebuie spus fără ocolişuri că poziţia lui Fernando Savater în această carte, ca, de altfel, în tot ceea ce spune şi face, este una anticlericală şi antireligioasă. Nu crede în nici un fel de divinitate, dar o face cu umor şi lipsit de aplomb, pentru că ceea ce reproşează mai ales formei extreme de credinţă religioasă – fanatismul – este siguranţa, convingerea absolută, lipsa dubiului, a interogativului, a problematizării. Dar, totodată, Savater e împotriva relativismului postmodern care pune sub semnul întrebării tot, dînd naştere unui haos axiologic la fel de periculos ca fanatismul unei singure convingeri. E contrariat de credinciosul credul şi liniştit, dar e iritat şi de ateul agresiv, pentru că înţelege perfect rolul pe care credinţa îl poate avea într-un grup social: „Curajul de a combate mafia clericală, în ţări care au îndurat timp îndelungat abuzurile ei (Spania, un exemplu atît de la îndemînă), mi se pare la fel de recomandabil ca şi repudierea înverşunării celor ce vor să distrugă cu orice preţ credinţele unor oameni care îşi găsesc în ele consolarea, îndemnul pentru solidaritate şi o cale către înţelegerea informaţiilor din acest secol, un adevărat puzzle haotic“. Savater este pentru un anume tip de umanism, în sprijinul căruia foloseşte deseori exemple, situaţii reale, aduce martori citînd din întreaga istorie a filozofiei, de la Hipatia la Bertrand Russel, e cînd jurnalist curajos şi simplificator din necesităţi retorice, cînd profesor scrupulos de filozofie, dar nu uită niciodată un fel de imperativ al agreabilului: „Pentru a explica raţional elementul uman, căutarea adevărului nu poate renunţa, desigur, la obiectivitatea care înlătură păcălelile supranaturale, dar nici la subiectivitatea care, dincolo de a constata fapte, povesteşte despre trăiri interioare. Nu e corect să ne refugiem în ceruri, nici să ne ascundem în impersonalitatea care face parte din substratul relaţiei simbolice care ne caracterizează. Protestele în faţa acestei poziţii strict umaniste, care nu renunţă la a mai descrie şi a povesti, la a observa şi nici la a mai exprima, suscită condamnări din partea ambelor extreme ale credulităţii bipolare. Avocaţii divinului atrag atenţia că omul se degradează atunci cînd pierde legătura cu înaltul, pe cînd scientiştii cred că animalul uman se înalţă prea mult, negîndu-şi legăturile materiale. Atît unii, cît şi ceilalţi ignoră un lucru remarcabil, cel al obîrşiei noastre extraordinare, altfel spus, sîntem personalităţi care provenim, fără să fie nevoie de nici un miracol, din impersonal“.

 

După cum se vede bine, chiar şi din acest fragmente mici, traducătorii cărţii, Cristina Sava şi Rafael Pisot, au făcut o treabă extraordinară. Cu eleganţă minimalistă, scrupuloşi faţă de original şi cu o flexibilitate lingvistică în limba română demnă de un premiu important, cei doi i-au făcut un imens serviciu lui Fernando Savater, transpunîndu-l în româneşte mai bine decît ar fi putut să-şi dorească vreodată orice autor. Au rămas neatinse, în urma mutării dintr-o limbă în alta, nu doar informaţiile, dar şi toate întorsăturile de frază ale acestui autor care, fără să fie un stilist sau un ludic al limbajului, este totuşi un eseist care mizează mult pe umorul sintactic, pe efectele retorice împrumutate din limbajul oral, pe o anumită gestică a textului scris preluată din charisma unui bun conferenţiar (a se vedea, de pildă, capitolul „Puterea Vaticanului“, construit pe schelăria unei rugăciuni musulmane, cu periodice inserturi de sintagme specifice).