OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

 

Mai mult, în cadrul polarizării tipice pentru Spania secolului al XX-lea, polarizare ce a depăşit cu mult limitele războiului civil şi ale perioadei franchiste, cea între falangişti şi republicani, Cela a fost de partea primilor. A luptat de partea lui Franco şi a fost rănit în război, apoi, în primii ani de după, a funcţionat chiar drept cenzor în sistemul editorial. Şi-a revizuit, fireşte, această atitudine, dar o umbră a persistat. Ce îl absolvă însă e faptul că şi-a asumat deschis şi apoi autocritic această postură, ceea ce e lucru rar. Gîndiţi-vă doar cîţi dintre scriitorii români vor fi avut exact aceeaşi traiectorie profesională şi nu au recunoscut-o niciodată. Cunoaşteţi vreun scriitor român care să fi activat ca cenzor în perioada dejistă sau ceauşistă? Şi bănuiesc, cum lesne se poate deduce, că vor fi fost cîţiva, pentru că sistemele opresive lucrează în general cu profesionişti. La noi pudibonderia e sfîntă, deopotrivă cu lucrurile morale şi cu cele profesionale, pe cînd Cela este exact opusul pudibonderiei, iar asta e ceva cu totul remarcabil, pentru că mişcă lucrurile. Nu avem în literatura română contemporană nici măcar un singur exemplu de scriitor cu o atitudine comparabilă cu cea a spaniolului Camilo José Cela, deşi avem nenumăraţi boemi jalnici, care cred că supremul teribilism e alcoolismul tîmp. Pentru toate astea, cred că Cela merită toată atenţia noastră de cititori provincializaţi, de artişti români cuminţei, deşi, fireşte, nu mi-ar fi plăcut în nici un caz să fiu în pielea jurnalistei care a trebuit să facă faţă poveştii cu litrul de apă.

În româneşte avem pînă acum două cărţi traduse; a treia, Familia lui Pascal Duarte, înţeleg că este în curs de publicare la Polirom. Prima tradusă, Cristos versus Arizona, a beneficiat chiar de două traduceri, una aparţinînd Anei Vădeanu, apărută la Editura Libra, în 1997, a doua, aparţinînd Monei Ţepeneag, apărută la Polirom, în 2008.

 

 

Mărturisesc că am început să citesc această carte incitată de articolul lui Marius Chivu din Adevărul, articol în care se făcea comparaţia celor două traduceri. Situaţia e într-adevăr critică: ce faci cu o traducere care e mai directă, mai pe şleau, dar are nenumărate greşeli şi neglijenţe (una mare chiar în titlu, Cristo versus Arizona!), şi cu o alta care, mult mai atentă, păcătuieşte tocmai prin pudibonderie, adică prin ceva ce nu se leagă nici-decum cu stilul binecunoscut al lui Cela? Cred că soluţia ideală ar fi o revizuire a primei traduceri, în sensul remedierii gafelor, pentru că pudibonderia celei de-a doua variante e ceva ce contaminează întreg corpul textului, nu se poate înlătura, pentru că ţine de atitudinea, de opţiunea aproape filozofică a traducătorului (sau a redactorului). În cazul acesta, eu cred că a fost o opţiune greşită.

Am urmărit discuţia şi pe blogul lui Radu Pavel Gheo, care a fost redactorul variantei de la Polirom, şi îl asigur că prezenţa cuvîntului „sulă“ în cartea lui Cela (ca să nu speriem cititorul român cu abominabilul „pulă“) este un kitsch de zile mari, la care mă mir că un scriitor ca el s-a făcut părtaş. O dată pentru că e un eufemism mult mai obscen decît cuvîntul spus pe şleau (exact ca în cazul altui eufemism ridicol, „a regula“), apoi pentru că nu e nici pe departe în spiritul lui Cela. Cît despre claritatea gramaticală, pentru care pledează aparent pe bună dreptate Radu Pavel Gheo, ea este o condiţie DACĂ originalul o deţine. Un roman încîlcit ar trebui să rămînă în traducere la fel de încîlcit. Altfel, intrăm pe terenul minat al manipulării textului, care, făcută chiar şi în numele „înfrumuseţării“, tot manipulare rămîne.

 

Dincolo de aceste discuţii despre traducere, trebuie să spun că acest roman al lui Cela, Cristos versus Arizona, nu m-a convins. Teribilismul lui Cela e aici la cote maxime (o frază de zeci de pagini etc.), iar cartea e doar un alt experiment tipic secolului al XX-lea, în descendenţă avangardistă şi cu mirodeniile sexualităţii dezinhibate. Sigur, de multe ori tocmai această combinaţie îi reuşeşte lui Cela şi deseori are efectul scontat, de zdruncinare a ideilor fixe, dar, în general, cartea e dedicată unui cititor snob, dornic de a-şi achiziţiona încă un nonconformism literar de povestit între prieteni. Nimic mai mult. Înţeleg de la un spaniol cunoscător pe care înclin să-l cred că la fel se întîmplă şi cu probabil cea mai faimos-teribilistă carte a lui Cela, Dicţionarul secret, un recipient de cuvinte şi expresii sexuale cu care a oripilat burghezia catolică.

 

 

Despre Stupul însă, chiar şi cei mai puţin impresionaţi de nonconformismele lui don Camilo spun că este o carte remarcabilă. O carte care a făcut istorie, care a marcat realismul mijlocului de secol XX, o carte în care măsura e în toate şi unde Cela nu a vrut să fie decît... un scriitor clasic. Şi a şi reuşit, dar e adevărat, într-o formulă personală. Cartea sau, mai bine zis, stupul conţine peste 300 de personaje care zumzăie în Madridul anilor ’40. Fiecare dintre aceste personaje e chemat la rampă şi i se dă o partitură. Cartea e o colecţie de momente şi schiţe care nu poate să nu te ducă cu gîndul la Caragiale. Doar că, spre deosebire de Caragiale, Cela sau, ca să păstrăm proporţiile teoretico-literare, naratorul lui Cela, este unul pe alocuri intruziv şi deloc binedispus. E chiar acru şi sarcastic şi dă cu paru’, cîteodată. Dar pentru că o face inteligent şi rar, i se iartă. Scriind cu vreo jumătate de secol mai tîrziu, Cela, spre deosebire de Caragiale, nu e preocupat să păstreze o neutralitate care la sfîrşitul secolului al XIX-lea trecea drept modernitate. Naratorul lui Cela nu se sfieşte să destrame, cîteodată, textura creată de vocile şi gîndurile personajelor şi să folosească adjective calificative. Dar, în general, Cela pune în scenă. Stupul e cafeneaua sau, dacă ne gîndim la un stup mai mare, Madridul, oraşul prin excelenţă.

Personajul central – şi spun central, pentru că „personaj principal“ nu există în romanul-puzzle al lui Cela – este o femeie, o domnişoară grasă şi bătrînă şi cît se poate de respingătoare, doña Rosa, bogata patroană a cafenelei unde se adună toate specimenele oraşului. Iată una dintre aceste figuri, Elvirita: „Sărăcuţa, e o sentimentală care s-a prostituat ca să nu moară de foame sau măcar ca să nu moară chiar atît de repede. N-a fost niciodată bună de nimic şi pe deasupra nu e nici frumoasă şi n-are nici maniere alese“. Sau, iată o scenă care aminteşte aproape perfect de Cănuţă, om sucit:

 

– Da, la coadă; lumea face coadă acum şi la ştiri, ca şi cum n-ar avea altceva mai important de făcut. Haide, dă-l încoa’!“.

 

Un alt scriitor român la care te poţi gîndi citind Stupul este Tudor Arghezi, prozatorul, cel din anii ’30. Mai apropiat cronologic de Cela, care şi-a scris cartea în anii ’40 şi a publicat-o prima dată în Argentina, în 1951 (pentru că regimul lui Franco a considerat că atentează la bunele moravuri), Arghezi are acelaşi sarcasm cînd vine vorba de tipurile sociale şi de sistem, în general, acelaşi umor negru în a surprinde cu tehnica schiţei caricaturale instantanee care par a spune totul (şi foarte repede) despre un destin în întregimea lui. Ce nu are Arghezi este curajul nonconformismului formal, pentru că la scriitorul român tableta nu se transformă în roman, deşi poate ar fi fost interesant. Şi nici nu glumeşte cu propria persoană (nu persona!) ca José Cela, care, ca un regizor de Pulp Fiction, se insinuează în poveste, într-un rol minor, care poate trece neobservat, dacă nu eşti atent: din cafenea este dat afară un tînăr care nu are cu ce să-şi plătească consumaţia. Chelnerul, trimis de doña Rosa, îi administrează două lovituri la ţurloaie: „Doña Rosa, cu mîinile ei grăsulii sprijinite pe burta umflată ca un burduf de untdelemn, este însăşi imaginea răzbunării celui ghiftuit împotriva flămîndului. «Neruşinaţii! Cîinii!» De pe degetele ei ca nişte caltaboşi se reflectă, frumoase, aproape lascive, sclipirile policandrelor“.